Viorel Zaicu a vorbit despre noua colecţie ALL, “Iubiri de altădată”.

Felicitările, masa şi dansul se produc de Dragobete la Starbucks Plaza (Militari).

De invitat: Gabriela Elena, Teo Negură.

„O mai ştii pe vară-mea, Tuţa?”, mă interpelează telefonic, într-una dintre zile, o veche pretenară scăpată de nămeţii din Buzău. „Aia de vorbea ca banda scăpată pe autoreversu’ de la casetofonu’ rusesc al lu’ Gigi Bahama?”, caut eu prin memorie. „Da, da, aia!”, se bucură sincer creatura. „Eh, ce-i cu ea? S-a înmulţit? A îmbogăţit Germania cu un încă un mutant?”, încerc eu variantele de răspuns.

„Nooo… Mă sună alaltăseară, că, tu, am văzut că la voi e revoluţion, schimb de ăsta, cum îi zice… aşa, schimb de guvern und vinter greu, că nu mai poţi să te pişi de limba ei, că numa’ nemţeşte vorbeşte şi-i plecată abia de doi ani, deci, tu, e situaţion greu la voi, pot să hilfe la voi cu ceva? Nu fată, stai cuminte, ne descurcăm cum putem, i-am zis eu. Mă, libe, sigur? Spune daca pot să te ajut cu ceva, că niht das problem, avem resorsăn. Nu, fată, stai liniştită, i-am repetat, că ce dracu’, mă, proasta prea ne crede sărăntoci, a dreacu’ parnevită!”

„Parnevita asta sună ca un fel de boală”, râd eu. „O fi, nu zic, că prea se fălea!”, pufneşte ea în telefon. „Stai să beau nişte apă, că mi s-a uscat limba de draci!”, zise pretenara. „Să nu închizi, că viu acuşi!”

După câteva ghiorţăieli, revine plescăind în semnalul celular: „Aşaaa… Cum îţi spuneam, mai vorbim de una, de ailaltă, de Saviola cu gâtu’ ca gladiola, aia de sugea ţuica de la nea Constandin mai ceva ca motopompa lu’ moş Scânteie, pompieru’, că a ajuns bine şi i-a turnat doi plozi unui baron de printr-un judeţ d-ăla nemţesc de-al lor, land parcă-i spune, şi-acu’ baronează moşia lu’ ăla de la ţară, că ce mai e pe la Nehoiu, pe la Buzău, cât mai e kilu’ de cartofi şi alte chestii, de-ale noastre, muiereşti, de frau, ha-ha! Când credeam c-am scăpat de ea, mă ia iar la frecat ridichii: Fată, dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Eu că nu, fată, fii cuminte, ea că zău, dacă pot să te ajut, spune-mi şi se rezolvirăn.

Văzând că nu se pótole din insistenţele de bogătană, i-am aruncat varianta sinceră: Tu, Tuţo, trimite-mi 500 de euro să-mi plătesc rata la casă şi întreţinerea pe decembrie!

Pauză, pauză, pauză… Parcă îi luase curentul la conac, să dea boala! Bine, bine, a zis ea după ce-am întrebat-o eu dacă mai e la telefon. Stai să vorbesc cu Franz şi te sun eu, cum să nu! Şi a închis. Mâine se fac 3 săptămâni jumate de când s-a produs ce ţi-am povestit.”

S-a oprit preţ de o clipă şi am auzit-o oftând. Mi-a fost nu ştiu cum să zic ceva, de frică să nu declanşez alte alea.

„Io n-am pretenţii de la ea”, a revenit pretenara cu aer proaspă în plămâni, „că ştii cât de proastă a plecat în Germania, şi, se vede treaba, nu s-a deşteptat vreun pic, ba dimpotrivă! Da-s supărată pe bărbac-su, că-i băiat deştept, citit şi are funcţie de nu ştiu ce director pe la firma aia de face fioane de păr… Zeamăns, aşa.

Apoi, dacă nici nemţii nu mai sunt de cuvânt, s-alege prafu’ de UE-le lor, mă, ascultă de la mine. Hai, te pup!”, încheie ea cu năduf. „Hai, şi eu!”, zisei la rându-mi, fericit că am scăpat.

„Stai, nu-nchide, că uitasem!”, se auzi ea strigând în eter. „Da? Ce s-a întâmplat?”, încerc eu valenţa politeţii. „Mai sună şi tu, calicule, că mi-am mâncat toate minutele cu tine. Iote-al boalii, ai ajuns la Bucureşti şi nu mai ştii să-ţi bagi deştu-n telefon! Adică, sună Tuţa din Germania şi tu, la doi paşi, acilea, nu eşti în stare să dai un semn să vezi dacă am nevoie, baremi, de două-trei sute de euro.”

De bine: Teo Negură, Zinnaida, Dana.

Cum stăteam eu aşa, iarna, şi baleiam teveul, numa’ ce mi-a sărit în ochi un concurs d-ăla bărbătescu’, de călărit boi loviţi de streche, şi-aşa m-a luat o poftă de făcut ceva cu cărniţă de vită, de nu vă zic! Concomitent cu apa în gură mi-a picat ochiul şi pe vasul de tajin, aşa că n-am mai făcut mulţi purici pe canapea şi am purces la preparaţiuni adevărate.

