Un concert aproape de perfecţiune – White Walls, Bolthard şi BLIND GUARDIAN

Nerăbdarea mă ardea la fiinţă ieri seară, aşa că pe la 5 şi ceva (intrarea la Arene fiind la 7), n-am mai ars gazul şi i-am dat călcâie. Am plecat aşa devreme pentru că, fiind 1 Mai, credeam că e aglomerat. Aş! La 6 fără un sfert eram la poarta Arenelor. Tot atunci a început şi ploaia. Tot atunci am auzit vorbindu-se că cei care au bilete VIP or să intre la 6 fără 10.

Acum mai bine de o lună, prinsesem ultimul bilet VIP la Eventim, ceea ce nu puteam decât să mă bucur. Habar n-aveam cu ce se mănâncă, dar, dacă aveam intrare separată şi ceva mai devreme decât muritorii de rând, mă gândeam că era ceva bun. La 6 fără 5 a venit un nene să ne spună că responsabilul de turneu mai are nişte treburi şi se va întârzia intrarea.

A început iar ploaia, iar a stat, dar pe la 6 jumate ăla cu turneul s-a dres la probleme, am intrat şi am mers în spatele Arenelor, primind mult-prea-îmbucurătorul anunţ că o să vedem trupa şi o să primim poster semnat de toţi membrii şi nu mai ştiu ce CD-uri. La 7 fără 10 aveam să trăiesc incredibilul: am făcut trei poze cu trupării uneia dintre cele mai faine şi mai iubite formaţii power metal, zicând aci de Blind Guardian! Super de gaşcă băieţii, am dat mâna, ne-am pupat şi mi-am văzut de drum către, evident, eternul cort! Mi-a picat falca şi mă şi gândeam cât de textil se va auzi metalul rafinat al nemţilor.

M-am tras la merşandizuri, mi-am luat un tricou cu favoriţii serii şi, după ce s-au produs nişte interminabile probe de sunet, au apărut subit pe scenă constănţenii de la White Walls. Au fost primii care au beneficiat de BCA (Blestemul Cortului de la Arene): s-au auzit groaznic! Pentru că nu era destul sunetul naşpa, din când în când cădeau şi luminile pe scenă şi pe aiurea, lăsând puţinătatea de rocări într-o beznă magistrală. Au cântat de pe primul lor album doar două piese, “Friends for a While” şi “Curtains”, pentru că aşa cum au apărut de subit, tot aşa au şi dispărut. Oricum, stilul lor e ciudăţel, ceva alternativ + death şi alte chestii, pe care eu, unul, nu l-am gustat defel. O fi fost şi de la sunet, nu zic…

După vreo 5 minute au răsărit în locu-le “capitaliştii” de la Bolthard. Au început ceva ce semăna a probă de sunet, s-a luat lumina, stroboscoapele au trecut pe modul “agitare” (ca să se vadă ceva pe scenă, cred), apoi au intrat şi băieţii pe felie. Death de la mama lui şi plesnind de sănătate, tată! Ritm de motor Diesel pornit iarna, sunet de tăiat fier-beton şi voce de turnat fontă la Hunedoara! Băieţii au tocat vreo 4 piese din cele 6 ale primului lor EP “Password Invalid”. S-au remarcat de departe “The Sphere” şi la mică distanţă “Thin Ice”, piese adevărate, de concert. Trupa e de urmărit…

Între timp se mai strânsese ceva rocărime, ajungând să umple cortul aproape de jumate. Din experienţa mea la cort, vă pot spune că a fost cel mai slab concert ca prezenţă rocăristică. Or fi fost micii de 1 Mai… Oricum, cei care au fost prezenţi s-au văzut de la distanţă că-s fanii nemţilor!

