12

Forjele de la OST Fest III – Lake of Tears, WASP, Megadeth şi Motörhead

Posted by Neliniştitu' on 17 June 2012 in Note pentru avizaţi |

Uite că încet, dar absolut sigur, sosi şi a treia zi de festival metalifer. După cum ştiţi deja, primele două zile mă fericiseră groaznic şi mă aşteptam ca şi aceasta să-mi zguduie fiinţa la greu.
Am ajuns la locul de bătaie taman când veteranii de la Metrock îşi manifestau ultima piesă din recital. Menţionez că n-am ştiut cine cântă, dar sunetul de belea m-a încântat peste măsură. Nu mi-am dat seama decât atunci când l-am văzut pe unul dintre ecrane pe Cristi Zăpadă. Respect, tătuţule, că tare bine le zici!

Pe goticii de la Lake of Tears îi mai văzusem în octombrie 2007, când au venit cu Rage la Arene. Mi-au plăcut atunci, chit că nu se mişcau deloc, da’ sunetul era de fier beton major. Acuma am văzut că Daniel Brennare (voce, chitară, tătuţ de trupă) avea la dialog un alt chitarist, Fredrik Jordanius pe numele său. Însoţiţi de basistul Mikael Larsson, tobarul Johan Oudhuis şi un aprig sunet de trompete şi fluierici, aceştia au poposit pe scena OST Fest-ului la 4 jumate fix.

Noul chitarist e foarte vioi şi dornic de show, iar nea Daniel mi s-a părut ceva mai activ şi mai cald decât acum 5 ani.
Orice s-ar zice despre muzica lor, că e de gagici, că e de pahar etc. sună bine rău în concert, chiar de mare belea, şi nu vă ascund adevărul! Mini-recitalul vocal-instrumental s-a compus din piese ca “Taste of Hell”, “Ill Will”, “House of the Setting Sun” (Ill Will – 2011), “Raven Land” (Headstones – 2005), “The Greymen”, “Crazyman” (Black Brick Road – 2004) “Demon You / Lily Anne“, “Forever Autumn” (omonim -1999) sau mai înaintata în vârstă, “Boogie Bubble” (A Crimson Cosmos – 1997).
A fost fain, curat, în forţă şi m-au făcut să mă gândesc să-mi fac un CD de mers pe autostradă.

Aproape de ora 18:00, un potpuriu format din mai multe hituri ale trupei, însoţit de zgomot de elicoptere şi bombe zburătoare, au dat startul evoluţiei celor de la WASP. Primul şoc a fost reprezentat de Blackie Lawless (chitară, voce, jupân de WASP), care arată mai ceva ca un amestec cu blenderul format din Monica Tatoiu şi Zina Dumitrescu! Al doilea şoc a fost reprezentat tot de nea Blackie: fraţi şi surori întru metalifere, are omu’ o voce de pune-n cur o ceată de elefanţi porniţi după femele, să dea boala! Rupe şi îndoaie ţevi de 10 ţoli, fraţilor.

Al treilea şoc: backing vocals-ul realizat de ceilalţi parteneri de alergătură scenică, Doug Blair (solouri grele şi energie de iepuraş Duracell) şi Mike Duda (nici o legătură nea Radu) au fost extraordinare (“Hellion” a sunat într-un incredibil fel!). Aceste elemente + sunetul de metal bătut pe nicovala mare + exploziile din tobe produse de Mike Dupke au făcut ca WASP să sune mai bine decât pe albumele de studio. Specialiştii poate au altă părere, dar pe partea mea aşa s-a auzit.

Blackie a dat startul măcelului metalic cu “On Your Knees” de pe primul album al trupei, W.A.S.P – 1984. A urmat cover-ul The Who, “The Real Me” (The Headless Children – 1989), apoi “L.O.V.E. Machine” (W.A.S.P – 1984), “Crazy” (Babylon – 2009) şi “Wild Child” (The Last Command – 1985).
Rocăraşii erau în delir, iar nea Blackie şi ai lui nu păreau a fi obosiţi de agitaţiune şi de soarele care te fierbea în propriu-ţi trup, aşa că a reluat lucrul la forjă cu spulberătoarea “Hellion” (W.A.S.P. – 1984), o felie de “I Don’t Need No Doctor” şi o felie “Scream Until You Like It” (Inside The Electric Circus – 1986). A fost nebunie curată, nu pot să vă descriu! “The Idol” (The Crimson Idol – 1992) a fost cum a fost, dar “I Wanna Be Somebody” (W.A.S.P. – 1984) a crescut major nivelul de agitaţie pe cap de rocăr fericit.
Ce să vă zic? Merită să-i vedeţi, oriunde ar fi ei, pentru că v-am zis, sună de câteva zeci de ori mai bine decât pe albumele de studio!

