Despre ”Vreau să rămân copil”
O vorbă de la noi, de la Nehoi spune că în viață trebuie să asculți de trei persoane, chiar femei fiind: de mamă, de nevastă și de editoarea ta.
”Adiță, trebuie să iei cartea asta, este o frumusețe, crede-mă!”, mi-a spus Violeta Borzea, șefa de la Editura pentru Artă și Literatură și bine am făcut că am ascultat-o.
Prezentarea este impecabilă și zic că e cea mai frumoasă carte pe care a scos-o Violeta până acum: copertă groasă, cartonată, semn de carte textil, full color, legătură clasică, precum odinioară, ilustrată măiastru și pe coperte, și pe dinăuntru de Elena Drăgulelei-Dumitru, ”Vreau să rămân copil” de Balada Anisia este o bijuterie editorială.
Din cercetările mele am aflat că mai există o ediție apărută la Editura Ion Creangă în 1973 și acuma vine marele mister: oricât de mult a căutat, oricât de mult a cercetat, Violeta nu a reușit să o/îl descopere pe cea/cel care a scris minunea asta de carte.
Incitat și peste măsură de curios, am pornit la savurat pagină după pagină și, mărturisesc că misterul din jurul autoarei (să admitem) este întrecut doar de căldura și tandrețea ce răzbate din curgerea poveștilor.
Mițache, motanul, cățelul Figaro, Achile, șoricelul, alături de măgărușul Smoc, umbreluța Sabina sau balonul albastru Alexandru, sunt protagoniștii unor aventuri din care reies valori profund umane și calități precum compasiunea, empatia, loialitatea, sinceritatea, calități pe care ar trebui să le avem cu toții.
Toate poveștile, fie ele mai vesele (”Orașul înflorit”, ”Vreau să rămân copil”) ori mai triste (”Pescăruș”, ”Mingea”, ”Peștișorii chiulangii”), sunt pilde, felii de înțelepciune servite pe înțelesul celor mici.
Imaginația autoarei este debordantă și profund juvenilă uneori, de multe ori punându-mi întrebarea dacă rândurile scrise nu au fost cumva transpuse direct din mintea unui copilaș.
În ”Ușa” am savurat astfel puritatea și candoarea copilului care aflând că o anume ușă a fost odată copac cu frunze, îi promite că-i va aduce din parc cea mai frumoasă frunză posibilă, pentru ca ușa să retraiască pentru câteva momente cum a fost odată, apoi superba lecție despre libertate din ”Cetatea de nisip” sau despre prietenie (”Biscuitul cel gustos”, una dintre preferatele mele).
Am mai descoperit adevărul despre cea mai mare bogăție a lumii (într-o altă preferată de-a mea, ”Cel mai iubit din lume”) care nu, nu-i nici aur, nici argint, în ”Fetița cea verde” am aflat ce se întâmplă dacă minți, ”Peștișorul Bartolomeu” mi-a spus cum sfârșești dacă ești trufaș și vrei să ieși mereu în evidență, mi-am încălzit sufletul retrăind sentimentul de a face bine alături de ”Pălăria Spic-de-grâu” ori de a fi bun alături de ”Umbreluța Sabina”, ori empatic și milos în ”Pescarul și delfinul” și câte și mai câte, vă mai las și pe voi să trăiți descoperind sau să descoperiți trăind.
Poate și datorită calității și grijii cu care a fost realizată cartea ori a superbelor și pastelatelor ilustrații care te însoțesc peste rânduri, am avut senzația că poveștile Baladei Anisia au câte ceva din Vrăjitorul din Oz, Micul Prinț, Winnie the Pooh și chiar poveștile fraților Grimm, ceea ce-i conferă, zic eu, aura binemeritată de universalitate.
Îți mulțumesc mult, Violeta, pentru recomandare, este o carte unică, de o rară sensibilitate, o carte care te duce înapoi și te întoarce mai bun, mai atent, mai prezent la ce se întâmplă în jurul tău.
Felicitări ție pentru încă o preainspirată alegere, felicitări Elenei Drăgulelei-Dumitru pentru fainele ilustrații, felicitări tuturor celor care au readus în circuit o astfel de nestemată literară.
Despre ”Cineva în orașul ăsta te iubește”
Corina Ozon este o mare scriitoare și o mare prietenă.
Are un CV mai lung decât serialul ”Tânăr și neliniștit” și pentru mine e un ”perpetuum mobile” literar.
