Uite că încet, dar absolut sigur, sosi şi a treia zi de festival metalifer. După cum ştiţi deja, primele două zile mă fericiseră groaznic şi mă aşteptam ca şi aceasta să-mi zguduie fiinţa la greu.
Am ajuns la locul de bătaie taman când veteranii de la Metrock îşi manifestau ultima piesă din recital. Menţionez că n-am ştiut cine cântă, dar sunetul de belea m-a încântat peste măsură. Nu mi-am dat seama decât atunci când l-am văzut pe unul dintre ecrane pe Cristi Zăpadă. Respect, tătuţule, că tare bine le zici!

Pe goticii de la Lake of Tears îi mai văzusem în octombrie 2007, când au venit cu Rage la Arene. Mi-au plăcut atunci, chit că nu se mişcau deloc, da’ sunetul era de fier beton major. Acuma am văzut că Daniel Brennare (voce, chitară, tătuţ de trupă) avea la dialog un alt chitarist, Fredrik Jordanius pe numele său. Însoţiţi de basistul Mikael Larsson, tobarul Johan Oudhuis şi un aprig sunet de trompete şi fluierici, aceştia au poposit pe scena OST Fest-ului la 4 jumate fix.
Citeste in continuare:  "Forjele de la OST Fest III – Lake of Tears, WASP, Megadeth şi Motörhead"

Am stat în dubii dacă să mă duc au ba de la început, ţinând cont că pe HollyHell i-am văzut acu’ vreo doi ani, tot cu Manowar, că, deh!, sunt pupilii lor, iar pe Trooper… am şi uitat de câte ori. Dar parcă tot aş mai fi dat din cap pe “Tari ca munţii” şi “Strigăt”. Prin urmare, a câştigat Trooper.

Am ajuns înainte de 16:30 la Romexpo. La controlul rucsacului respectiv am realizat şi de ce era aşa de uşor: uitasem acasă aparatul foto! Nu aveam de gând să mă întorc, chiar dacă pe RATB am trăit premiera absolută şi anume, aerul condiţionat. Aveam să folosesc telefonul.
La cumpărat tricouri era bătălie pe ghereta cu tricouri Manowar. La ailaltă, conţinătoare de Motley Crue (138 lei tricoul), Overkill (120) şi Motorhead (tot p-acolo) era ca-n Piaţa Obor pe 1 ianuarie. O foaie A4 anunţa că “Avem Exodus redus”. M-am uitat şi era 80 de lei. M-am dus şi mi-am luat o apă.
Citeste in continuare:  "Forjele de la OST Fest II – HollyHell, Trooper, Europe şi Manowar"

Anul trecut am ratat decisiv OST Fest, nu că a fost la Râşnov, ci că s-au suprapus nişte treburi peste el şi n-am putut sub nici o formă să ajung să-i văd pe Onslaught.
Când am citit pe vreun site metalifer cum că anul acesta OST Fest se va ţine la Romexpo, n-am putut să nu sar pe pereţi de bucurie. Când am citit că vine Mötley Crüe la Bucureşti, am sărit cam un metru de la pământ. Când am citit că mai vine şi Overkill, am mai sărit 50 de centimetri, iar când s-a confirmat şi Exodus, n-am mai putut să sar, dar mi-am dat seama că cel mai frumos vis din adolescenţă răsare în realitate. Vă imaginaţi cu ce bâz! în fizic am aştepat ziua de azi…
Citeste in continuare:  "Forjele de la OST Fest I – Exodus, Overkill, Dimmu Borgir şi Mötley Crüe"

Am ajuns la Arene ca niciodată, la fără 20. 7 fără 20. Cică începuse să se dea drumul de la 5 PM, dar ştiind dulcea belire de belingher românească, am întârziat special. La 19:00 trebuia să înceapă evoluţiile la scenă deschisă.