Nu-mi termin bine gândul care-mi spunea că dacă organizatorii se mişcă aşa de rapid o să ajung acasă înainte de a închide magazinele, că pe la ceasurile 21:00, numai ce-mi apar pe scenă tătucii power strânşi sub semnul Blind Guardian. “Sacred Worlds” (At the Edge of Time – 2010) a fost cea care a zguduit prima băierile cortului şi, de unde eram aşezat cu un pretenar ungurean din Târgu Mureş, mare specialist în Blind Guardian, am constatat că nu se auzea aşa de naşpa ca la Children of Bodom. Au urmat într-un iureş superba “Welcome to Dying” (Tales from the Twilight World – 1990), “Born in a Mourning Hall” (Imaginations from the Other Side – 1995), “Nightfall”, “Time Stands Still (At the Iron Hill)” (Nightfall in Middle Earth – 1998), “Lord of The Rings” (Tales from the Twilight World – 1990), “A Voice in the Dark” (At the Edge of Time – 2010), “Lost in the Twilight Hall” (Tales from the Twilight World – 1990), “This Will Never End” (A Twist in the Myth – 2006), Valhalla (Follow the Blind – 1989) – cântată de tot cortul la refren.

Înainte de minunata “Imaginations from the Other Side” (albumul omonim din 1995, preferatul meu) legendarul vocal Hansi Kürsch a anunţat că ei or să cam plece şi alte chestii de ridicat atmosfera. A revenit cu trupeţii intrând de-a dreptul cu “Wheel of Time” (At the Edge of Time – 2010). “Ştiţi ce urmează, nu?”, a întrebat el audienţa intrată pe panta freneziei. “The Bard’s Song – In The Forest” (Somewhere Far Beyond – 1992) a fost cântată de la cap la coadă de toată suflarea cu spirit metalifer strânsă acolo şi a fost de departe cel mai emoţionant moment al concertului. Hansi Kürsch şi André Olbrich (chitara solo) au aplaudat audienţa zeci de secunde şi s-au înclinat, fapt ce a făcut ca cei prezenţi să explodeze în strigăte, fluierături şi aplauze. Au continuat cu “The Hobbit” (Somewhere Far Beyond – 1992) şi au încheiat cu excelenta “Mirror Mirror” (Nightfall in Middle Earth – 1998). Era 11 fără 10 când am făcut ultima poză.

Revenind la ce ziceam în titlu, pentru mine ar fi fost concertul perfect dacă s-ar fi “jucat”, vorba pretenarului ungurean, şi cele două piese pe care mă dezintegrez perpetuu: “The Script for My Requiem” şi “Bright Eyes”. M-am mângâiat decisiv cu faptul că am poze şi autografe.
Să fie sănătoşi şi să mai vină, aşa cum au promis, dar într-un loc fără de pereţi de pânză. Şi musai să mai bage şi bilete VIP, ca să vin şi eu pregătit cu o poza de-a mea, he-he!

PS: Pretenarul ungurean nu a vrut posterul semnat şi mi l-a dat mie. El venise pregătit cu cărticica de la ultimul album al trupei. Dacă vrea cineva posterul, îl rog să se manifeste la dorinţă.
PSS: Pentru o cronică profesionistă, vă invit la amicul Krossfire. El aşa zicea, că face.

Datorii: Nea Costache, Teo Negură, Vania, Crisia.

Tags: concerte, metale, muzici

După 22 de ani – Celelalte Cuvinte la Jukebox Club

Ultima oară i-am văzut la Costineşti, în vara lui ’89. De-atunci am căutat să ajung la concertele lor, şi-aşa destul de rare, dar sorţii mi-au fost mereu împotrivă. Acestea fiind zise, vă imaginaţi emoţiile care mă încercau joi seara, pe 28, pe la 8, când am trecut pragul Clubului Jukebox, pentru a-i savura pe orădeni în primul lor concert bucureştean de anul ăsta.

La ora aia nu eram decât eu şi încă vreo 10 neni care-şi căutau punctele cardinale. Prima surpriză: biletul! Deşi luasem la VIP, cu o lună înainte, cu loc lângă scenă, o tanti uşor ameţită (din naştere, nu din alte motive) mi-a replicat că trebuia să sun pentru a avea rezervat un loc preferenţial. Nimic nou, deci, în organizare. Am fost invitat pe unul din cele 3 scaune de la bar, unde am avut a doua mare surpriză: există Ciuc nefiltrată! N-am putut să mă bucur, pentru că eram cu Matizelul la mine. Aşa că am dat-o pe cole şi alte prostii, motiv pentru s-a produs următorul şoc: o doză de 33 de Pepsi era 7 lei. O bere la halbă, 6! Am decis subit ca viitoare să iau taxiul, he-he!
Sar peste faptul că, deşi era anunţat pentru ora 9, concertul a debutat pe la 10 fără ceva, dar ce mai înseamă câteva minute după decenii de aşteptare?

