O surpriză de weekend
Cum spuneam şi-n titlu, ea, surpriza, vine de la Mircea Pricăjan, care mi-a făcut onoarea de a-mi publica în a sa Revistă de Suspans, un capitol dintr-o, zic eu, viitoare cărticică.
Lectură plăcută şi weekend fain!
Aniversarea
Motto: Orice asemănare cu personaje, fapte, locuri şi localităţi, este pură şi simplă.
O mare majoritate a voastră are câte o soră sau mai multe. La care mai alăturăm şi câte-o mamă. Sau mai multe.
Ei, bine, mai devreme sau mai târziu, surorii respective i se întâmplă ceea ce ni se întâmplă tuturor: îi vine ziua de naştere. Nu că asta ar fi cine ştie ce pe vremurile astea pline de vid prin buzunare, când cadourile au devenit amintiri, iar garoafele au pierit odată cu ’89. Chiar şi aşa, însă, evenimentul trebuie marcat cu un telefon, un „La mulţi ani! Ce bine arăţi la voce, nici nu se cunoaşte că au trecut atâţia ani peste tine” şi aşa mai departe.
Aţi sesizat, de-a lungul vremii, că sunt un tip atent, grijuliu, inimos, mă rog, plin de calităţi care mai de care pe cale de dispariţie. Una dintre calităţile mele de bază este aceea de a-mi suna sora în fiecare an de ziua ei. Bine, o mai sunt şi în restul anului, da’ alea-s doar telefoane normale, de bârfă. Nu vă gândiţi că ţin minte astfel de evenimente, dar mă scot cu reminder-urile de pe telefon şi Facebook, că doar de-aia există, ca să nu ne facem de coco-moco faţă de persoanele dragi nouă. Nu?
Aşa că sun şi, cum spuneam mai sus, „La mulţi ani! Ce bine arăţi la voce, nici nu se cunoaşte că au trecut atâţia ani peste tine. Te-a sunat mă-ta?” „Nu! Mai târziu!”, zice respectiva soră. „Bine!”, zic. „Altceva? Eşti bine?” „Da!” „Bine.” „Bine.” „Pa!” „Pa!”
A doua zi, mai spre orele amiezii, aşa, ţârrr!, sor’mea. „Nu m-a sunat! Îţi vine să crezi? După atâţia ani în care i-am fost fiică devotată, nu m-a sunat.” „Cine?”, răspund absent la ale ei, dar atent la ale mele. „Mă-ta, cum cine?” „Mă-ta?” „Nu, mă-ta, că pe tine nu uită să te sune!” „Ahaaa… Şi?”, continuu eu văzându-mi de privitul atent în tavan. „Cum şi? Cum şi?” „Eh, o fi uitat sau a îmbătrânit şi ea. Mai ştii?”, încerc eu o soluţie de moment.
Acum, trebuie să vă mărturisesc un secret adânc păstrat în familia noastră: eu sunt liantul, factorul de echilibru şi însăşi armonia, când vine vorba de întâmplări delicate precum cea enunţată. Aşa că, închei în forţă emoţională. „Relaxează-te, o să te sune până de Sărbători, o să vezi.”
A mai bălmăjit ceva şi a închis. Brusc, mă înviorez şi o sun pe maică-mea. „Săru’ mâna, alea-alea, auzi, mami, tu ştii ce zi a fost ieri?” „Vineri”, răspunde ea. „Exact. Vineri cât?” „Vineri… 27. Şi?” „Şi ce sărbătorim, mă rog, sărbătoaream noi pe 27, luna în curs?” „Ce? Pfaaa… A fost ziua lu’ sor’ta! Drace! Am uitat!”, a început maică-mea să se plesnească peste conştiinţă. „Fii atentă că e devastată şi dezamăgită. Abia am oprit-o să nu plângă şi să facă vreo nefăcută”, i-am spus eu adevărul văzut cu ochii mei. „Acuma o sun, da’ ce-i zic? Că nu pot să-i spun nici că am uitat, nici că m-am sclerozat!” „Oricare dintre variante ar fi bună, dar nu la vârsta asta, mami. Mai ai răbdare câţiva ani”, încerc eu să adaug un plus în dreptul meu pentru când s-o împărţi averea.
„Deci, ce fac?”, se aude ea cu glas îngrijorat, oarecum. „Spune-i şi tu că ai ca referinţă temporală calendarul ăla bisericesc din bucătărie şi că tocmai ţi-ai dat seama că e de anul trecut sau de-acu doi ani, cu cât e mai vechi, cu atât mai bine.” „Dacă-i zic că e mai vechi, o să creadă că-s chiar cu scleroza la zi”, spune ea. „Atunci lasă-l la anul trecut”, cad eu de acord. „Da’ la anu’, dacă se repetă faza, trebuie să găsim altă scuză”, zic. „E bine! Aşa fac!”, spune ea veselă. „Da’ la anu’ poate n-oi uita, da’ nici tu ca să-mi aduci aminte să nu uit.” „Mami, sunt şi eu om, nu pot să ţin minte toate alea”, încerc eu să-mi iau o marjă de siguranţă. „E sor’ta, măcar ziua ei de naştere poţi s-o ţii minte. De-a mea, nu mai zic, da?”, redeveni ea autoritară.
