Poveste dintr-o dimineaţă devreme şi din Gara de Nord
E dimineaţă. E duminică dimineaţă. Dis-de-dimineaţă. Nici lumina n-a făcut ochi.
În timp ce restul oraşului doarme, e mort de-a binelea ori poate numai mimează lipsa de viaţă, Gara de Nord e mai vie decât Piaţa Obor la oră de vârf.
Gara nu are zile speciale, zile de sărbătoare sau zile libere. Ea are doar zile normale. Atât cât de normale pot fi într-o gară semiprovincială ca ea.
Plouă. În tot oraşul plouă nu numai în Gara de Nord prin acoperişul spart pe alocuri.
Nu-mi place să întârzii şi, ca de obicei, am plecat ceva mai devreme. Numai că s-a dovedit a fi foarte devreme.
De cum am intrat în gară, mi-am amintit că nu-mi golisem vezica. Simţeam că trebuie să iau urma unei toalete. În trecere mi-am aruncat ochii pe tabela cu „Sosiri”. Cefereul e la fel cum îl ştiam. Trenul pe care-l aşteptam avea întârziere un sfert de oră. „Minim”, mi-am zis şi mi-am văzut de căutat veceul.
Subit îmi răsare în cale un McDonald’s, „Mec” pe numele de alint, şi mi-am zis să îmbin utilul (un pipilică la ei, la veceu) cu plăcutul (o cafea plus ceva de speriat foamea matinală). „Mic dejun până la 10:00”, zicea un afiş. E bine. Nu păpasem aşa ceva niciodată la Mec, darmite în gară! „Clătite şi o cafea”, am zis.
M-am aşezat la o masă şi am început cu cafeaua. Bleah! Am mai gustat o dată cu mai multă indulgenţă şi, în lipsă ce ceva mai bun, am zis că de dimineaţă, aşa, mergea. Apoi clătitele. Mergeau şi ele tot aşa, de dimineaţă.
O cucoană cât o căpiţă ardelenească, târând după ea doi pechinezi minusculi, s-a aşezat la două mese de mine. A aruncat cu o mişcare scurtă trei hamburgeri pe gât şi a început să vorbească la un telefon cât o cutie de chibrituri. Cu minimum 50 de beţe.
„Dă şi mie că mi-e foame!”, mă trezesc cu un puradel lângă mine. „Nu-ţi dau, că şi mie mi-e. Da’ nu vrei un leu, doi?”, arunc o ofertă. Am dat-o la pace. Au mai răsărit doi. „Cred că sunteţi ultimii”, le-am spus. Le-am dat şi lor. „Să nu vă luaţi ţigări sau alte prostii”, am adăugat. Au dispărut negând vehement.
„Da’ de ce eşti în gară?”, aud o voce din public. „Şi duminică, şi aşa de dimineaţă, şi pe ploaie.” Pentru că am de făcut un comision. Am de luat un pacheţel trimis de sor-mea prin mecanicul de tren, pacheţel care trebuie livrat unei prietene care avea altă treabă decât să bengăne prin Gara de Nord înainte de răsărit. Şi pe ploaie. Şi duminica. Ştiu, sunt un băiat tare bun. Aşa mi-au zis şi ele, deşi senzaţia mea e alta…
Ploua de rupea. Se auzea pe tabla acoperişului gării. Tot pe tablă se auzeau unii cum umblă, probabil ca să astupe spărturile. Probabil.
Termin clătitele, cafeaua şi mă duc la veceu. Acolo era coadă ca la autografe la Fuego. „Mă mai ţin”, îmi zic cu curaj şi mă uit la ceas. Mai aveam cel puţin o juma’ de oră să caut altă variantă de uşurat.
Ies de la Mec. Poliţie, homleşi, oameni cu covrigi, feţe dubioase. Mi-aduc aminte că nu mai am Omeran şi mă duc la farmacie. O controloare (era în uniformă) s-a uitat la mine aproape speriată şi, intrând jumătate pe geamul farmaciei, cere o cutie cu tampoane. Nu i-am înţeles pudoarea, pentru că şi eu am cumpărat de câteva ori, dar n-am avut astfel de sentimente. Da, nu erau pentru mine, poate din această cauză, he-he!