Scrie pe blog, are podcast și canal youtube, a fost în top 100 femei de succes și nominalizată la Public Relations Professional of the Year la Gala PR Award, a câștigat Silver Award for Excellence la Gala PR Award, face lansări peste tot în țară, în lume și, în general, e mai activă decât decât un ghem de electroni într-un atom de uraniu.
A terminat Filologia la Timișoara și Jurnalismul la București, e Doctor în Științele Comunicării (cum altfel?), a lucrat în jurnalismul de investigație vreo 10 ani (ceea ce se vede bine în ultima ei carte), vreo doi ani în producția TV, are fanclub și mai bine de 15 cărți publicate, toate de mare succes.
Începând de la coperta a cărei grafică spune mai bine de o mie de cuvinte din acțiunea cărții, continuând cu prefața semnată de distinsul om de cultură Dan Burcea și sfârșind cu coperta a IV-a semnată de Rodica Bretin, Mihai Dinu și Liviu Surugiu, nimic nu este lăsat la voia întâmplării în cartea Corinei.
Oglina paginii e aerisită, corpul de literă e fain ales, textul se citește bine, iar paginile sunt din hârtie galbenă, solidă, cred că de 90-100 g, fiind una dintre cele mai robuste cărți de beletristică pe care le-am ținut vreodată în mână, spre cinstea celor de la Editura Trei care n-au făcut nici un micron rabat de la calitate.
Încă din primele pagini Corina începe să înșire mărgărite pe mai multe direcții, presărând în calea cititorului personaje faine și enigmatice precum bătrânul ceasornicar, voit retras în lumea lui de dincolo de geamul despărțitor al atelierului, înconjurat de mister și zvonuri devenite legende peste ani, de ”parcă fusese acolo odată cu clădirea” ori urmașul cultivatorului de lavandă cu atelierul său de ierburi în care poposea protagonista cărții, Gloria.
Lumea aceasta plină de mecanisme vechi, de arome și meșteșuguri demult uitate și unde vizitele erau ca ”opririle într-o cofetărie sau ciocolaterie” este paralelă cu cea reală, iar Corina are darul de a face cititorul să simtă alături de Gloria plăcerea de a fi aici, dar și trezirea bruscă prin trecerea brutală către realitatea marelui bulevard.
Personajul principal al cărții, Gloria, are un mod propriu de a percepe lumea și pericolele ei, numită de partenerul său de mistere, David, ”extensie”, aceasta fiind cea care îi trimite informații prin flash-uri și transpuneri dintr-un alt timp, fie mai devreme, fie mai târziu decât cel în care se află Gloria.
Misterele încep să se întrepătrundă odată cu introducerea în narațiune a unor numere fatidice: 9 (supraviețuitori ai accidentului de autocar), 14 (copii duși în pădure), ceasul arată 7:34 într-un moment cheie al poveștii și, bineînțeles, minunatul de π, de care se leagă o sumedenie de temeri și speranțe.
Ca să vă dați seama cât de bine și-a ales Corina simbolistica, trebuie să cercetați un pic care era semnificația numerelor pentru grecii antici și atunci veți găsi și mai savuroasă povestea.
Frazele Corinei sunt reale, convingătoare, prezente, scrisul ei fiind la fel de viu ca și cotidianul cititorului, cu diferența că personajele sale dispun de toată tehnologia unui viitor nu foarte îndepărtat: implanturi neuronale telepatice, cyborgi, chatGPT care ajută studenții la teze, computere cuantice, roboți chelneri, soldați sau chirurgi, ochelari pentru augmentarea realității și mai vedeți voi.
Fiind o carte cu acțiunea într-un ”mâine” mai îndepărtat, Corina ne prezintă pe alocuri și viitorul distopic spre care ne îndreptăm: oameni ce merg lent pe stradă cu ochii în telefoane și tablete ori cu căști pe urechi, toți trecând unii pe lângă ceilalți ”parcă într-un fel de transă”, ”nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu privea pe nimeni”, simpla încercare de conversație putând fi interpretată ca hărțuire de către sistemele AI de supraveghere stradală.
Scrisul Corinei abundă în delicioase expresii plastice, aproape palpabile, gen ”viața nu mai avea culori” ori ”s-a dus către el cu pași înceți, de parcă pardoseala ar fi fost gata să se spargă”, sau ”pe ecranul imens plasat în fața altarului se anunța un serviciu religios ca un buletin de știri”, dar și formulări ce denotă o fină experiență de viață, precum ”prețuia zilele pentru că realiza că îmbătrânește”.
