Acasă la Lucia Verona – Evadarea 10
În cel de-al IX-lea an de graţie de după două mii, a 24-a zi din mai, s-a materializat de pe monitoare în Ogrezeni, într-un loc umbrit de tei şi cireşi, mişcarea online ce a debutat la începutul acestui an, ca un protest la nesusţinerea culturii pe motiv de criză.
Drumul până la Ogrezeni, o comună lungă, lungă, dincolo de Bolintin Vale sau Deal, nu mai ştiu care e mai departe de Bucureşti, a fost lejer, cu asfalt bun şi mii de maci care înroşeau maidanele rezultate în urma numeroaselor căsoaie iscate în diferite stiluri care mai de care mai chicioase.
Până la casa d-nei Lucia Verona am ajuns după GPS (lucru pe care nu l-a reuşit şi George Şerban, he-he!), o poză de pe blog şi una de pe e-mailul lămuritor primit de la dânsa.
Multă verdeaţă, pomi, floricele, tanti cu broboadă, linişte, guguştiuci, păsăruici, cocoşi virili la beregăţi, miresme naturale, ca la mine la Nehoiu, ce mai, nici nu ziceai că eşti la doi paşi de Bucale.
În jur de unşpe şi ceva au început să curgă invitaţii. Cu o juma’ de oră peste miezul zilei, erau pregătiţi pentru sesiunea inaugurală a Festivalului Literar Lili de la Ogrezeni, oameni cu ştate adevărate în literatura contemporană, aspiranţi, debutanţi şi bloggeri de mare soi. Au semnat condica de prezenţă poeta Monica Mureşan, actriţa Florentina Tănase, Lilick, George Şerban, Renata Friedenberg, criticul Andreea Dumitrescu, sub patronajul d-nei Luciei Verona şi a d-nului Denis Dinulescu, doi dintre iniţiatorii „mişcării” Lili.
Alături de Honoria Diaconescu, Traian Rotărescu şi Adrian Socaciu, care au citit fragmente din creaţiile proprii, am citit un fragment din cartea „Între două decolări” şi pot să afirm cu mândrie că am primit numai aprecieri pozitive. O fi de bine? Asta numai istoria o va demonstra, he-he!
După degustarea materialelor lecturate, s-a trecut la încercarea papilară a minunatei „salate dramatice” (cartofi, mere, curry + alte ingrediente secrete) produsă de mânuţele inspirate ale d-nei Lucia „numai la zile mari şi Revelion” (citat Anda, copilotul dintotdeauna al amfitrioanei noastre), a brânzei de Obedeni asortate cu felurite mezelării şi, nu în ultimul rând, a „salatei Ogrezeni”, cu ingrediente din partea locului, care va deveni marcă înregistrată datorită măiestriei lui Eszti, o doamnă de mare suflet, hărnicie şi pricepere, care-şi are rădăcinile în ungurime, pe plaiurile unde mă simt eu cel mai bine (Harghita).
Până pe la ora 18:00, îmbolnăviţi de linişte („bă, da’ nu trece un camion, un claxon ceva, pe-aici” – George Şerban) şi de aerul curat, ultimii luptători (Lucia, Anda, Lilick, George Şerban, Eszti şi moa) au luat, cu greu şi regret, calea Bucureştiului.
S-a râs mult, s-a mâncat bine şi ecologic (salate, crănţănele, eugenii), iar ineditul întâlnirii şi lejeritatea manifestării participanţilor, m-au făcut să mă simt atât de familiar locului şi oamenilor pe care-i văzusem pentru prima oară. O descriere “avizată” de către “conducere”, he-he!, precum şi imagini de la eveniment găsiţi aici.
Mulţumiri d-nei Lucia şi tuturor celor care au concretizat în sentimente „live” online-ul.
A fost acasă…
21 Comments
Mulţumesc, Adrian, foarte frumos ai scris, mă bucur că ţi-a plăcut la Ogrezeni, te mai aştept.
Doamnă, săru’ mâna! N-am scris cu mânuţele, ci cu sufletul…
Si eu te salut cu bucurie! M-ai dat in fapt ca m-a tradat GPS-ul!!! 🙂 🙂 🙂
He-he! A fost plăcerea mea! Abia aştept să ne mai revedem la o bârfă mică, cu fundal de katiuşe. 😀
Eu nu ma bag in discutie, ma simt prea mic 🙁
Şi eu m-am simţit la fel până i-am cunoscut. Oameni de oameni, bre!
Da’ poze n-ai? Poţi să mi le trimiţi prin mail, dacă nu el postezi aici 🙂
Am zis că cele de pe blogul dvs. sunt mai elocvente. Am şi eu vreo 6-7, cred, dar sunt pentru arhiva personală, he-he! O să vi le trimit cum ajung acasă.
care-va-sa-zica, matale esti scriitor.. et in arcadia ego! 😀
Doar în timpul liber scriu. 🙂 Eu n-am fost în Arcadia, doar la Ogrezeni. 😀
eiiiiii
ce să zic ?
nu vă invidiez, na, vă “urăsc” de-a dreptul 😆
sper că n-aţi ucis, prin pliciuire, libelula aia violet de sub masă 😆
Deci, da, fu frumos, ai de ce să ne “urăşti”. Da’ fiind în comuniune şi cu natura, am lăsat libelula violetă să asculte.
Ia uite pe cine am gasit… Nu stiam ca tu esti Nelinistitu’ . Hihi! Ce aiurita am fost. Ai scris superb sus. 🙂
Mulţam fain şi bine că m-ai găsit! Mai vii, da? 😀
Am si revenit… 🙂
Săru’ mânaaaaa! 😀
Felicitari, ce sa spun. Din pacate ”cultura” romaneasca nu se prea misca pas cu pas din ce am vazut. Pot sugera o racheta cu vopsea trasa in casa Uniunii Scriitorilor pentru a ”schimba decorul” ?
Mulţam frumos! Oameni inimoşi fac ca lucrurile să se mişte şi “colorează” chiar şi fără rachete cu vopsea, he-he!
Adriane TE INVIDIEZ de-a dreptul.imi facusi numa in ciuda cu povestea asta.Ce mult imi doream sa fiu acolo cu voi si iaca ca viata asta e cum e si nu se poate. ai grija de tine
Hai, bre, nu fii supărat, că ai fost cu noi tot timpul! Nu mă crezi? Întreabă-l pe George, Lilick şi pe d-na Lucia cât te-am vorbit de bine, he-he!
[…] Întru aduceri aminte aici şi aici. […]