Invazie metaliferă scandinavă la Arenele Romane: Machinae Supremacy, Ensiferum şi CHILDREN OF BODOM
Aşteptam cu mare nerăbdare minunatul concert şi nu mică mi-a fost surpriza când am văzut ce m-aştepta la Arene: un baritai cortu’ de nuntă, taman ca la In Flames, de nu s-a auzit mai nimic. N-am înţeles de ce solzu’ carasului continuă să insiste cu cortul la Arene, dar, în fine, bucuria de a vedea o trupă favorită va bate întotdeauna idioţenia organizării. Slavă Domnului că acceptă ăia să cânte pe unde-i vâră ai noştri! Diferenţa vizibilă faţă acu’ doi ani a fost cortul, care arăta net superior din punct de vedere calitativ (robust şi fixat pe schelet metalic adevărat).
Ca niciodată, la 7 seara am început să intrăm. Abia apucasem să dau cu ochiul pe la tricouri (naşpa, n-am luat) şi alte merşandizuri (hotdogi – am ţinut post câteva ore, bere – 5 lei, Redbull – 8), când m-am trezit că intră pe scenă nişte băieţi tunşi regulamentar care au început să zică binişor un metalifer melodios, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Erau suedezii ce dau viaţă trupei Machinae Supremacy, care au cântat preponderent piese de pe ultimul lor album “A View From the End of The World” din 2010. “Nova Prospekt”, “Force Feedback” ori “Rocket Dragon” au sunat destul de bine pentru cele câteva sute de rocăraşi ce-şi cătau locul în desişul cortului. Un lucru este clar cu băieţii ăştia: faţă de materialul de studio, în concert zici că e altă trupă, aşa de dur sună! Trecând peste faptul că partea de clape era pe bandă, clăparul nefiind şi lipsind cu desăvârşire, Machinae Supremacy au cântat curat, corect, s-au agitat în parametri şi au fost chiar încântători pentru auzul personal. După 30 de minute fix au salutat şi au dispărut de pe scenă.
Uşor, uşor, lumea începea să se strângă şi să umple nenorocirea de cort, astfel încât Ensiferum a beneficiat de un public muuult mai numeros şi mai cunoscător, după câte mâini agitându-se şi răcnete de bucurie am observat în juru-mi. Cu mâna pe inimă recunosc încă o dată că nu am nimic de a face cu folk metalul, dar finlandezii vopsiţi pe feţe, dezveliţi pe busturi şi purtători de kilturi (mai puţin gagica de la clape, care făcea discrepanţă cu modelul bustului la vedere şi era îmbrăcată până-n gâţi) şi-au făcut meseria cum trebe, s-au rotit la plete mai ceva ca miniştrii în guvern şi au făcut show adevărat, frenezind substanţial rocăraşii prezenţi. Astfel, băieţii şi fata din ţara Nokiei au dat cu adrenalină-n popor intonând “Guardians of Fate” (Ensiferum – 2001), “Iron”, “Into Battle” (Iron – 2004), “From Afar” (From Afar – 2009), încheindu-şi prestaţia de 40 de minute cu “Lai Lai Hei” (Iron – 2004).
Când credeam că e primul concert la care sculele s-au acordat în timpul zilei şi nu mai trebuie futute la aţe încă o oră între prestaţiile dintre trupe, au urmat trei sferturi de oră de probe pentru concertul Children of Bodom. Eh! Ştiam că merită aşteptarea, aşa că i-am dat rapid “erase” şi am început să mor şi să înviez pe piesele care-mi produceau orgasme-n trompeta lu’ Eustaş, îmi ridicau părul pe spate şi-mi aduceau febră musculară de la datul din cap: “Children Of Bodom” (Hatebreeder – 1999), “Everytime I Die”, “Follow the Reaper”, “Hate Me!” (Follow the Reaper – 2000), “Needled 24/7”, “Bodom Beach Terror”, “Angels don’t kill” (Hate Crew Deathroll – 2003), “Living Dead Beat” (Are You Dead Yet? – 2005), “Blooddrunk” (Blooddrunk – 2008), “Not My Funeral”, “Roundtrip to Hell and Back”, “Was It Worth It?” (Relentless Reckless Forever – 2011). Minunat, sublim, de nedescris în simple cuvinte… Când mă uitam la DVD-ul din 2006 (Chaos Ridden Years: Stockholm Knockout Live), nici nu visam să fiu la câţiva metri de solourile ucigătoare ale lui Alexi Laiho!