Am intrat, am ras un pahar de hârtie de juma’ de litru cu apă caldă (E rece?, eu către ăla de vindea la coteţele de pe margine. Receee!, a răspuns mocofanul.) şi la 7 PM în cap a început să se dea în spectacol trupa de death metal oltenesc, Avatar. Băieţii din Bănie n-au început cu clasicul refren “Mitică la puşcărie”, ci au dat-o-n metale foarte grele şi numai bune pentru apusul care se scurgea pe după coloane. Au fost pe felie şi pe meserie, au cântat vreo 7 piese curate, cu sunet bun şi nedistorsionat, au mulţumit şi au plecat.

H8 este o trupă de crossover/hardcore, de loc din Ploieşti, după cum a recomandat-o mai marele trupei, un tip cu alura de şef de sală la restaurantul “Dunărea” (sau, pentru cei mai tineri, ca a lui Tataee de la BUG Mafia). Toate au fost bune şi frumoase până au început să dea în instrumente. Vreme de mai bine de o jumătate de oră ne-au chinuit cu un fel de rap metal urlat la maxim în microfon de doi solişti, unul sub formă de rocăr tuciuriu şi celălalt gras, descris mai sus, cu nişte chitare care se auzeau prin alte locuri, numai prin boxele alea nu, cu un bass prea tare şi cu nişte tobe. Nu mai insist. Dacă au avut vremuri mai bune, bravo şi cinste lor, dar după opinia mea nu aveau ce să caute în deschidere la Slayer decât ca spectatori. Ca să nu mai zic de poveţele din final ale vocalului şef de sală, că să susţinem “andergraundu'” românesc and shit. În fine, s-au cărat la 9 fără un sfert.

După ce s-a făcut linişte, vreme de juma’ de oră am fost delectaţi cu AC-DC-uri din diferite perioade ale trupei, inclusiv de dinainte de “Back in Black”, iar la 21:15, după ceas, a intrat crescendo cea mai ţapănă trupă de thrash pe care au văzut-o Arenele, zicând aci de tătuţii metalici ireversibili şi irepetabili de la Slayer.

Pământul a început să tremure, boxele au explodat, reflectoarele au topit aerul şi cele câteva mii de suflete adunate s-au dezlipit deodată de pe betonul şi scaunele Arenelor. Strigăte de luptă metalice s-au ridicat către cer şi veteranii thrash-ului mondial au năvălit peste noi cu “World Painted Blood” (World Painted Blood – 2009). Doamne, cât de bine sună thrash-ul băieţilor live! E de nedescris, să dea boala! Nu ne-au lăsat decât o secundă, maxim două şi au continuat cu şi mai mare viteză: “Psychopathy Red” (World Painted Blood – 2009). În timp ce ocoleam nişte neni care-o puseseră de-un “cerc zbuciumat” măricel, m-a izbit în plin “War Ensemble” (Seasons in The Abyss – 1990). Au urmat două piese din perioada puberă a titanilor metaliferi, “Die By The Sword” (Show No Mercy – 1983) şi “Chemical Warfare” (Haunting the Chapel – 1984), apoi au revenit cu “Hate Worldwide” (World Painted Blood – 2009). După ce au oprit circulaţia aeriană pe deasupra Parcului Carol, a venit şi momentul care a făcut ca acest concert să fie unul perfect: veteranii metaliferi au băgat una după alta numa’ piese pe care-mi rupeam gâtul în vacanţele de la Nehoiu.

Şi încep cu ruperea de boxe “Postmortem” (Reign in Blood – 1986), dezintegratoarea de muşchi sternocleidomastoidieni “Spirit in Black” (Seasons in The Abyss – 1990), clasica izbitoare în uşi “Mandatory Suicide” (South of Heaven – 1988), superrapidele de dat în ziduri “Altar of Sacrifice” şi “Jesus Saves” (Reign in Blood – 1986), apoi “Dead Skin Mask” (Seasons in The Abyss – 1990) şi, bineînţeles, lumânarea pe colivă, “Angel of Death” (Reign in Blood – 1986). Eram în cer, ba chiar mai sus, când au plecat de pe scenă. Când au revenit am mai ţâşnit o dată în înalturi pe “South of Heaven” (omonim – 1987) şi încă o dată pe “Raining Blood” (Reign in Blood – 1986).