„Vrei un telefon?”, mă trezesc cu un şuţ lângă mine. „Vreau un veceu”, zic. „N-am, nu ştiu”, răspunde el şi se cară.
La trenul meu s-au mai adăugat 15 minute. Zâmbesc satisfăcut, bucuros că încă mai am fler. La „Informaţii” sunt cinci oameni. Pe vremuri erau de 20 de ori mai mulţi.
Uit de vezică şi îmi reiau defilarea prin gară, citind pe pereţi despre Lipscani, trenul regal, Piaţa Brătianu, Palatul Cotroceni…
Anunţă trenul. Îmi fac cruce, merg către linie şi mă pun pe aşteptat. Fete de-ale noastre, frumoase, nişte poloneze zăceau pe nişte rucsaci enormi, schimbându-se de şosete, doi hipioţi se pupau lângă o familie cu copii somnoroşi, ceva asiatici care făceau de zor poze la tot ce era prin gară, de am crezut că sunt de la Google Train Station sau cam aşa ceva.
Un nene mândru foarte, la costum scump, mă izbeşte mai să-i sară aifonu’ din mână. De cum s-a depărtat fără să-şi ceară scuze, mă izbeşte un damf de mi-a împreunat ochii la rădăcina nasului. „Băşinosule!”, apuc să zic, înainte să o tai rapid din zona de impact olfactiv.
În fine, vine trenul, iau pacheţelul, mulţumesc la nenea şi plec cu voioşie.
La intrarea în gară, un homles stă în cur, rezemat de perete şi-şi rade barba. Dă o dată cu lama, o dată cu palma, controlând foarte atent zona pe unde trecuse aparatul de ras.
„E bună jaca după tine. Îmi place. Cu cât o dai?”, apare de neunde un alt homles.”Cu o sută de mii”, zice ăsta între două treceri de lamă. „Scump, dom’ne, scump”, murmură ăstalalt depărtându-se.
Îi las şi m-arunc în Matizel jurându-mi că e ultima oară când mai fac comisioane pe nepişate. Sper, doar, să mă ţin până acasă…
Datorie: Vania.
Ce-are baba n-are moşu’. Şi invers.
Datorie: Vania.
Aventurile lui spa
“A spa is a therapeutic water treatment, named after Spa, a municipality in Belgium”, zice Wikipedia.
La noi nu există în dicţionare, dar e plin Bucureştiul de ele. Să începem…
Cum stăteam eu liniştit la serviciu, gândindu-mă în avans la weekendul ce urma să vină peste 4 zile, mă sună o pretenară veche. Primise de la cineva nişte vouchere cu care putea să meargă moca la un anumit spa din capitala patriei noastre. “Vii cu mine? Hai, te rog, te rog, te rog! Că nu am cu cine şi-mi doresc tare mult. O să vezi, o să-ţi placă.”
Deja ştiţi că sunt băiat bun şi sensibil la dorinţele feminine, aşa că m-am lăsat dus într-un loc care părea cel puţin bombardat. Ne-am strecurat printre clădiri nude, mormane de pământ şi am ajuns la o poartă înaltă de doi metri jumate. Am sunat la interfon şi am intrat. Am fost întâmpinaţi de o grădină cu un gazon puber şi un trotuar strâmb.
“Urcaţi sus!”, ne-a îndemnat o fătucă mai blondă la înfăţişare. Am “urcat sus” şi am dat într-o cameră de 6 pe 6, unde se odihnea o bandă ameţită şi un vibrator de şunci portabil. Zic “portabil” pentru că se agăţa de un cui pe perete şi se băga într-o priză alăturată. Două scaune răzleţe ne-au îndemnat să ne punem pe ele genţile.