Acuma, numai dacă vezi un concert Celelalte Cuvinte îţi poţi da seama de ce marea majoritate a ălora de au habar zic că-i cea mai iubită trupă metalică românească. Pe lângă rock-ul unic, rafinat şi de mare stil pe care Călin şi meseriaşii lui coechipieri ni-l oferă constant de 30 de ani (anul ăsta se fac, în decembrie), legendele (în)cântătoare aruncă înspre rocărimea prezentă o căldură şi un sentiment de prietenie apropiată pe care nu le-am simţit la nici o altă trupă românească şi, slavă Domnului, am văzut destule!
Eu, unul, m-am simţit ca pe vremuri, când, cei câţiva rocăraşi existenţi în urbe, ne strângeam la mine-n cameră să le ascultăm discurile la pick-upul Tesla şi, mamă, ce ne mai bucuram că, uite, sună şi nişte românaşi de-ai noştri ca ăi de-afară! Discul lor din ’87 mi-a rămas adânc şi ireversibil înfipt în suflet!

Am plâns, am râs, am dat din cap, am reînviat amintiri pe suma de piese pe care dragul de Călin şi doctorii lui de rock ne-a oferit-o spre delectare auditivă şi sufletească: „O să am” (Formaţii Rock 8 – 1984), „Cina dragonului” (Se lasă rău – 1992), „Lupii”, “Balanţa” , “Armaghedon”, “Neam belstemat” (Armaghedon – 1994), “Pasărea de plumb”, „Boala de gânduri” (Ispita – 1997), „Între vise”, „Stem”, „Umbra mea”, „Sfârşit” ori „Zmeie” (Stem – 2008). Concertul a curs aţă, cu scurte mulţumiri din partea lor şi o pauză de zece minute pe la 11 fără douăzeci.

Partea a doua a fost cea mai dragă mie, cea care mi-a făcut pielea de găină, m-a adus în extaz extrem şi m-a purtat în camera mea din liceu, plină cu postere şi cu reviste Metal Hammer, din pricina celor mai frumoase, după părerea mea, piese ale băieţilor: „În zori de zi”, „Fântâna suspinelor”, „Dacă vrei”, „Un sfârşit e un început”, „La ceas târziu” (Celelalte Cuvinte – 1987). Cum să nu exulţi de plăcere? Cum să nu-i iubeşti şi să nu mulţumeşti Cerului că s-au născut la noi?
Toate piesele prestate au fost cântate de rocăraşii fericiţi, dar „Dacă vrei” a fost plâns şi trăit la maxim de toată suflarea rocărească din club şi luminat de zeci de brichete ori telefoane cu ecranele luminate.
„Iarbă prin păr” (Formaţii Rock 8 – 1984) a fost cea din urmă piesă din sumedenia de „greutăţi” cântate de tătuţii de rock şi a creat o ultimă isterie generală.

Pe la 12 şi douăzeci, Călin Pop (chitară divină), Tiberiu Pop (clape de rară atmosferă), Leontin Iovan (tobe cu sute de mânuţe), Marcel Breazu (bass profesional) şi Ovidiu Roşu (sunet adevărat) şi-au luat „la revedere” de la noi, nu înainte de a ne aduce aminte că în decembrie vor avea un mare concert aniversar.
Până atunci, când sper că n-o să-i ratez, mi-am întărit convingerea că rock-ul ce se mai cântă astăzi pe la noi este împărţit fix în două: Celelalte Cuvinte şi ceilalţi…

Datorii: Teo Negură, Rokssana, Dorinescu, Gabriela Elena.

Tags: concerte, metale, muzici