Ileana a pus mâna pe Cartea-n bucate. Aventuri la marginea farfuriei și s-a apucat de treabă.

La sfârșit de aprilie, leșinată de poftă, dar și mânată de o pură curiozitate, a început cu cozonacii, despre care spune cam:

Am mai depășit încă un prag spre pubertate: cozonacul!

Am avut temeri, emoții, mi s-au accentuat coșurile de pe față, am plâns, au curs apele pe mine, dar am reușit!

Primii mei cozonaci! Cu drojdie, rahat, nucă, stafide și Havana Club. Dar nu aș fi reușit dacă nu aveam rețeta lui Adrian Voicu, scrisă-n stilu-i caracteristic și de sfaturile neprețuite ale jumătății lui mai feminine, Georgiana.

Mulțam mult!

La vreo săptămână a încercat și ”socata de la pagina 82”:

Abia am smuls cartea din mâinile maică-mii, ca să mă uit la rețeta de socată.

Ea de-abia așteaptă să se apuce de niște bunătățuri din carte, eu de-abia aștept să le gust.

Cartea-n bucate. Aventuri la marginea farfuriei este disponibilă pe site-ul Editurii Eikon.

Dragelor și dragilor, luna mai mi-a început cu o bucurie mare-mare-mare: am apărut în primul volum al antologiei Next Up – Antologiile orașului București!

Mulțumirile din toată inima personală se duc înspre domnul Aurel Maria Baros, președintele Filialei Proză – București, coordonatorul antologiei.

Prin urmare, Plasatorul de gânduri se află în selecta companie a povestirilor lui Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Stelian Țurlea, Răzvan Petrescu, Șerban Tomșa, Emil Lungeanu, Florin Toma, Nicolae Stan, Dan Stanca, Ion Lazu, Viorel Dianu, Alina Calina Garaș, Marilena Istrati, George Arion, Gheorghe Iova, Constantin Arcu, Alecu Ivan Ghilia, Mihai Hafia Traista și M.B. Ionescu-Lupeanu.

Legenda spune că imediat ce citiți Plasatorul de gânduri, va apărea și soarele, dacă nu afară, sigur în suflet.

Dragi prieteni, a sosit momentul pe care l-am așteptat de ceva vreme: Cartea-n bucate. Aventuri la marginea farfuriei tocmai ce apăru prin grija inimosului Valentin Ajder, șeful Editurii Eikon!

Suntem tare mândri de ea, pentru că e foarte frumușică pe dinafară, iar pe dinăuntru e doldora de rețete degrabă înecătoare de papile și de aventuri cel puțin la fel de calde precum pâinea scoasă din cuptor și numai bune de savurat lenevind lângă un pahar de vin bun de țară ori după ce ați luat masa de Sărbători în mijlocul familiei.

Dacă nu ne credeți, întrebați-l pe prietenul Cosmin Perța, care zice pe coperta a IV-a cam așa:

Cu dexteritatea scriitorului versat, cu finețea observației spectaculosului în interiorul cotidianului pe care doar raportarea la realitate ca spectacol ți-o dă și cu o doză sănătoasă de umor, Adrian Voicu reunește în “Cartea-n bucate. Aventuri la marginea farfuriei” o serie de pastile, secvențe, micro-scenete, schițe de un haz teribil pornind de la episoade domestice pe care le prelucrează literar pentru maxim de efect.

Proză umoristică, minimalistă, proză autobiografică, dar, mai ales, proză de bună calitate care te face să râzi, care stârnește veselie pe dinăuntru, textele lui Adrian Voicu recompun un univers al gingășiei, al naivității, al dragostei în final, pe care ar fi indicat să îl redescoperim și în propriile case, biografii, bucătării cât de curând pentru a trăi cu adevărat.

Așa că nu-mi mai rămâne decât să vă urez ”Poftă mare!” și voie bună la citit, apoi musai să încercați o rețetă-două.

Fragmente aveți aici.

Cu nedisimulată bucurie vă anunț că „Plasatorul de gânduri” a fost aleasă întru publicare în rubrica „Best of” a Revistei Luceafărul.