Atracţia principală, însă, am zărit-o ulterior fix în mijlocul camerei: la distanţă de un metru unul faţă de celălalt, se bucurau doi căcăţei proapeţi de câine, alăturea de un pipilică fresh. Am rămas holbat la ochi şi mut la gură. Pretena privea mirată la peisajul organic de pe podea şi nu-i venea să creadă.
Ne-a dezmeticit fătuca blondă la chip. “Intraţi să vă schimbaţi la toaletă”, ne-a zis. Am arătat spre centrul camerei. “Ah, nu-i nimic, sunt de la căţeii patroanei”, a zis ea dând din mână. “Strâng imediat.”
Era unisex toaleta, pentru că era una singură. “Intră tu primul”, mi-a zis pretena, încă marcată, probabil. Ceea ce se numea “toaletă” era măricică, un 3 pe 4, aşa, numai bine să te schimbi de ţoale. Un vas de veceu şi un fel de masă de masaj reprezentau decorul nesperat.
Doar ce mi-am tras şortul pe mine, când apare blondina cu ceva în mână. “Scuze!”, zâmbeşte ea sincer şi iese. A revenit după câteva secunde. “Acuma, dacă tot am venit, să arunc şi asta la veceu”, zice ea şi aruncă ce avea în mână în vas. Trage apa, dar s-aude un fel de “fâs”. “Iote al dreacu’, acuma nu mai merge şi a rămas rahatul de câine aici!”
Am ieşit de-a-ndoaselea. “Draga mea, eu zic să le lăsăm dracu’ de vouchere şi s-o tăiem cât mai e deschis!”, i-am zis pretenarei. “Nu, te rog, hai să mai stăm, să vedem cât rezistăm, hi-hi-hi!”, mi-a chicotit ea în ureche, semn că se familiarizase cu peisajul.
În fine. M-am aşezat pe un scaun şi am început să mă plictisesc. Pretena s-a pus pe banda care vibra din toate şuruburile. După o vreme, răpus de curiozitate, m-am dus la centura vibratoare, ca să mă flutur la adipoase.
După câteva minute a apărut o pereche, s-a dus înăuntru, la toaletă, s-au schimbat, iar când au revenit, el s-a împiedicat de fir şi i-a oprit subit banda pretenarei. Asta aproape că a zburat prin perete, că avea inerţie de la alergat.
În loc de scuze, l-am auzit pe el: “Ce bine că s-a oprit, pentru că tocmai voiam să te rog să-ţi iei lucrurile de pe scaun, ca să stăm şi noi”.
M-am abţinut cu greu să nu râd. Am luat lucrurile şi le-am pus într-un colţ de cameră.
După un timp, apare o fătucă cu buze tunate şi adunate la centru, urmată de vreo trei căţeluşi de rase îndoielnice. “Aha!”, am zâmbit eu către amica-mi. A fost cu noroc, deci, pentru că lipsea un răhăţel la apel.
“Care-aveţi vaucere şi care nu?”, începe tunata buziformă să strige. Vă amintiţi că eram patru personaje mari şi late, iar eu ştiam că aveam voucher. Adică amica mea avea, dar-ar boala în ele! I le-am dat. “Puteţi să mergeţi la saună”, a zis tunata după ce s-a uitat cunoscător pe bucăţicile de hârtie.
Un semn scurt din cap către amica-mi şi după o juma’ de minut eram amândoi la saună. Nu am apucat să-mi reglez temperatura, că au apărut şi ceilalţi doi. El în slip, ea cu aifonu’ la ureche. “Ce zâşi? C-o fătat şî vaca lu’ mămica? Ce-o făcut? Viţăl?”
A fost supremum! M-am terminat subit la rezistenţă, m-am ridicat şi am ieşit. Într-un minut eram îmbrăcat şi eu şi amica.