Show-ul a fost de mare efect fotonic, nenea de la lumini având câte-o combinaţie de culori, umbre şi flash-uri pentru fiecare piesă în parte, iar Alexi Laiho şi compania (Roope Latvala – cealaltă chitară, Janne Wirman – două perechi de clape, Henkka Sepp – una bucată bass, Jaska Raatikainen – zeci de tobe şi cinele) mi-au dat senzaţia că au mare poftă de cântat, în acest sens agitându-se într-un perpetuu fel, de-abia am reuşit să-i prind în poze. Piesele au curs una după alta, de vreo două ori Alexi dând cu ceva “fuck”-uri în popor şi alte cuvinte de bineţe. Seara de metal extrem s-a încheiat decisiv cu superba “Hate Crew Deathroll” de pe albumul omonim din 2003, cântată pe alocuri de sutele de rocări cu entuziasmul ajuns la incandescenţă totală.
A fost fain de fain, mi s-a umplut sufletul de fericire şi extaz, bucurându-mă teribil la fiinţă că am reuşit să mai adaug la cufărul cu amintiri şi trăiri metalifere o experienţă “live” oferită de o trupă dragă… Nu mai zic nimic de sunetul de cacao! Culmea: la celelalte două trupe, comparativ cu COB, s-a auzit beton! Bine că am fost pregătit şi de data asta şi am cam ştiut ce se cântă acolo, he-he!
Hai, sănătate să aveţi, vorbim mai încolo…
Salată editorială “One for ALL and ALL for me”
În aşteptarea minunatei veşti că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” sunt tipărite şi numa’ bune de citit de către fanii mei şi nu numai, se făcea că ajungeam cu Matizel pe la Hala Traian şi se mai făcea că intram în piaţă şi-mi cădea ochiu’ drept pe ceva ce voia sufletu’ meu demult, da’ din varii motive nu a putut să aibă: o răzătoare minune, d-aia nemţească! Am luat-o instant! Eh, acuma, pentru că aveam răzătoarea de vis, iar acu’ vreo două zile mă lovise şi pretenarul Bucătar Maniac cu un amestec clorofilic de făcut foame, am zis că trebuia să iau şi nişte produse serioase pentru sălăţit. Şi-am luat de nu mai aveam mânuţe…
Ajuns acasă, am băgat pe felie nişte meseriaşi pe care abia aştept să-i văd pe 20 aprilie, Children of Bodom adică, şi-am trecut pe treabă: am deţipluit răzătoarea, am dat cu privirea p-o cărticică de instrucţiuni în care m-am albit la ocheane şi am purces la spălat leguminoasele şi fructoasele, în număr de câte-un produs din fiecare gen şi plasă. Şi au început să se înşire pe masă o gulie, un măr, o ţelinuţă, o legătură verde de cepuţă, o legătură de usturoiaş de aceeaşi vârstă cu cepuţa, o lămâie, o legătură de mărar, una crenguţă cu roşii (mi-a zis nenea vânzătoru’ că erau de la macaronari şi d-aia erau la crenguţe de 4-5 roşii cât ou’ de găinuşă!), o legătură de ridichi şi un morcovete ca pe degetu’ mare a lu’ ăl bătrân.