Îmi fac un ceai şi mă reajez confortabil în canapea, fericit că am fost încă o dată de folos familiei. Peste o oră mă sună sor’mea.
„Cred că n-ai sunat-o ca să mă sune? Că nu mai vezi bulion d-ăla bunu’ în vecii vecilor!” „Amin!”, zic zâmbind. „N-am sunat pe nimeni, că ştii că-s foarte ocupat. Care-i problema?”
„M-a sunat mama şi mi-a urat toate alea. Săraca… Are calendarul ăla bisericesc pe perete de anul trecut, s-a uitat pe el şi credea că azi e ziua mea. A îmbătrânit, să ştii!”
„Să ştii…”, zâmbesc, sorbind o gură de ceai.
La Slănic, birjar, la Slănic! Evadarea a XXVIII-a.
De-acum zeci de ani îmi dorisem să ajung la Slănic Prahova, dar din motive neelucidate nici până în ziua de azi, n-am reuşit să ajung. Ca să nu mai zic că era în fix în drumul Matizelului către Nehoiu (varianta prin Văleni).
În sfârşit, cu ajutorul nepreţuit al GPS-ului, am ieşit din Ploieşti, am făcut către Văleni, am lăsat în urmă Mănăstirea Zamfira şi, după vreo două ore, cred, am ajuns la intrarea în Slănic Prahova.
Din prima am fost impresionat de brazii ce străjuiesc linia ferată, despre care am aflat de la doamna de la Muzeului Sării, că au fost plantaţi fix acum vreo 30 de ani, tocmai când domnia sa venea definitiv în localitate. La a doua privire am văzut tristeţea locului care a cunoscut vremuri cu mult mai bune decât acum.
Istoria spune că Ploieşti-Slănic, a doua cale ferată după Bucureşti-Giurgiu, s-a închis pentru câţiva ani din cauza unui pod mai dilavale de Slănic, care n-a fost reparat. Aşa s-au dus pe apa pârâului omonim şi producţia de sare, şi turiştii, şi navetiştii care foloseau la greu trenul, iar odată cu astea, toată economia zonei.
Istoria recentă spune că de la 1 septembrie 2012, TFC, un operator privat, a reluat cursele zilnice Ploieşti-Slănic şi retur, câte 4 de dus şi 4 de întors. Şi iată că speranţa a mai prins ceva puteri şi oamenii zic că zona-şi va reveni cât de curând.
Coada de sute de persoane de la Salină ne-a făcut să ne gândim la aprofundarea altor frumuseţi ale oraşului. Aşa am avut ocazia să admirăm frumuseţea caselor munteneşti, unele dintre ele fiind purtătoare de măiastre lucrături în lemn.
Muzeul Sării se află lânga biserica „Trei Ierarhi”. În Muzeu am intrat, în biserică, monument de artă bisericească ctitorit de Ioan-Hagi Moscu, nu, pentru că era închis.
Intrarea în Muzeu este 3 lei de căciulă şi 2 lei pozatul. E frumos şi îngrijit, iar doamna ne-a povestit o groază de lucruri interesante despre exploatarea sării din zonă. Se pare că e una dintre cele mai mari saline din Europa, poate chiar a doua, iar Muntele de Sare ar putea aproviziona România pentru sute ori mii de ani, trebuie să mai studiez un pic problema.
Cazare găsiţi peste tot pe internet, iar de mâncat puteţi mânca bine şi decent ca preţ la Roberto, chiar în centru.
Simt că zona mi-a plăcut deosebit şi că ar trebui să-i mai ofer prezenţa mea cât de curând.
Datorie: Vania.
La un ceai…
Am bucuria să vă anunţ despre apariţia interviului luat subsemnatului de către George Cornilă, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
La ImpactNews. Sau la mine.
Datorii: Vania, Cristian Dima.
O viziune nostimă asupra unei istorii sumbre
Pretenarul George Cornilă (Joey pentru cunoscători) a produs o preafrumoasă recenzie a “Templierilor I” la el, la ImpactNews.
Berilă, Pişta şi Kremvurşt îi produc câte o plecăciune şi-l mai aşteaptă să se manifeste şi cu alte ocazii (Cartea a II-a ar fi una dintre ele, he-he!).
Cum ziceam, mulţumim frumos, tătuţule!
Recenzia o puteţi citi la ei sau la mine.
Datorie: Vania.