Ce mai îmi place mie la Corina este că e o îndrăgostită incurabilă de scris, de personaje, de oameni, de tot ce o înconjoară, de viață, în general.
În această carte iubirea este și între cei buni, și între cei răi, cel mai mult plăcându-mi că și cei răi au umanitatea lor, chiar dacă nu toți, măcar marea majoritate.
Nici numele personajelor nu sunt alese întâmplător: prima este Gloria, personajul central al cărții (care mie-mi aduce foarte bine a Corina pe care o știu în viața reală), este o femeie puternică, care a răzbătut cu succes printre greutățile vieții de mamă singură și cu o fetiță de crescut, este curajoasă și dotată cu un deosebit simț al deznodării ițelor răului, apoi vine David, prietenul Gloriei și personaj de bază al acțiunii, care este hotărât, loial și curajos și care, deși a fost lovit de soartă prin decesul prematur al soției, a reușit să se ridice și să meargă mai departe, după care l-aș lua pe Fomo, un discipol al răului, dar căruia îi este foame să fie bun, să se împace cu Dumnezeu, cu lumea și cu viața, urmează Maestro, personajul malefic al cărții, un geniu al răului aflat în opoziție cu fostul lui asociat Leon, un leu tânăr care-i ține piept și încearcă să-i răstoarne planurile aducătoare de haos.
Cartea se încheie într-un mod optimist, zic eu, pentru că lasă cititorului speranța că în următorul episod (nu-i așa, Corina?) vom afla cine este șeful păpușar, personajele principale vor trece la un nivel superior sărutului mai fin ca bătaia unei aripi de fluture, iar cele secundare vor intra într-o nouă și frumoasă viață, însoțite, bineînțeles, de mesajele manifest întâlnite de-a lungul acțiunii, scrise pe ziduri și pe mai știu eu unde, și care sunt sarea și piperul cărții.
Sunt sigur, dragă Corina, că la cât de fain scrii, la un moment dat vei găsi la intrarea în blocul tău (sau, poate ai găsit deja?) inscripția atât de faină și de plină de înțelesuri, ”Cineva în orașul ăsta te iubește”.
Despre ”Un ghem de vise/Libeluliada”
Doamna Cleopatra Lorințiu este o legendă vie.
Face parte dintre puținii aleși care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu, domnia sa însăși fiind o poetesă de mare calibru.
Personalitate complexă și multilaterală, doamna Cleopatra Lorințiu este scriitoare, jurnalistă, realizatoare TV, diplomată, scenaristă, director-adjunct de ICR, autoare de filme documentare artistice TV, despre scriitori și feluriți artiști și reportaje într-o sumedenie de țări.
Am avut onoarea să o întâlnesc la lansarea cărții domniei sale ”Un ghem de vise/Libeluliada”, apărută prin grija minunatei Violeta Borzea la a sa Editură pentru Artă și Literatură.
Toate cărțile pentru copii din Colecția Miniviolet a Editurii pentru Literatură și Artă sunt faine, dar cea a doamnei Lorințiu e faină de tot: coloncifru cu model de mână, scris lucrat cu numele autorului și al capitolului în cap de pagină, ce mai, Violeta a scos o supercarte și de această dată.
Coperta stă sub măiastra semnătură a Elenei Drăgulelei-Dumitru, iar desenele de-o inocentă vârstă ale Silviei Mitrea ”coronat opus” într-un mod impecabil.
Din prima am iubit scrierea doamnei Lorințiu, care este o teleportoare, o mașină a timpului ce m-a luat de-aici și m-a dus prin intermediul poveștilor domniei sale în banca mea din clasa a III-a de la Școala Generală Nr. 1 Nehoiu, încă din prima povestire, când la rându-ne jucam tot felul de farse, punând pietre, bucăți de cărămizi sau chiar broaște vii (cum se întâmplă în povestirea ”Un mic ajutor”).
Unde mai pui că am și avut colegă de bancă o anume Cristină și mi-am adus aminte de bilețelele purtate din mână în mână sau de datul întâlniri după ore, de făcut cadouri deosebite, precum vestita ”Eugenie” sau câte-o napolitană cu cremă roz (de ce-o fi fost ea) ori de călțunei și aglicei strecurați printre foile de la caiete.