Apoi am luat pălăria de protecţie, am înfipt în ea ţelina şi am dat-o-ncoace şi-ncolo pe răzătoarea setată pe modul “Dünne Streifen”, adică “julienat fin”. Eh, şi-acu’ să vezi minune: jumate din ce rădeam era în castron şi jumate pe masă! Am repetat faza cu gulia. Am avut un deja-vu şi-am adunat de pe masă juma’ de gulie julienată. Când a venit rândul mărului m-am prins că trebuia să aşez răzătoarea invers, cu vârful „V”-ului sprijinit în castron, că d-aia era locaşul ăla căruia nu-i vedeam rostul!
Am zâmbit, mi-am dat notă maximă şi celelate produse şi-au găsit integral locul în castron în următorul minut şi trei secunde. Menţionez că crenguţa de roşii am dat-o prin răzătoarea ceva mai mare.
Legătura de mărar, precum şi cele de usturoiaşi şi de cepuţe verzi, au fost tocate clasic, pe fund de lemn, deoarece chestiile frunzoase nu se pot aranja cu răzătoarea minune. Timp de un respiro am aruncat peste fâşiuţele doldora de vitamine lămâia stoarsă manual, un praf de sare, unul de piper şi o lingură sănătoasă de ulei din seminţe de struguri. Tot manual am amestecat cu voioşie fâşiuţele vegetale, gustând la intervale regulate de 3-4 secunde. M-am uitat la tavan, am pus o mână aleasă la întâmplare pe inimă, apoi m-am lăsat mesmerizat şi cu exclamaţia la vedere: rupere-n papilă mi-a ieşit, fi-mi-ar de bine să-mi fie! Cred că merge să duc un castron d-ăsta vitaminizant şi celor de la ALL, he-he!
Sănătate, fericire şi numai bine celor cu florile-n nume!
Părinte, să trăieşti întru mulţi ani, bre, şi la cât mai multe pariuri câştigate!
Datorii: Alphablog, Gabriela Elena, Teo Negură, Zamolxis, Nea Costache.
Romanul “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” va apărea la Editura ALL
De când aştept să vă zic asta, să dea boala, şi nu credeam să mai apuc ziua, he-he!
Ei, bine, da! A plecat la tipar şi va apărea în noua colecţia de literatură “Strada Ficţiunii”, undeva, pe la sfârşitul lunii curente. Staţi liniştiţi, o să vă anunţ imediat cum se va face văzută online sau în librării.
Bârfa la domiciliu şi efectele neaşteptate
Acu’ vreo două săptămâni, când era frumos p-afară, eram pe la ai mei, la Nehoiu, şi cum stăteam şi mă uitam cum creşte muguru’ pe zarzăr şi ciripeşte vrăbiuţa prin pruni, mă cuprinse un gând să-i produc o vizită la domiciliu lui Greierică. La mobil nu răspundea, fixul suna ocupat, aşa că m-am dus direct la el la poartă. “Hiu-hiu-hiu!”, face la mine Javroche, pechinezul de-l ţine Greierică pe post de alarmă. “Zât, d-aci, arătare, ‘te-n genă să te fut! Unde-i ăla de-ţi face toaleta?”, îi zic eu lui Javroche. “Hiu-hiu!”, îmi răspunde el “castrato”. Mi se agaţă de pantaloni, îl ignor şi mă duc în spate, unde-şi avea stăpânul lui coteţul de recreere reprezentat de bucătăria de vreme caldă.
