Reţetă pentru răsărit rapid – brânză şi unt cu capac de mămăligă şi smântână
Nu sunt un mămăligar, ca să zic aşa, dar când vine vorba de brânză rasă, nu-mi vine în cap decât mămăligă aburindă.
Aşa s-a făcut că într-o dimineaţă ceţoasă, fie ea de sâmbătă, m-am trezit cu apă-n gură şi cu dorinţa-n făptură de niscai mămăligă cu brânză îmbătrânită, iscată de jupân Cimpoae, cel mai cioban nehoian din câţi există. Ca să-mi fac curaj am dat drumul la Alter Bridge…
Aveam prin frigider nişte unt d-ăla galbenu’, ce mirosea chiar a unt, şi nişte smântână aşa de mândră de stătea linguroiu’ greu, de argint, găsit de ăl bătrân lângă o ladă cu cocoşei de aur în pădure, când căuta bureţi. Cocoşeii i-a dat, dar a păstrat lingura ca amintire, ca să-şi aducă aminte cu ură de vremurile când era sărac şi cinstit.
Mămăliga am făcut-o ca la ţară, meticulos şi molcom: am pus pe foc potrivit juma’ de ceaun cu apă şi o lingură rasă de sare grunjoasă, iar când stătea să dea apa în clocoţi am turnat o mână de mălai de la maică-mea, proaspăt cernut. Apoi am început să torn o ploaie de mălai în ceaun, amestecând într-una. M-am oprit din ploaie la bunul simţ al mâinii şi ochiului, dar am continuat să amestec. Focul molcom a mângâiat fundul tuciului până mălaiul a început să pâcâie uşor, întocmai precum vulcanii noroioşi de la Vulcanii Noroioşi din Buzău. Am mai amestecat continuu timp de câteva minuţele, cred, apoi am lăsat-o la odihnit.
Într-o strachină am pus unt, brânză sfărâmată, apoi trei linguri de mămăligă. Ca un finis coronat opus am pus două linguri de smântână.
A fost o minunăţie, vă jur! În plus, după ce-am luat de două ori, a răsărit soarele!
Datorie: Vania.
Mâna păcătosului adevăr grăieşte
Stânga nu-i ca dreapta. Nici în politică, nici în natură şi nici măcar în Bocca della Verità, he-he!
Datorie: Vania.
Două uşi
A fost odată, ca niciodată, un om care a vrut să-şi facă o casă, iar în casă un magazin.
A strâns ceva bani şi a făcut casa. Pe lângă geamuri, pereţi, acoperiş şi alte astfel de lucruri, omul i-a făcut casei două uşi: una pe spate, care dădea în curtea unde-şi ţinea orătăniile şi tot felul de acareturi, iar una pe faţă, care dădea la drum, pentru a ieşi mai repede la autobuzul cu care făcea naveta la întreprinderea aflată în oraşul vecin.
S-a apucat să strângă iar bani, a făcut magazinul şi astfel a plecat de la întreprindere. Aşa a mai apărut un set de uşi: una pe spate, unde-şi avea magazia cu de toate, iar alta pe faţă, pentru lumea care îi trecea pragul să cumpere te-miri-ce.
Magazinul a mers binişor până a dat criza peste el. Apoi n-a mai mers deloc. Omul a fost nevoit să vândă tot pe mai nimic.
– La ce mai ţii uşa din faţă de la magazin? Ca să te calce hoţii? fu întrebat într-o zi de cineva.
Atunci a apărut o bucată proaspătă de zid în loc de uşă.
A încercat să se reangajeze la întreprindere, dar aceasta dăduse faliment de ceva vreme. Nefiind de lucru, au dispărut şi autobuzele. Aşa a realizat că nu-i mai trebuie nici uşa din faţă ca să iasă la navetă. Şi, astfel, a mai apărut o bucată proaspătă de zid în loc de uşă.
Ce s-a întâmplat mai departe, nu ştiu, pentru că această poveste nu este despre un om care a vrut să-şi facă o casă, iar în casă un magazin, ci despre uşile zidite din trecutul său.
Datorie: Vania.
Antifurt – varianta înlănţuită
Pretenarul vechi, Viorel din Medgidia (dacă nu m-a lăsat de tot memoria), mi-a trimis imaginea de mai jos.