Măiestria doamnei Cleopatra Lorințiu atinge filigranul în descrierea tablourilor, amintindu-mi de abundența anotimpurilor de altădată, când ”zăpada înghițise parcă toată grădina”.
Ca o particularitate rară a cărților citite de mine în ultimele decade, cartea doamnei Lorințiu este prima ce mi-a adus aminte că a existat un ”Mers al trenurilor” ori ședințe de comitet de bloc, ori că râșneam cafea, ori că au existat atât de fainele biciclete Pegas, ori că trebuia să scriem compuneri la școală sau să luăm untură de pește pentru poftă de mâncare (și mie mi-a dat mami), ori că greșelile pe care le făceam când scriam cu stiloul cu cerneală se numeau ”purceluși”, sau de mesajele propagandistice de altădată, gen ”Fii tare ca o stâncă și nu uita că ești româncă”.
Cartea doamnei Cleopatra Lorințiu este o înșiruire de întâmplări pline de umor și culoare, iar limbajul este așa de cald și moale ca blana unui pisoi care toarce pe sobă ori ca chemarea bunicii când ne mai îndemna să mai păpăm un polonic cu ciorbă ca să ne facem mari.
Autoarea este o fină cunoscătoarea a copiilor și o maestră a copilărismelor. Astfel, unul dintre copilașii-personaje se antrenează pentur a merge cu ascensorul aruncându-se de pe căpițele de fân, altulia, care trebuie să facă gramatică atunci când se apropie vacanța, îi fug gândurile aiurea prin grădină sau doi frați gemeni se gândesc că trebuie să aștepte până la vara viitoare ca să scrie unor meduze, pentru că încă nu ajunseseră la școală cu scrierea la litera ”z”.
Unele dintre povești, zic eu, sunt adevărate poeme în proză (Închipuirea, Libeluliada), debordând de metafore și cuvinte ales meșteșugite, menite a crea în mintea cititorului imagini și peisaje fantastice.
Toate poveștile sunt faine, dar mie mi-au plăcut cel mai mult și cel mai mult ”Din cauza Cristinei”, ”Filmarea” (pentru umor și naturalețea juvenilă a descrierii), iar finala ”De dragul tău”, care lasă să răzbată Poeta în toată spledoara sa, vă va face inima să se încălzească și sufletul să tremure.
Închei aici și, cu sinceritate și adâncă recunoștiță, vă zic săru’ mâna, doamna Cleopatra, că m-ați făcut să-mi retrăiesc atât de frumoasa mea copilărie petrecută la Nehoiu!
Despre o ”Oranjerie” magică
Alexandra Niculescu a terminat Dreptul, a urmat cursuri de literatură și cultură spaniolă și din America Latină la Universitatea din Barcelona, îi place să citească chestii nu la îndemâna oricui (Juan Marsé, Ionesco, Ishiguro, Murakami) și scrie povești de tot felul.
Am cunoscut-o la lansarea ”Oranjeriei” sale și este cam așa cum e și ultima ei carte: luminoasă și toată numai zâmbet când o privești de departe, misterioasă și delicată când ești aproape de ea.
Cartea este impecabil realizată, copertă (Elena Drăgulelei-Dumitru), grafică, hârtie de fină calitate, oglinda paginii impecabil gândită pentru o citire neobositoare, toate acestea fiind meritul Violetei Borzea și Editurii pentru Artă și Literatură.
Fiecare dintre cele 25 de capitole ale ”Oranjeriei” este o poveste, mai tristă sau mai veselă, cu siguranță mai diferită decât poveștile pentru copii cu care suntem obișnuiți, dar nelipsită de ingenuitatea specifică celor mici, un plus aducându-l și ilustrațiile Silviei Mitrea.
Prin urmare, încă din primele pagini suntem învăluiți de naivitate juvenilă, de exemplu ”peștii sunt ai mării, nu trebuie mâncați” ori să împingă un nor bătrân (care se mișca greu, deci era moș) din calea soarelui ca să fie din nou cald și să încălzească marea, sau, ceva mai încolo, în carte, cum că ”în pian e doar muzică, nu mai e loc de altceva”.
Cuvintele din frazele Alexandrei au forță și împing imaginația cititorului la a vedea exact ceea ce personajele ”Oranjeriei” au în fața ochilor. Astfel, oranjeria este descrisă ca o seră care ocupa tot ecranul televizorului, ”aproape încercând să împingă marginile lui”.