“Nu, mami, lasă că vin io, o dregem! Da, da! Sigur!”, se auzea pretenarul meu dinăuntru. Vorbea cu şefa de la el de la firmă, care-i devenise gagică după vreo două săptămâni de la angajare. Evenimentul se produsese în urmă cu aproape un an, prin vară, şi mă bucurasem pentru el. Tipa era de prin Constanţa sau Tecuci, ori se născuse pe undeva din astea două şi trăise în ălălalt, nu mai ştiu. Era bunuţă fizic, avea casă pe deal, cu livadă de meri şi pruni, banu’ cât casa, mai mare ca el cu vreo opt primăveri, plus alte calităţi pe care Greierică nu le intuise la momentul premergător intromisionării în patul ei. Cea mai grea calitate a madamei era că făcea o instrucţie cu Greierică de-i accelera chelia, era ăsta turbat, nu ştia pe unde să dispară şi, de vreo trei luni, căuta soluţii să scape de ea. “Bă”, îmi zicea el într-un răstimp când scăpase de sub supraveghere, “mă simt ca la BeDeu (BD – Batalion Disciplinar, adică), să dea boala! Nu pot să fac stânga sau dreapta fără să ştie ea, mă culc, mă scol, mă aia, mă ailaltă, numa’ după cum vrea ea, nu mai pot, mă erodează fizic şi mental! Serviciu-i bun, na, mai ales pe vremea asta, banii-s frumuşei, da’ caut o soluţie să-i dau papucii, că mor de tânăr, dă-o drecu’ de treabă!”
Aşa, şi cum spuneam, mă pregăteam să intru pe uşă, când Javroche face o mişcare de încurcare, mă împiedic de el şi buf!, năvălesc cu toate kilele personale peste conversaţia lu’ Greierică. Pechinezul a urmat mişcarea pantalonului de care era agăţat, a făcut o tumbă veselă şi a aterizat neanuţat taman în capul pretenarului meu. Ăsta, surprins total şi ireversibil, a scos un “Ueaaa!” sănătos, a aruncat receptorul cât colo şi s-a răsturnat cu scaun cu tot. “Ce pizda mă-tii intri, bă, aşa? Nu te-a învăţat mă-ta cum să intri în case boiereşti?”, se răsti Greierică scuipându-şi în sân şi adunându-şi fizicul pe canapea. “Fi-ţi-ar a dreacu’ pisica asta lătrătoare!”, exclam după ce egalez forţele şi-mi revin în echilibru stabil. “Hai, să trăieşti!”, mă arunc şi eu pe canapea, întinzându-i mâna. “Ce draci ai înţepenit ca ipsosu’ la soare, dă şi tu o ţuică la musafir!”, îl bag eu în viteză. “Ho, ‘te-n mă-ta, că-ţi dau, da’ stai să-mi trag sufletu’ din sperietură!”, zise el ridicându-se.
“Ce mai face, mă, Bulău?”, deschid eu un subiect preferat în momentul când a revenit cu ţuica. “Bă, e naşpa, dă-o drecu’! Mă fute şi la propriu, şi la figurat, de-mi sare smalţu’ de pe dinţi şi neuronii din mansardă”, răspunse el cu năduf. “Hai, noroc!”, râd eu întinzând ţoiul la ciocnit. “Hai, să trăim!”, dă el cioc şi vup!, aruncă ţoiul pe gât.
Şi dă-i bârfă pe marginea nefericirii lui Greierică: că nu mai e blândă şi bună ca la început, că i-au dat colţii, a dracu’ muiere, că el nu mai poate să zică nimic, că trebuie să stea mereu cu ea, că îl sună non-stop ca să vadă unde e, cu cine e, că nu mai poate să bea cât simte, numai cu program şi numai cât îi dă ea voie. “Ea cică mă iubeşte pân’ la ceruri şi-ndărăt, da’ e naşpa rău, bă! E ca o supraveghetoare de pârnăiaşi, să dea dracii! Până şi la futut am program, dă-o-n pizda mă-sii de treabă! I-ai zis tu bine Bulău, a dracu’ vrăjitoare!”
La un moment dat, când se încinsese Greierică mai tare, iese Javroche de sub canapea trăgând ceva după el. Era telefonul fix. Greierică a îngheţat instant. “Hiu-hiu!”, face Javroche vesel lăsând receptorul la picioarele paralizate ale lui Greierică. “Bă, intelijentule, nu-mi spune că n-ai închis”, zâmbesc eu ca emoticonul cu coarne. “Hai, curaj!”, şoptesc făcându-i semn să se apuce de receptor.