În primul şi-n primul rând am ales din fonotecă o trupă de mare forţă-n suflet, Warrant, cu piese grele,  numa’ bune de dărâmat pereţii sau de luat la scurs fasolea la zamă. Acuma, fiecare face cum îl îndeamnă credinţa culinară, dar eu am sărit câteva etape în evoluţia fasolei, aia de muiat şi fiert, trecând direct la etapa scursului zemei din conservă. Aşaaa…

Odată scursă de zamă, fasolica (albă, de preferinţă) şi-a găsit degrabă locul în tigaia cu unt sfârâind. La impresie, aşa, am dat peste ea nişte prafuri de piper şi sare. După ce am rumenit-o bine, am pus-o-n aşteptare într-un castronete.

Conserva de ciupercuţe a urmat aceeaşi cale: scurgere, tigaie, sare, piper, aşteptare în castron. Apoi, exact în acelaşi fel, procedăm şi cu ceapa verde tăiată cercuri, cu frunze cu tot.

Câteva roşii, adică vreo şapte, se opăresc zdravăn, se curăţă de pieliţă şi se toacă mărunt. Deja ştiţi ce urmează: tigaie cu unt sfârâitor, piper, sare şi nişte chilli. Le lăsăm să scadă la zeamă şi le aşternem la stand-by.

Luăm un wok şi punem în el o lingură zdravănă de unt, carnea tocată de vită, alături de, aţi ghicit, sare, piper, plus ceva boia dulce şi curry la greu (pentru cui îi place). După scăderea drastică a zemii lăsate de carne şi după rumenire întru pomenire, se adaugă în wok ceapa ce zăcea încă de-acum ceva vreme în repaus. Amestecăm cu gentileţe de câteva ori pentru uniformizare şi, când constatăm că nu vrem să ardem bunătate de amalgam, luăm de pe foc şi numărăm castroanele: roşii, ciuperci, fasole… E timpul să le asamblăm în preparatul final.

Se ia vasul de tajin umezit în prealabil şi uns în continuare cu ceva unt, apoi aşezăm (cu grijă de găină vrednică ce se pune pe cuibar) un strat de carne tocată, un strat de fasolică, unul de ciupercuţe, unul de roşii şi tot aşa. Când am epuizat conţinutul din castroane, căpăcim vasul cu o lipie arăbească, din acelea mari, apoi îi punem capacul de lut peste şi dăm la cuptorul cu foc leneş vreme de două ore jumate spre trei. Ultima jumătate de oră, se ştie, luăm capacul de lut pentru ca lipia căpăcită să devină crocantă.

Ia de vă uitaţi ce-a ieşit! Revoluţie papilară, nu alta!

De gustat: Teo Negură, Gabriela Elena, Dana.

Acuşi ceva vreme, când p-afară mai cântau păsăricile şi se mai zăreau copacii, mă aflam în vizită la o distinsă prietenă şi mi-a fost dat să văd primul teletext slavon de sorginte latină. Am sărit numaidecât cu propunerea de a scoate ceva bani pe criza asta, că am descoperit primul Gugăl traductor de scris latin şi cu tub cinescop. “Fă-o!”, mi-a spus onoranta doamnă.

Mi-am sunat câţiva pretenari de la câteva instituţii de profil din Franţa, UK şi încă vreo două ce ţin de Rusia.

Patrioată din fire, distinsa prietenă a refuzat ofertele de la Luvru şi British Museum, aşteptând să sară ai noştri la cap.

Ai noştri, însă, n-au fost interesaţi. Au zis că sunt sătui de rusofoni. În plus, cică e ţara plină de astfel de anomalii.

De revăzut Teo Negură.

Dacă vreţi să recitiţi basmele care ne-au încântat copilăria ori dacă vreţi să luminaţi copilăria altora, vă invit pe site-ul lui Radu din Chişinău. Se numeşte Poveşti pentru copii, dar, recunosc, mie mi s-a potrivit din prima.

Aici puteţi să vă delectaţi cu neasemuitele poveşti ale lui Ion Creangă, începând cu Ivan Turbincă, Fata babei şi fata moşneagului, Dănilă Prepeleac şi terminând cu Amintirile din copilărie, basmele lui Petre Ispirescu (Tinereţe fără bătrâneţe, Aleodor împărat sau Greuceanu), cele ale lui Eminescu, Nicolae Filimon, Slavici, Andersen ori ale fraţilor Grimm.

Scotocind mai bine prin cămară, am descoperit poveşti video şi audio, tot felul de ghicitori, scenete, desene animate (Tom şi Jerry, Pantera Roz şi, pentru cunoscători, minunatul Nu pagadi), fabule, ba chiar şi alfabetul ilustrat şi asezonat cu poezele faine.

Mie mi-a plăcut tare mult, de-aia vă şi zisei de el, iar dacă vă place, luaţi-l la voi.

Hai, să trăieşti, nene Radule, că m-ai redat în mintea copiilor, he-he!

Instructiv-educativ: Zina, Teo Negură, Dana, Gabriela Elena, Zinnaida.