Candoarea autoarei transformate în copil intră pe un tărâm atât de familiar și râvnit de cei mici, cel al dulciurilor, aflând la un moment dat ce trebuie să știe să facă o fată ca să găsească un soț bun: spumă de căpșuni!
Scrierea Alexandrei debordează de fantezie și e delicioasă precum și denumirile personajelor ce se vor a fi rele, respectiv Omul-de-Spumă, iar cu fiecare pagină întoarsă, personajele principale Isa, Ed, Talita, Asi, Cairo sau Farouk purtându-ne în alt loc, către o altă aventură mai mult sau mai puțin domestică.
”Oranjeria” m-a atras din prima pentru că mi-a plăcut ideea unui loc plin de portocali și lămâi, eu având o slăbiciune pentru citrice, unde mai pui că acest loc este și magic, este o altfel de Arcă ce se plimbă prin lume pe la cei care cred în ea, abundă de bunătăți și mai împlinește și vise.
După ce am terminat cartea aproape că-mi părea rău că eu nu am văzut-o nici prin curte, nici în concediu și nici măcar în drumul meu către serviciu, însă Alexandra Niculescu mi-a lăsat la final o speranță: oranjeria ”poate există doar pentru cei care o caută”…
Prin urmare, dragi cititori, nu încetați să căutați oranjeria, pentru că, chiar dacă totul va reveni la normal după ce ați fost acolo, vă va fi mult mai bine.
Despre niște ”Mesaje de poveste”
Cristina Marin este o polibunică.
Adică, dacă e să ne luăm după site-ul domniei sale, Cristina este profă de mate cu o tonă de culegeri la activ (știu, deliciul elevilor!), este redactor de beletristică, dar și de cărți de mate, normal, a tradus ”Exclusa” de Luigi Pirandello, pictează peisaje grecești pe sticlă și ceramică și, nu în ultimul rând, este bunica Liei, a lui Brando și a Adei.
Dorul și dragostea au împins-o pe Cristina să-și provoace nepoata cea mare, pe Lia, la corespondență, schimbul de mesaje dintre bunică și nepoată reușind să scurteze distanțele dintre familii, iar pe noi, cititorii să ne introducă în lumea plină de candoare, puritate și duioșie a copilăriei și a eternei iubiri dintre bunici și nepoți.
Cireașa de pe tort o reprezintă desenele unui alt suflet pur, zicând aci de Sofia Matei, o artistă profundă și în plină afirmare la cei 13 ani câți avea când a făcut ochi cartea.
Schimbul de mesaje este plin de învățăminte, de la bunică înspre nepoțică, dar nici cea mică nu se lasă mai prejos, având ocazia să constatăm o dată în plus că mintea celor mici e capabilă de finețuri și mari profunzimi în joaca lor cotidiană.
Bunăoară mesajul ”Audry și pădurea”, cel mai lung dintre mesajele Liei, are cam tot ce-i trebuie pentru a rivaliza cu una dintre clasicele povești ale fraților Grimm, Lia debordând de imaginație, trezindu-ne deodată într-o pădure cu tigrii vorbitori, zâne copac, turn de marmură și zâne rele care răspândesc ceață și magie neagră.
Ajungând la finalul ”Mesajelor de poveste”, mi-am dat seama că Cristina n-a vorbit defel de Teorema lui Pitagora ori a Celor trei perpediculare ori de Postulatul lui Euclid, întărind, de fapt, zvonurile cum c-ar fi cea mai faină profă de mate de pe planetă, iar vorba-i e caldă și bună ca un pahar de lapte cald cu o felie proaspătă de cozonac în fața unei sobe trosnind de foc vioi.
Măiastru editată de Violeta Borzea, cartea este plină de viață, aidoma unui jurnal care se dezvăluie la fiecare întors de pagină și ducând curiozitatea cititorului înainte cu fiecare mesaj al nepoatei sau bunicii.
Felicitări bunicii polivalente, Cristina Marin și nepoatei, Lia Faccin, pentru minunata idee de a împărtăși cu noi, cititorii, delicatețea și candoarea gândurilor iscate în urma acestei corespondențe de dor, felicitări tinerei artiste, Sofia Matei, pentru ilustrații și Editurii pentru Artă și Literatură pentru încă o reușită editorială.