Mulțumirile din inimă merg către Președintele Filialei Proză a USR – București, domnul Aurel Maria Baros și către prietenul de nădejde Răzvan Nicula.

Mai jos aveți spre lecturare capitolul în cauză.

Era o zi liniștită, cu boltă albastră și abia împestrițată de praful unor nori colilii, o zi precum zecile, sutele ori cine-le-mai-ținea-numărul de alte zile de dinainte.

Umbra unei mașini se scurse mut printre țambrele proaspăt văruite.

– Așa-s hibridele astea, nu le-auzi! se iți un gând mai îndrăzneț de pe raftul cu auto.

Își înghiți un căscat, se întinse către paharul cu limonadă rece și nu răspunse.

Sorbi alene din pahar și privi la un vânticel gelos care tocmai întrerupea sărutul dintre un bondar cu renume de mare seducător și o sfioasă gălbenea.

O altă siluetă metalică alunecă fără sunet dincolo de gard.

– Știu, hibridele astea! i-o luă el înainte gândului. Hai, lasă-mă să mă bucur de liniște și treci la locul tău pe raft.

– Ia-l diseară la poker și poate ai norocul să scapi de el, se auzi în urechea cealaltă gândul șoptit al unei mușcate din ghiveciul de pe pervaz.

Privi cu coada ochiului la roșul vioi al florii și zâmbi. Deseori primea de la plante gânduri care-i făceau viața plăcută, iar partida de poker chiar nu era o idee rea. Demult nu mai coborâse în vale și poate era cazul să o facă pentru a se mai pune la curent cu ce mai era nou prin lumea de dincolo de pădure.

Din când în când, ieșea din plăcuta lui rutină și se întâlnea acasă la Șlefuitorul de Vise cu ceilalți amici: Împletitorul de Speranțe, Recuperatorul de Păcate și Negustorul de Temeri. Multora li se va fi părut ciudat acest amalgam de meserii și, negreșit, de caractere, dar trebuie știut un lucru: nici unei ființe nu-i era menit nici măcar să le bănuie, darmite să le afle existența!

Oamenilor, spre exemplu, care erau și cele mai bănuitoare dintre toate făpturile cu care avuseseră vreodată de a face, li se înfățișau drept semeni de-ai lor, cât se poate de banali și cu ocupații pe măsură. Bunăoară, Împletitorul de Speranțe le apărea drept șofer pe salvare, Recuperatorul de Păcate era gropar, Negustorul de Temeri – portar de spital, Șlefuitorul de Vise trecea drept învățător, iar el, Plasatorul de Gânduri, devenise asistent veterinar.

O vreme, destul de îndelungată, fusese Furnizor de Regrete. Nu primise numirea cu entuziasm, dar novicilor nu le era dat să aibă opțiuni. Așa că, an după an, secol după secol, își dusese cuminte însărcinările la capăt, iar când se ivise ocazia schimbării, nu mai ezitase nici o clipă.

Nu știuse niciodată cum erau numiți cei ca el, cert este că după un număr de cicluri astrale le era permis să-și schimbe ocupația. Asta, dacă voiau. Auzise că unii chiar se pensionaseră după ce evuri la rând se adânciseră în rutina aceleași meserii, deși nici el și nici amicii lui nu văzuseră vreodată vreun subvenționat.

Dintre toți, el fusese singurul care-și schimbase ocupația, ceilalți neînțelegând ce era așa de insuportabil în a fi Furnizor de Regrete.

– Sunt doar niște vise cu susul în jos sau invers, râsese prietenul său, Șlefuitorul, la auzul veștii.

– Da, da, niște invervise sau visinverse! îi ținuse isonul Împletitorul de Speranțe.

I-ar fi plăcut să existe un manual pentru ocupația lui, cu câteva instrucțiuni, acolo. Însă odată scăpat de mânuit regrete, avea să constate că nici cu gândurile nu era mai ușor de lucrat.

De gânduri aflase din pură întâmplare. Era înspre apusul soarelui dintr-o zi de toamnă și trebuia să preschimbe regretele unor copaci dintr-un sat de la marginea Câmpiei Milei. Din cauza semnalului GSM, pierduse drumul și nimerise la o fermă, însă nu una oarecare, ci una de gânduri. Habar n-avea că există așa ceva și descoperirea nu numai că-i plăcuse, dar avea să-i schimbe și orientarea profesională.