Surori şi fraţi întru metalifere, vă spun doar atât: omuleţii ăştia au trecut de la fontă la inox, pentru că nu dau nici cel mai mic semn de rugină! Ba, sunt chiar mai răi şi mai zdrobitori decât erau în tinereţe.

A fost o fericire, o exaltare şi o încântare să-i văd pe tătuţul bassului urlător, Tom Araya, maestrul tatuat al thrash-ului, Kerry King, meseriaşul suprem Gary Holt de la Exodus, pe care abia aştept să-l revăd cu trupa lui şi care îi ţine locul lui Jeff Hanneman în acest turneu, şi ultimul, dar nu cel din urmă, cel mai agresiv şi cel mai bun tobar pe care l-a avut Slayer, unul dintre cei mai tari din lume, Dave Lombardo.

Şi, uite-aşa, la 22:30 fix, am considerat că mi-am mai împlinit un vis, să dea Domnul să se împlinească toate, dacă nu, cât mai multe!

Datorii: Andreea Laciu, Teo Negură.

Am ratat cum laude apariţiile precedente ale trupeţilor de la Brainstorm şi Primal Fear, dar acum eram hotărât să nu se mai producă o atare omisiune din colecţia mea de concerte metalifere.
Prin urmare, am ajuns la Silver Church cu o oră mai devreme. Am tras un ochi prin incintă, am remarcat neschimbarea în decor şi m-am retras la adăpostul Matizetelui, că-mi flutura un vânt dătători de reci fiori.
După scurgerea timpului regulamentar, ân mod cu totul fericit şi întâmplător, am joncţionat cu nea Bogdan, am pătruns în sală şi, până la debutul evenimentelor, am schimbat impresii metalifere.

De parcă n-am fi fost în fascinanta Românie, cu 2 minute peste ora stabilită au apărut pe scenă patru neni, dintre care ăla mai bătrân şi mai gras la tobe, la voce şi chitară era unul care semăna leit cu Onedin (vezi filmul din alte epoci), la bass era Highlander, iar la cealaltă chitară un soi de pirat cu pardesiu. Era vorba de Palace, dragilor, iar pentru cei care n-aţi auzit de ei, aflaţi că au deja vreo 6 albume, primul apărând fix acu’ vreo 16 ani.
Ei, bine, fără să fiu mai cârcotaş decât e cazul, H.P. Piller (chitară şi voce), Jason Mathias (cealaltă chitară), Jeff Freudenberg (bass) şi nea Harry Reiter (nişte tobe) au cântat acceptabil „Between Heaven And Hell” şi „Dark Prophecies” de pe „Dreamvilizer” (2011), „The Healer” – „Divine Intervention” (2008), „Women in Leather” – „Black Sun” (2006) şi „Machine Evolution” – „Machine Evolution” (2003). Parcă ultima piesă a fost mai în vână, aşa, dar nu pot să bag mâna în foc. În fine, după o juma’ de oră de prestat treburi, şi-au luat sculele şi au plecat.

A urmat trupa care mi-a plăcut încă de la debutul său discografic în ’97, Brainstorm, adică. Andy Franck – microfon principal, Torsten Ihlenfeld – chitară cu virtuţi, Milan Loncaric – chitară de susţinere, Antonio Ieva – bass cu 5, Dierter Bernert – tobe magice, au năvălit în forţă peste rocăraşii înmulţiţi ca prin farmec, cu „Worlds Are Comin’ Through” de pe „Liquid Monster” (2005). Contrar aşteptărilor, sunetul a fost beton şi cu mult peste „încălzitorii” de la Palace (chiar şi peste Primal Fear, după cum aveam să constat ulterior).