Aşa cică se va reduce furtul de lumină, he-he!
Datorie: Vania.
Neştiutele frumuseţi de lângă noi – Evadarea a XXIX-a
Casa de Piatră de la Hereşti
Dacă vreţi să mergeţi către sud, hai, maxim sud-est, dar nu prea departe, atunci puteţi afla despre frumoasa casă de piatră a boierului Udrişte, cunoscut de intimii vremurilor drept “Năsturel”, din localitatea Hereşti, Giurgiu.
Cinstitul Udrişte, despre care au auzit mai toţi şoferii din Bucureşti, măcar, a fost un învăţat din vremea lui Matei Basarab, plin de calităţi, una dintre ele fiind aceea că era cumnat bun cu însuşi domnitorul.
Casa este unică în formă şi manifestare, fiind construită integral din piatră şlefuită, întocmai precum castelele adevărate de prin văile franţuzeşti, şi care, după spusele izvoarelor de specialitate, reprezintă cam singura construcţie pur românească de la începutul secolului al XVII-lea.
Cele două beciuri mi-au atras atenţia, făcându-mă să mă întreb de ce ar trebui atâtea beciuri la o singură casă? Răspunsul a venit, oarecum logic, după ce am vizitat interiorul casei. Aranjarea interioară te lămureşte pe dată că ea a fost creată, de fapt, pentru a fi locuită de doi proprietari. Lucru curios, zic eu, măcar pentru vremurile acelea. Să fie , oare, promotoarea duplexului?
Înăuntru am găsit ziduri groase de piatră, stâlpi, decoraţiuni sculptate, răcoare şi o vastă expoziţie de ceramică şi teracotă, lucru care, chiar şi în lipsa oricărei avizări, te duce cu gândul că respectiva casă e administrată de Muzeul Ţăranului Român. Simt că în locul oalelor ar fi mers mai multă mobilă veche pictată.
Peisajul înconjurător nu este deloc de lepădat, casa aflându-se pe un platou de unde se observă în toată splendoarea ei Valea Argeşului. Curtea e verde-verde, are o sumedenie de copaci, ceva băncuţe şi o troiţă ce are în spate un fel de altar din pământ. Frumos şi curios totodată.
Tot în curte zac întru adâncă ruginire trei ancore uriaşe. Acuma, legendele locului zic că ele ar fi fost ale vaselor care ar fi cărat piatra pentru casa boierului, dar mă tem că niciodată Argeşul din vale nu a fost suficient de mare pentru bărci care să aibă asemenea ancore adevărate!
Din nefericire, în ziua respectivă beciurile nu au fost disponibile pentru vizitat, dar nu cred că au intrat zilele-n sac şi vom mai întreprinde o vizită în zonă.
Biserica de lângă Casă
Cât am adăstat prin Casa de Piatră, s-a terminat şi cununia religioasă de la biserica cu două hramuri “Sfânta Treime” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Biserica este despărţită de un minunat zid de grădina casei lui Udrişte şi documentele zic că a fost construită (tot din piatră şlefuită) la porunca sorei boierului, Elena, soţia lui Matei Basarab. În pridvor, pe dreapta, printre schele şi alte capre de lemn, se poate observa o lespede de marmură, pe care este încrustată genealogia neamului Hereştilor. Cică pe vremuri lespedea ar fi fost într-o altă ctitorie a Hereştilor, şi anume în “răposata” biserică Sfânta Vineri din Bucureşti. Cred că mai e puţin de lucru la interior şi în pridvor, pe-afară biserica fiind renovată în întregime.
Grădina bisericii este plină de flori, pomi fructiferi, pluguri vechi, căruţe în miniatură, războaie de ţesut şi alte unelte domestice mai vechi sau mai noi. Întrucât nu ne-a deranjat nimeni nici la poze, nici cu alte informaţii, am părăsit zona la fel cum am intrat: în linişte.
Plus: aproape de Bucureşti, intrarea la casa de piatră – 6 lei, peisaj de mare relaxare.
Minus: ulterior am aflat că Muzeul Ţăranului Român avea în proiect încă din 2006 să se ocupe de restaurarea casei şi a bisericii. Din cauza multiplelor retrocedări (ăsta fiind probabil şi lipsa acută a promovării) s-a făcut mult prea puţin în timpul scurs.
Datorie: Vania.