Văzuse gânduri plouate, însorite, primăvăratice, străvezii precum aripile zânelor, întunecate ca noaptea fără cer, grele ca boala, ușoare ca briza dimineții, gânduri nevinovate, albite de timp, ce mai, fusese uimit de ce descoperise. Atunci aflase că se poate preschimba totul, temeri, regrete, vise după priceperea mânuitorului și nevoile pieței. Unii transformau gândurile în vise frumoase, alții nu le hrăneau cu dragoste şi speranţă şi rezultau coşmaruri, sau le chinuiau și deveneau temeri și așa mai departe. Amicii lui îi confirmaseră descoperirea cu ocazia partidelor periodice de poker.

Jocul de poker fusese adus în gașca lor de Recuperatorul de Păcate, care la rându-i îl învățase de la oameni, la o înmormântare. Se paria conform CV-ului fiecăruia, banii fiind considerați o altă barbarie de-a oamenilor. Pentru că un Negustor de Temeri nu putea plăti masa decât cu ceea ce se ocupa el, cu temeri adică, iar un Împletitor de Speranțe, doar cu speranțe, la sfârșitul jocului fiecare se pricopsea exact cu ce nu avea nevoie. Fusese apoi rândul lui să le împărtășeacă taina preschimbării viselor, a temerilor, a păcatelor și așa mai departe, în ceea ce avea nevoie fiecare în meseria lui.

Nu-i era ușor să plaseze gânduri cui, unde și când dorea. Avea să afle că era greu să mențină un echilibru al gândurilor care-i soseau de peste tot și de tot felul, să nu deranjeze fragila Balanță a Emoțiilor și să nu supere nici Liberul Arbitru.

Desigur, unele îi plăceau atât de tare că nu le-ar fi dat pentru nimic în lume, însă nu-i era îngăduit să rămână cu ele prea mult. Era bine știut faptul că gândurile se atașau repede de oricine le oferea suficientă atenție.

De exemplu, gândurile de copil erau o frumusete, putea să se joace cu ele și să le admire fără să se plictisească vreodată. Dacă ar fi fost după el, și-ar fi tapat pereții casei cu gânduri de copil. Pe dinăutru și pe dinafară, se înțelege.

Unele se înfățișau transparente, pure, altele strălucitor-curcubeu ori bătând spre azuriu, unele apăreau ca niște vitralii iar altele – pufoase și roz. Erau foarte prețioase, copiii fiind singurii care puteau vedea alte lumi din felurite universuri, inclusiv cele ale îngerilor.

Cu vârsta, însă, începeau să aibă gânduri din ce în ce mai conturate, mai solide, nu diafane, aburii, semn că-și pierdeau abilitatea de a vedea dincolo de marginile lumii ăsteia. Deveneau oameni normali și începeau să aibă gânduri specifice.

În esență, mai toate gândurile oamenilor, dar constatase asta și la alte ființe, erau gânduri care-i apropiau invariabil de moarte: abiau așteptau primăvara, ora mesei, răsăritul soarelui, apusul, următorul val, concediul, o aniversare, următoarea ploaie, să se nască cineva, să vină autobuzul ca să nu întârzie la serviciu și așa mai departe, nenumărate gânduri pe aceeași temă. Să te grăbești ca să nu întârzii la job era un paradox specific oamenilor de azi și, uneori, câinilor și cocoșilor cântători.

Întâlnise într-o zi la coadă la mici un Sortator de Suflete. El îi dăduse muștarul iar Sortatorul, din vorbă-n vorbă, îl lămurise cum e cu graba asta inconștientă. Sufletul, de felul lui, e neliniștit și dornic de nou. În adâncimile subconștientului ori în încurcatul cifru al spiralei ADN-ului oricărei făpturi stătea ascunsă dorința sufletului de a călători prin lumi și ere.

Unele ființe, oamenii îndeosebi, reușeau să se salveze prin dragoste, continuând să vadă din când și când îngeri, dar marea lor majoritate nu aveau șansa asta.