A urmat forţă peste forţă, iar băieţii s-au simţit ca-n sufrageria Combinatului Siderurgic de la Galaţi: „In The Blink Of An Eye”, „Temple Of Stone”, „Below The Line”, „In These Walls” – „On The Spur Of The Moment” (2011), „Shiver” – „Memorial Roots” (2009), „Redemption In Your Eye”, „Fire Walk With Me” – „Downburst” (2008), „All Those Words” – „Liquid Monster” (2005), „Shiva’s Tears”, „Shadowland” – „Metus Mortis” (2001). Arareori am văzut nişte băieţi aşa de relaxaţi şi cu chef de dat în chitări şi tobe. Andy, un mare showman, s-a jucat tot timpul pe scenă şi prin afara ei şi a băgat de vreo două ori „Sunteţi tari” şi „Mulţumim Bucureşti”, fapt care l-a lipit imediat de inimile rocăraşilor, dimpreună cu restul de trupeţi performeri de metal adevărat.

În jur de 10, meseriaşii care m-au dus până în vremuri mai lejere şi înapoi, au încheiat (după spusele lui Brontozăurel, dar am verificat pe bandă şi aşa e!) cu o nebunie de piesă, „Highs Without Lows” de pe  „Soul Temptation” (2003).

După acorduri şi acordări, iar mai apoi, acoperirea setului de tobe cu un mare cearceaf negru, la 22:30 au intrat pe „Unbreakable Part 1” cei care erau pe nedrept numiţi de către pizmaşi, clona Judas Priest în varianta „Painkiller”, zicând aci de vedetele serii, Primal Fear.
Ca să nu fie mai prejos decât compatrioţii lor de dinainte, Ralph Scheepers (da’ ce voce!) şi colegii de grupare, adică legenda vie Mat Sinner (bass, omul care are vreo 14 albume solo + zeci de colaborări cu nume grele), Alexander Beyrodt – o chitară, grecul Constantine – altă chitară (dar tare bună) şi Randy Black (tobe năvălitoare pe timpane), au dat peste audienţa care umpluse Church-ul cu „Strike” şi „Give ’Em Hell” legate, de pe ultimul album al lor, „Unbreakable” (2012). A urmat „Nuclear Fire” – „Nuclear Fire” (2001) legat cu „Unbreakable Part 2” – „Unbreakable” (2012), urmat la 10 secunde de „Seaven Seals” de pe albumul omonim din 2005. Băieţii din faţă au luat o pauză de câteva minute bune, gen vreo 10, iar Randy Black a dat în tobe de le-a întors membranele pe dos, demonstrând că nu degeaba l-a ales Jeff Waters să bage şi pe la el prin Annihilator.

Furtuna metalică adusă de cel care a fost refuzat să fie înlocuitorul lui Halford la Judas Priest a continuat cu piese de pe „Unbreakable” – 2012 („Where Angels Die”, „Metal Nation”, „Bad guys Wear Black”), „Seven Seals” – 2005 („Demons And Angels”), „Nuclear Fire” – 2001 („Angel In Black”) „Jaws Of Death” – 1999 („Final Embrace”) şi, bineînţeles, piesa dezintegratoare de gâturi, „Metal Is Forever” de pe „Devil’s Ground” – 2004. Concertul şi Floriile Metalifere s-au încheiat decisiv cu „Chainbreaker”, pe pe primul Primal Fear, cel omonim din 1998.
Acum, fie vorba între noi, şi aci rămâne, mie mi s-a părut că s-a auzit ceva mai slab decât la Brainstorm, adică nu era aşa de agresiv sunetul chitarelor, nu simţeam furnalu-n boxe. Dar, na! Fu bine că i-am văzut, m-am bucurat şi am plecat cu febra pe ceafă şi alte membre.
Ei au zis că mai vin, iar eu zic că mă mai duc să-i văd. Până atunci, hai să ne uităm pe nişte poze.

PS: Mulţam fain lui Bogdan pentru acompaniere la dat din cap şi Brontozăurelului pentru playlistul Brainstorm şi update-urile repetate.

Datorii: Luna Pătrată, Teo Negură.