“Alo, mami… Mai eşti?”, făcu pretenarul meu cu glas de pisoi uitat pe scara blocului. “Mami a plecat, a rămas doar vrăjitoarea Bulău!”, se auzi un tunet din receptor. Apoi veni tonul.
Acum câteva zile primesc telefon de la Greierică. Nu a scăpat de ea, ba din contră, dragostea e mai mare ca nicicând. I-a mărit salariul şi i-a dat liber o zi pe săptămână, să facă şi să se ducă unde vrea el. “Bă”, necheza ăsta fericit în telefon, “mai vino pe la mine, mai facem o fază d-aia cu telefonul, că sigur îmi mai obţin o creştere de salariu şi-un weekend întreg liber, hă-hă!”
Datorii: Sifilica Blenorel, Gabriela Elena, Meşterul Manole, Teo Negură, Vania, Gabriela Savitsky, Nea Costache.
Da’ diploma mea unde-i? – Evadarea nouăşpe
Dragelor şi dragilor, revin în atenţia globilor oculişti sau oculari, depinde de ce parte a realităţii vă aflaţi, cu un eveniment de reală importanţă bloggeristică: se produse premierea la BdB 2010, măi, tată!
Încet, dar sigur, onoratul juriu s-a strâns, tot aşa a procedat şi lumea participantă şi, în jur de 6 trecute fix, în forfota ce se iscase în Rotonda Muzeului Naţional Literaturii Române, d-na Lucia Verona, acest perpetuum mobile al minunatelor manifestări on şi off-line, a deschis „lucrările” prin prezentarea succintă, dar de extrem impact a „Afacerii Clonegate”. Doamne-Dumnezeule, câte am aflat, nu-mi credeam ciocănelelor şi trompiţelor lui Eustache şi nu-mi imaginam că se poate întâmpla aşa ceva în ţara asta! În fine, cartea cu „Afacerea Clonegate” zice multe şi pe îndelete… Felicitări, doamna Lucia, la mai multe cărţi şi dezvăluiri!
Apoi s-a trecut la strigarea catalogului cu premii. Doamna Verona striga, personajul, în caz că exista fizic, se ridica, trecea pe la masa juriului, lua premiul în cărţi, diploma, dădea mâna cu Chinezu, stătea la poza lui Bogdan Hrib (şefu’ Tritonic) şi trecea la locul lui.
Aha! Aproape că-mi scăpase: juriul, în mărinimia sa, ne-a lovit şi cu nişte tricouri cu logo-ul evenimentului, negre, faine, din cotton-cotton 100%! O să le vedeţi mai jos prezentate.
Pe lângă Simona Ionescu, Matilda, Oana, Renata, Lilick, George, Codilian, după premiere am schimbat câteva cuvinte cu alte personaje de larg renume precum Nea Costache, Teo Negură, Groparu, Mordechai, Adrian Năstase ori Vlad Petreanu. Am ciocnit câteva beri şi, când am simţit că mă ia, am plecat discret, salutând publicul şi fanii.
Văzând că toată lumea are diplome, mi s-a iscat nervu’ panopliei în mine şi m-am dus la doamna Verona şi am întrebat-o dacă ştie ceva despre diploma mea. „Tu n-ai!”, mi-a replicat dânsa. „Ai o plasă de cărţi, ce mai vrei?” Lucru pe care nu am putut să-l contest, am salutat şi am plecat.
Când să ies, mă opreşte vajnicul şi dragul pretenar George Şerban: „Auzi, vezi cu tricourile astea cum le speli! Vezi că eu am fost în juriu şi ştiu mai multe despre ce şi cum se spală. Se întoarce pe dos, la temperatură mică şi nu se calcă pe faţă. Da? Să nu zici că nu ţi-am spus!”.
Acuma, stau să mă întreb: oare de tricou mi-a zis sau era vorba de… Lasă că-l întreb data viitoare!
Hai, că fu fain! Ne-am distrat groaznic, să dea boala!
