În rândurile ce vor să vină vă voi prezenta un preparat tare fain şi tare simplu, numa’ bun de efectuat pe acoperişu’ blocului, care vă va face să vă doriţi să nu se fi terminat din farfurie.
Întâi să intrăm în atmosfera de bucătărit cu ajutorul supertrupărilor de la Rage. Apoi, cu mânuţele fremătând de nerăbdarea stomacului am aranjat următoarele produse şi ingrediente:

- ciuperci – o cutie, d-alea tăiate;
- o ceapă tăiată mărunţel;
- un ardei gras tăiat fâşiuţe-fâşiuţe;
- sare, piper, pătrunjel mărunţit.

Am luat ciupercile, le-am spălat în şapte ape, le-am stors sănătos şi le-am aruncat într-o tigaie cu ulei încins, dar fără colesterol, da? Cum au început sfârâiala am pus ceapa, ardeiuţii, sare şi piper. Apoi le-am lăsat vreo cinci minuţele la prăjit, nu mai mult, mestecându-le din când în când. După ce fâşiuţele de ardei şi-au pierdut din băţoşenie, iar ceapa a prins oleacă de culoare, le-am înecat într-un pahar cu apă. Şi le-am lăsat aşa, la foc mic, până s-a dus toată apa şi a rămas iar ulei. Acum a fost momentul pentru pătrunjelul tocat. Am mai amestecat un minut, cât să ia ceva aromă şi le-am luat de pe foc.

Pentru că nu am avut neam de posibilităţi manuale şi pentru că am mai experimentat odată aici, am trişat un pic şi am folosit chiftele de la magazin, da’ au fost bune, să ştiţi. Le-am aruncat peste ce mai rămăsese după ce am extras ciupercile şi au ieşit beton. Totuşi, mărturisesc cu saliva înecându-mi papila, că ciupercile au fost desăvârşite în gust, desăvârşite! Veţi linge farfuria, parol!

PS: Ăăă… Jumatea de chiftea e de la poftă, he-he!

Datorie: Vania.

… “alla aglio, pomodoro e tonno”, aş adăuga eu inspirat de o vorbitoare de limbă macaronară, he-he! Fu prima oară când băgai usturoi în spaghetti, şi asta din lipsă de ceapă. Da’ bine am făcut!
În caz că vă întrebaţi care-i legătura dintre “spaghetti” şi “alto”, aflaţi că şedinţa de azi tot pe bloc a fost desfăşurată. Ca să nu avem discuţii, da? Să începem, deci!
Citeste in continuare:  "Spaghetti “Alto”"

M-am trezit într-o dimineaţă cu perna udă şi gata să mă înec cu gândul la ce vă zisei în titlu. Aşa că, în jur de prânz, am mers la unu’ ce se ocupa cu mielu’ şi să-mi taie niscaiva costiţe dintr-un ţambal. Evident, le-a tăiat dampulea, da’ m-am încurajat cu gândul că nu forma contează, ci gustul.

Ajuns în sânul casei am tras cu ochiul la fondul sonor şi au ieşit câştigătoare detaşate dinamitele daneze reunite sub legendarul nume Artillery. Apoi am tras cu celălalt ochi pe rafturi şi într-o farfurie întinsă am pus câteva linguri de ulei măsliniu. Au urmat, în ordinea numerelor de pe pungi: cimbru, ceapă verde mărunţită, un vârf de boia virilă, un praf de piper, sare, coriandru şi un strop de busuioc. Ca să încununez aroma, am luat doi căţei de usturoi, i-am mărunţit, i-am zdrobit cu o lingură de lemn şi i-am aruncat peste amestecul nazal îmbătător şi de salivă generator.
Citeste in continuare:  "Instant de mămăligă cu crocănţele de miel"

Revin în atenţia auditoriului cu încă o aventură de pe acoperiş, de această dată cu ceva simplu de inedit şi teribil de gustos. Despre ce e vorba? Despre ceva indiscutabil mai fain decât cele ce se produc în campanii, dar de care ne dăm seama mai târziu: gogoşi, adică!
Ideea a fost pe cât de spontană, pe atât de originală în materializarea ei. Am iterat în gând cam ce văzusem pe vremuri la mamaie, apoi am purces la adunarea ingredientelor. Luaţi de colea:

- o juma’ de kil de făină “Audi minus O”, adică trei de “O” (asta-i deja pentru finii conesiori);
- două ouţe;
- câteva pliculeţe de zahăr vanilat;
- lapte;
- drojdie;
- unt;
- ulei;
- coaja rasă de pe o lămâie neajunsă la majorat.
Citeste in continuare:  "EBA – Electorale Bine Aerisite"

Ideea mi-a venit în momentul când, întors din oraş, m-am împiedicat la privire de două roşii şi un mănunchi de pătrunjel, ce aşteptau ostentativ pe masă ca să mă iau de ele. Această imagine s-a suprapus peste o acută senzaţie de dat din fălci şi astfel s-a născut „Colorata urgentă de vară”.
Minunatul preparat, lejer precum un fulg de pasăre smuls din bătaia aripii, s-a zămislit în mai puţin de trei minuţi, hai, cinci, cu tot cu solo de chitară, sub acordurile suave, dar binevenite, a mai vechilor mei pretenari din adolescenţă strânşi sub numele de Europe.

Am apucat roşioarele, am băgat mânuţele în viteza a 6-a şi le-am tocat mărunţel, apoi le-am distrat cu o juma’ de ceapă de apă la fel de mărunţită, un castravete condamnat la uitare prin frigider, ceva pătrunjel şi un praf de sare.

Cu viteza a 2-a am amestecat legumicolele, apoi le-am surprins vărsându-le în cap conţinutul unei conserve de ton în ulei. Vă recomand Rio Mare, John West sau Calvo, că la astea tonul are gust, nu e ca şi cum ai mesteca hârtie. Le-am amalgamat molcom şi, cu toate că mă înecam cu produsul glandelor salivare, am răbdat preţ de încă juma’ de piesă de-a lui Tempest and Co., ca să se întretaie aromele şi să obţin maximum de gust şi savoare cu minimum de efort.

Fu bună rău, bre! Pe încercatelea, zău! Cre’ că mai recidivez…