Acum 7 ani i-am văzut la Arene, dar a fost o aşa de mare nebunie, că a trebuit să părăsesc zona de bătaie şi să văd concertul din tribune. Acuşi am fost cu mult mai mult noroc cu David Mustaine and Co. Pe lângă faptul că au avut la dispoziţie toată scena, lucru care a dat al dracului de bine şi la ochi, pentru că şi-au pus boxele pe spate, iar Mustaine se ducea din când în când şi se juca prin faţa lor (Mamă, ce fain se vedea! Ca la concertele de altă dată!), şi la sonorizare, că nu mi-au mai spart timpanele şi totul s-a auzit clar şi curat. Cel puţin în faţă.
David a fost într-o mare formă, s-a agitat temeinic, a fost foarte apropiat de public, a mulţumit, a trimis bezele înspre onor rocărimea, iar pe cei din faţă i-a cadorisit la final cu doi pumni de pene.

Concertul a început subit cu “Never Dead” (TH1RT3EN – 2011), a continuat ultrarapid cu “Head Crusher” (Endgame – 2009) şi de-a dreptul exploziv cu “Hangar 18” (Rust In Peace – 1990). Toată rocărimea a cântat “Trust”, “She-Wolf” (Cryptic Writings – 1997), “In My Darkest Hour” (So Far, So Good… So What? – 1987), “Sweating Bullets” (Countdown to Extinction – 1992), iar “A Tout Le Monde” (Youthanasia – 1994) a produs agitaţie generală încă de la prima notă afişată pe grif de Chris Broderick. “Angry Again” (Hidden Treasures – 1995) e piesa care mă face să-mi pierd uzul raţiunii care este, deci m-am agitat conform stării induse.

A urmat o piesă “despre cei care ne spun cu să ne trăim viaţa”, după cum a anunţat Mustaine, fiind vorba de “Whose Life (Is It Anyways?)” (TH1RT3EN – 2011), apoi tot o piesă de pe ultimul album, “Public Enemy No. 1”.
“Symphony of Destruction” (Countdown to Extinction -1992) a produs din nou mare agitaţie, la fel ca şi “Peace Sells”, piesă de legendă de pe un album de legendă (Peace Sells… but Who’s Buying? – 1986).

Revenit la bis, David Mustaine, Chris Broderick, David Ellefson (bass) şi Shawn Drover (tobe) au excecutat magistral o altă piesă de forţă extremă, “Holy Wars… The Punishment Due”, de pe albumul de mare revenire “Rust In Peace” (1990).
După care i-a strâns pe toţi, ne-a mulţumit şi ne-a pupat de la distanţă, promiţând că va reveni. Sunt curios când…

Legendele vii ale metalului mondial, Lemmy Killmister – bass, Phil Campbell – chitară şi Mikkey Dee – tobe, înseamnă un singur cuvânt pe care-l ştie chiar şi rocării ce încă mai sug la mamele lor: Motörhead!
I-am văzut acum trei ani, am venit să-i văd şi acum şi o să mai vin dacă România va fi pe lista lor de executat cântări.
N-am ce să vă spun în câteva cuvinte despre un concert al tătuţilor metalici. Adică, aş putea să încerc, dar nu ar reda forţa şi emoţia ca să simţiţi ca şi cum aţi fi fost acolo. Poate doar pozele să vă facă să vă imaginaţi nebunia, cheful şi petrecerea metalică ce a avut loc în ultimul mare concert al OST Fest 2012.

Faţă de acum trei ani, Lemmy şi Phil au fost foarte comunicativi, au ridicat miile de rocăraşi în aer, i-au făcut să ţopăie, să se zbată şi să facă “crowd surfing” la greu, cât pentru toate cele trei zile de festival metalifer.
Mikkey Dee s-a jucat pe tobe, ca să zic aşa, de parcă era la un chef cu neamurile de la ţară. Din cînd în când se mai ridica de pe scaun, se agita la popor, făcea giumbuşlucuri şi râdea de se prăpădea. Phil a fost de-o dărnicie fără de margini şi a dat pene la tot poporul care se agita pe gardul din faţă.