Cateodată, mai rar ce-i drept, îi veneau gânduri uriașe din afara lumii, de dincolo de ceruri. Un Cititor în Stele îi spusese odată prin fumul unei narghilele, că orice univers funcționează ca o minte gigantică și dacă reușeai să intri în rezonanță cu ea, unele gânduri erau suficient de puternice ca să răzbată dincolo hotarele știute. Apoi, auzise că un călugăr din India deslușise niște gânduri venite de dincolo de Centura lui Kuiper, ba primise ceva frânturi de gând scăpate din Norul lui Oort. Nu fusese îndeajuns de curios să vadă despre ce e vorba. În fond, asta era treaba Căutătorilor.

Constatase că gândurile de dragoste erau la fel de periculoase precum cele negre, ticăloșite, dar din motive diferite: pe primele era tentat să le păstreze, celelalte erau greu de plasat.

Cel mai tare se temea să nu reușească să scape de cine știe ce nenorociri de gânduri și să rămână cu ele. În cazul în care nu ar fi putut să le dea de cap, singura soluție era să roage vreun Sculptor de Blesteme ori Traficant de Coșmaruri să-l descarce de respectivul gând. Acesta era un caz extrem, pentru că nu era deloc confortabil să rămâi îndatorat unui Traficant de Coșmaruri.

Pe la începuturile meseriei, aproape că i se întâmplase: nu reușea să plaseze gândul unui mort și pace! Gândul se ivise exact în clipa când omul închisese definitiv ochii în lumea asta. Drept urmare, evenimentul producându-se subit, gândul nu apucase să se transforme într-o temere, așa că nu putea să-l dea unui Negustor de Temeri și nici să-l plaseze vreunei făpturi nevinovate. În plus, atunci nu cunoștea multă lume și nici poker nu știa.

Gândurile rămase de la morți erau dăunătoare pentru că se plimbau aiurea prin lume și se puteau agăța de oricine, or el nu putea permite asta sub nici o formă. Gândul respectiv trebuia plasat tot cuiva care părăsea lumea asta, dar care avea suficient timp să se matureze într-o temere.

Îi luase ceva vreme să scape de el, nu se liniștise săptămâni la rând. Tocmai când reușea să-l plaseze, gândul se întorcea la el și nu-i dădea pace. În cele din urmă, cu ceva ajustări minime, reușise să-l strecoare unei găini abia trecute la pubertate, care speriată de cocoșul ce pusese ochii pe ea, fugise din bătătură și, vrând să treacă strada, sfârșise călcată de o mașină.

În acest fel sufletul mortului fusese eliberat și-și putea vedea de reîncarnarea lui ulterioară fără a mai fi apăsat de gândurile rele de dinainte de moarte, iar în ceea ce-o privește pe nefericita găină, timpul fusese suficient de lung din curte până sub roțile mașinii pentru ca gândul plasat să se transforme în temere și… asta deja nu mai era treaba unui Plasator de Gânduri.

Sorbi o ultimă gură de limonadă și ochii-i căzură pe locul lui secret, unde păstra cu sfințenie și infinită grijă ceva despre care numai el știa. Un Dealer de Fericire îi arătase pe vremuri cum poți să te abați un pic de la reguli, dar fără să atragi atenția șefilor. Discret și neștiut de nimeni, putea pentru o perioadă de timp – nu se știa exact cât, dar urma să-și dea singur seama – să țină pentru el un singur gând, unul singur de dragoste.

Vizualiză gândul diafan și zâmbi. Ce-ar fi să încerce, măcar puțin, acolo, să fie îndrăgostit? Va deveni banal precum restul făpturilor și va rămâne blocat în lumea asta sau va afla tărâmuri nemaiîntâlnite de niciunul din branșa sa?

Era curios, dar simțea că nu venise vremea să meargă atât de departe.

În plus, avea de onorat o partidă de poker diseară, care îi va oferi cu siguranță destule surprize.

Și poate, dacă va fi îndestul de atent, și câteva răspunsuri.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, ia să citim ceva frumos, așa, ca de început de săptămână: click pe interviu ori pe poza de mai jos.

Mulțumiri multe Emanuelei Istrate și inimoșilor de la GoodRead!