Da, este un Matiz!

Strada Ficţiunii, unde cu onoare, emoţie şi speranţă am păşit fix de la “construcţie”, a aniversat doi anişori, motiv pentru Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL, să o serbeze aşa cum nu s-a mai făcut: printr-o piesă de teatru desprinsă dintr-un roman. Este vorba de proaspătul apărut pe Stradă, “Fraţi de cruce” al lui Ingvar Ambjørnsen, ce spune povestea a doi cetăţeni externaţi dintr-un ospiciu ca să facă dovada că pot trăi ca oamenii normali şi chiar le reuşeşte asta.

Organizarea, zic eu, a fost impecabilă, iar paharul de apă pe care l-am savurat la cocktailul de dinaintea spectacolului a fost precum o gură de apă după ore de mers în deşert.

În jur de 19:15 au urcat pe scena Teatrului de Comedie şi au vorbit despre piesă/roman/aniversare Marius Florea Vizante – gazdă, Mario Demezzo – vicepreşedinte ALL, Viorel Zaicu – Director Editorial şi Alex Ştefănescu – critic.

A fost un motiv să-l revăd pe excelentul Marius Florea Vizante, dar surpriza emisiunii a fost Văru’ Săndel aka Alexandru Pop, despre care habar nu aveam că în afară de maimuţăreli gen Etno TV şi altele, mai ştie să şi joace, chiar pe bune, teatru.

A mai fost şi un fericit moment să-mi revăd oamenii dragi din Editură precum Mihai Penescu, Mario Demezzo, Viorel Zaicu, Anca Salvator, Lori Modoran, Silvia Penescu, Roxana, Anca, Elena, Ciprian, Aniela, dar şi cunoştinţe ori prieteni pe care nu-i mai văzusem de ceva vreme, amintind aci de Cristina Mitrea de la 4arte, Renata ori Chinezu.

Felicitări celor care au avut ideea, dar şi celor care au pus-o atât de bine în practică. A fost cea mai faină aniversare, după umila mea părere.

La mulţi ani cititori, autori, fani, observatori şi, în general, tuturor celor ce sunt parte a ceea ce Editura ALLFA numeşte “Strada Ficţiunii”.

În jur de doişpe noaptea, descălecăm la un hotel din imediata vecinătate a fluviului Chari, tragem la recepţie şi cerem camere. Ăla de dincolo de tejghea nu cunoştea decât un singur răspuns:

- Pa de şambre!

În ciuda protestelor noastre sub formă de înjurături sincere de neamuri, recepţionerul o ţinea p-a lui, ba încă ne făcea cu ochiul la fotoliile din hol, cum că „il son tre confortable“. N-am avut încotro, am ales fiecare câte-un fotoliu, ne-am tras geamantanele sub picioare şi ne-am culcat.

Prin creierii nopţii mi se face de mers la baie. Trec pe lângă toaleta de cucoane, care avea uşa întredeschisă şi s-auzea apa curgând. „Ce dracu’?“, îmi spun şi dau uşa la o parte. În continuare, ia de vezi tablou: Candy, goală de la brâu în jos, stătea crăcită cu un picior în aer şi unul pe planetă, spălându-şi de zor fofoloanca într-una dintre chiuvete. Am salvat imaginea în memorie şi, ca să nu plec la fel de discret cum am apărut, bag un „Bau!“ scurt. Fata s-a transformat instant în statuie, cu un picior pe chiuvetă şi cu-o mână între craci, da’ după două secunde s-a pus pe chirăit de ziceai că-i alarmă antiaeriană. Uimit de câţi decibeli ascunsese până atunci în ea, mă întorc rapid şi-mi pierd urma în toaleta masculilor.

Auzeam pe hol vocea lui Babu, înjurând de zor vocea care nu se mai oprea din ţipăreală. Hop! şi eu afară, pozând în mirat:

- Ce-i, ce-i?

Vreo două siluete masculine tocmai năvăleau în toaleta femeilor. Nevinovat, intru şi eu cu ei. Imaginea se prezenta cam aşa: trei „masculări“, eu, Babu şi Boieru, urmăreau mesmerizaţi o nebună semi-goală, din care săreau picuri de apă şi care se mişca ameţitor de repede să-şi adune hainele ce le scăpa periodic. O clipă am crezut că face asta intenţionat, ca să ne holbăm la ea, da’, la cât de tare ţipa „Ochiupe! Ochiupe!“ şi se agita precum o găină lovită definitiv de streche cronică, am eliminat această posibilitate.

Surpriza fusese totală pentru biata Candy, nici măcar nu se uita la cine intrase peste ea. Era de-a dreptul năucită în disperarea ei nudă!

Am închis uşa şi râdeam sprijinându-ne de pereţi, când apare Panseluţă cu părul explodat aleator şi tridimensional, frecându-şi de zor cu o mână ochiu’ cât ceapa de apă şi cu cealaltă controlându-şi starea ouălelor personale. Peste astea suprapunea un căscat cu o deschidere uriaşă.

- Ce ‘reacu’ aveţi, mă?, îngăimă el, schimbând mâna de la ouă la nas.

- Bă, nu te mai furişa aşa pe la spate că-mi sperii nervii cu mufa asta! Parcă ai fi dormit pe gratarul de mici!, am exclamat şi l-am vârât pe uşa toaletei.

Au reînceput ţipetele amestecate cu „Ochiupeee!“ şi „Perversule, fir-ai al dracu’ de labagiu, ieşi afarăăă!“. Două secunde mai târziu, Panseluţă a ieşit total revigorat, întrebându-se ce dracu’ căuta el acolo, de ce Candy avea chiloţii tanga luaţi cu spatele în faţă şi de ce râdeau ăştilalţi de el? Nu mai bine rămânea pe dulapul din bucătărie pe care dormise toată noaptea? Şi culmea-culmilor: de unde ştia nebuna aia că era labagiu? Asta-i de la mine, he-he, că nu s-a dovedit nimic, niciodată.

Răsăritul ne-a prins în scurt timp stând pe fotoliile care ne serviseră de paturi şi repovestind filmul vizionat la toaleta pentru dame. Când a apărut Candy, am pozat în îngeraşi care-şi muşcau limbile să nu râdă. O bună bucată de vreme ne-a povestit cum că, în timp ce-şi făcea cuminte toaleta de dimineaţă şi se spăla pe dinţi şi faţă, au intrat peste ea nişte francezi, perverşi din naştere. Noroc cu Panseluţă că a apărut şi ăia s-au speriat şi s-au cărat, că cine ştie ce se putea întâmpla.

- Atunci, de ce m-a făcut pe mine labagiu?, se întreba Panseluţă după ce Candy se departase puţin la o ţigară.

- Stai, bă, liniştit!, l-am potolit noi. E clar că fata păstrează imagini aleatorii şi distorsionate de la eveniment. Cred că e încă sub şoc de când te-a văzut cu faţa aia de parcă o ţinuseşi sub cur, da’ bine că te-a scos drept salvator. Ai văzut ce-a zis, că i-ai speriat pe agresori.

- Mda, mda… mormăi Panseluţă şi a dispărut către baie.

Nu am mai avut ocazia să dormim prin holuri de hotel şi nici s-o vedem pe Candy oferindu-şi spălături intime.

Începând cu acea zi, Panseluţă şi-a luat cameră numai lângă ingenua noastră colegă, la cererea expresă a acesteia. Motivul era cât se poate de simplu: îi speria pe eventualii agresori, nu prin înfăţişare, după cum ne lămurise Candy, ci prin atitudine, he-he!

HRISTOS A ÎNVIAT!