“Bomber” (omonim – 1979), “Damage Case”, “Stay Clean”, “Metropolis” (Overkill – 1979), “Ace of Spades”, “The Chase Is Better Than the Catch” (Ace of Spades – 1980), “Killed by Death” (No Remorse – 1984), “Just ‘Cos You Got the Power” (Rock ‘n’ Roll – 1987), “The One to Sing the Blues”, “Going to Brazil” (1916 – 1991), “One Night Stand” (Kiss of Death – 2006), “The Thousand Names of God” (Motörizer – 2008), “I Know How to Die” (The World Is Yours – 2010), încheiate în mare forţă cu “Overkill” (omonim – 1979), au fost, cred, mai toate piesele care au compus concertul tătuţilor din Albionul metalifer.

Finalul a fost de mare sensibilitate şi angajament: cei trei Motörhezi s-au strâns pe centrul scenei, Phil a primit un cerceaf pictat de la un fan, iar Lemmy o eşarfă. Au promis că vor mai veni, că prea suntem pe felie cu metalele. Căci, nu-i aşa, “We are Motörhead! And we play Rock’n’Roll!”

Să-i ajute Dumnezeu să fie sănătoşi şi pe noi ca să-i mai vedem.
Amin!

Tags: , ,

12 Comments

  • brontozaurel says:

    Pana la WASP nu m-am simtit in stare de mare lucru… ma omora soarele ala. Dar apoi au intrat Blackie & co prea energici si mi-am zis ca la cat de rau imi e de la soare, e imposibil sa se mai inrautateasca lucrurile daca ma apuc sa ma agit.

    “Iepurasul Duracell” m-a fericit cu o pana (folosita!) si cu una din sticlele lui de apa. Pe care nici vorba sa o pastrez suvenir… am baut-o si am lasat ambalajul acolo.

    Blackie arata sinistru. Da, a femeie.

    Megadeth m-au rupt. As fi picat in genunchi cand a inceput Mustaine Angry Again… doar ca n-aveam unde…

    Motorhead… nici nu mai stiu ce sa spun. Dupa ce am tot derulat non-stop in minte momente de cand m-am intors acasa, acum aproape ca imi vine sa plang.

    De bucurie ca am pana de la Lemmy. De la Lemmy, in caz ca n-a fost clar! De bucurie ca i-am vazut iar. De bucurie ca am ascultat cateva piese pe care nu le mai ascultasem niciodata live, pentru ca nu le-au cantat data trecuta.

    De furie ca trec asa rar pe la noi. De furie ca au descoperit asa tarziu tara noastra. De furie ca eu i-am descoperit asa tarziu, acum nici zece ani, cand trupa asta are peste 35 de ani de istorie in spate. Da, stiu… eu n-am 35 de ani… De furie ca asa tarziu punct. De furie ca s-a terminat asa repede. Si tot n-am auzit atatea piese care imi plac, desi nu ma plang de setlist…

    Vai, da! cat de amuzant a fost Mikkey Dee cu toate gesturile alea. Are tobe rezistente. La cum le-a lovit, te asteptai sa le rupa. In orice caz, m-a rupt pe mine, care am incercat sa-i tin ritmul pe solo.

    Phil a vrut sa dea pene la tot poporul. Doar ca cei de la paza au cam vrut altfel si au bagat destule in buzunarele proprii (nu ca ar fi facut asta doar la Motorhead – ieri incercau sa ne descoasa cat pot scoate pe asa ceva pe ebay… eu am luat foc si le-am spus ca eu n-as da nici un ban, pentru ca pana aia valoreaza ceva in momentul in care mi-o arunca omu’ de pe scena si nu mai valoreaza nimic in momentul in care un magar incearca sa profite… n-o sa incurajez in veci asa ceva cumparand pene de la jeguri ca ei). De asemenea, foarte frumos din partea lui sa promoveze pe chitara o trupa franceza care a deschis pentru ei anul trecut.

    Lemmy. Cine a cascat ochii poate a observat unele chestii. Cum ar fi mana lui stanga. Cum ar fi dracia aia (ultima poza) care ii sufla aer rece si de care nu prea s-a indepartat. Cum ar fi problemele cu basul. Chestii pe care nu le-a lasat sa afecteze spectacolul. Putin respect pentru asta, da?

    PS – cum adica “fata de acum trei ani”? Si acum trei ani Phil a fost tot numai un zambet…

    PS#2 – N-am mai fost niciodata asa nebuna la un concert. Intinsa peste gard, raspuns cu aceeasi moneda la imbrancelile unuia de 3-4 ori cat mine, urlat ca niciodata…

  • Eram sigur că prinzi ceva, nu se putea altfel la câte s-au aruncat în faţă pe toate direcţiile. 😀
    Te înţeleg la sentimentele de după, de-aia am rămas şi eu până dimineaţa să scriu şi să selectez pozele. A fost sublim şi, zic eu, am fost norocos că am prins un astfel de eveniment. 🙂

    Nu comentez fazele cu badigarzii. E şi ei oameni, deh! 😀 Doamne, ce dobitoci! Nu cred că am văzut la vreun concert aşa badigarzi graşi! Cred că i-a ales, în mod clar! Ptiu!

    Am observat că Lemmy îşi scutura din când în cînd mâna stângă. Este un artist desăvârşit, un profesionist impecabil, n-am cuvinte…

    Eu aşa ţin minte, că data trecută nu au vorbit mai deloc. Nu ziceam de zâmbete.

    PS: La cum arătai înainte de Manowar, mă bucur să aflu că ai supravieţuit. 😀

  • brontozaurel says:

    La cum aratau idiotii care s-au luat la omor in spatele meu pe niste pene (mari si grei!) si s-au varsat peste mine de m-au facut poster fix cand au venit toti trei pe scena in fata sa-si ia la revedere… si eu ma bucur ca am supravietuit…

    Chit ca-s maro-movie pe picioare in partea din spate si pe mijlocul spatelui in zona lombara, am dat afara numai cheaguri de sange cand mi-am suflat nasul acasa si am glezna stanga cam mare in comparatie cu dreapta. Bratele arata surprinzator de in regula. Am doar ditamai vanataile pe exterior deasupra coatelor (in special pe stanga).

  • Dacă ai supravieţuit nebuniei de aseară, cu siguranţă nu-ţi poate face nimeni şi nimic rău. 🙂
    Bine, habar n-am dacă ai fost şi la concerte mai rele, dar orişicât… 🙂

  • krossfire says:

    Suna beton armat, mai tot ce a fost in ziua 3. Ne vedem la Rock The City?

  • De acord, ultima zi a fost răzbunătoare. 🙂
    Aproape sigur ne vom vedea şi la Rock The City. 😆

  • brontozaurel says:

    Daaa, ziua 3 a fost cea mai tare 😀 Urmeaza Rock the City. Zilele 2 si 3, pe prima n-o servesc 🙂

    PS – Arat ca un raton, cu o banda rosie pe frunte, pe pometi, pe nas cu exceptia a ce e de la varf in jos…

  • Subscriu la 2 şi 3 Rock The City, exceptând GNR.

    PS: Bine că n-arăţi ca un panda pe negativ. 😀

  • […] Adi Voicu,  G1b2i3, Bibliodeva. Share this:DiggLinkedInRedditEmailStumbleUponPrintTwitterFacebookLike […]

  • Florin says:

    Multumesc mult pentru salutari! 😀

    Regret cu tot sufletul ca n-am reusit sa ajung sa-i vad si sa-i aud pe oamenii de la Megamuerte (le zice grozav nenul Mustaine – asa cum bine zicea Krossfire, felul in care Dave isi varsa frustrairle, ii cu totul aparte), la fel cum regret ca am ratat intalnirea cu matizetul de legenda, he he.
    Sa va fie de bine, oameni buni! Ca sa citez din clasici “plecaciuni si pupaciuni, tatutule!” 😀

  • Să vă fie de bine şi vouă, care este, şi numai de bine să şi auzim! 🙂

  • […] ar mai fi fost cateva lucruri de imbunatatit. Ceva poze gasiti aici.   Cronici mai detaliate, la Nelinistitu si […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2022 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.