Am coborât mai rapid decât a putut fătuca de la recepţie să clipească şi ne-am proptit fix în poartă. Nu avea neam de mâner, nici vreun buton alăturat. Deci, nu se putea deschide. Am tras un strigăt ca al Regelui Leu ăl Bătrân, Mufasa. Recepţionera s-a conformat şi am auzit imediat clicul libertăţii.
„Draga mea”, i-am zis pretenarei în maşină, „ca să mai rămânem prieteni, am o rugăminte: dacă mai primeşti vouchere pentru spa, nu mă mai suna. Da?”
Datorie: Vania.
S-a descoperit intrarea secretă în Vila Dante
Datorie: Vania.
Încă o surpriză faină!
Mai jos puteţi savura interviul care a apărut acuşi în Numărul 9 al Revistei Literare Luceafărul.
Mulţumiri multe şi eterne Valeriei Popescu!
Să dăm drumul la bandă, deci:
Templierii români s-au lipit de numele tău ca marca de scrisoare, cum spune un cântec. Eşti conştient că renumele lor îl va bate uşor-uşor pe al tatălui lor?
Săru’ mâna, cum se spune, şi mă bucur că prin intermediul Revistei „Luceafărul” şi cu ajutorul tău trăiesc încă un moment fain legat de „Templierii” mei. E bine cum am început, nu? (Fac cu ochiul şi râd, he-he!)
Când m-am întâlnit cu Berilă, Pişta şi Kremvurşt, într-o noapte geroasă de la sfârşitul anului 2009, habar n-aveam încotro s-apucăm. Ştiam însă şi eu, şi ei, că trebuie să pornim la drum şi să izbândim în aventurile pe care aveam să le trăim.
Stătuseră ascunşi prea multă vreme în gândurile mele şi abia aşteptau să trăiască povestea, iar eu îmi doream doream de mult timp să-i cunosc.
Ne-am plăcut din prima, aşa că poveştile au curs precum „înşir-te mărgărite”.
Partea cu „lipitul de numele meu” e ceva la care nu m-am gândit, la fel ca multe altele care s-au întâmplat de când cititorii au aflat că sunt şi templieri români. Nu pot să-ţi spun cât de fericit sunt de acest lucru, pentru că m-am identificat mereu cu unul dintre ei. Iar dacă renumele lor va acoperi numele celui ce le-a dat viaţă, atunci nu pot fi decât şi mai fericit, pentru că, nu-i aşa, la fel cum un învăţător e fericit atunci când e depăşit în ştiinţă de elevul său, ce poate fi mai frumos pentru un autor decât ca romanul scris de el să fie pe buzele tuturor, iar numele său să fie doar pe copertă? E ca la filmele de mare succes: reţii, în primul rând, titlul filmului, dar regizorul, scenaristul, aproape niciodată.
Câte întâlniri cu templierii ne mai pregăteşti?
Nu ştiu, nu ţine de mine, neapărat. Eu doar sunt unul care le spune povestea, nu? Cum i se spunea în vechime? Menestrel, aşa! Numai că trebuie să-mi reiau şi repetiţiile la chitară.
De multe ori m-am gândit cât de bine ar fi fost să avem, măcar pe partea asta, un sistem ca afară, ca cel care a făcut-o celebră pe autoarea lui Harry Potter. Vezi, apropo de ce-ţi spuneam ceva mai ’nainte, lumea reţine mai bine cartea, iar asta, zic eu, e măgulitor pentru autor. Adică, eu sunt. Bine, dacă ajung la nivelul la care a ajuns autoarea respectivă, sigur îşi aduce aminte lumea şi de numele meu. Măcar pentru câte acte caritabile aş face, dacă nu pentru cât de bine scriu, he-he! Am luat-o pe câmpii, spune-mi când să revin…
Gata, am revenit.
Cum spuneam, nu ţine de mine. Adică eu mi-aş dori să mai rămânem împreună vreme de câteva volume, dar mai ţine şi de editură, ca să nu mai zic că Stăpânul Tirajelor este Cititorul. Dacă el este fericit şi bucuros de scrierile mele, atunci vrea şi editura ceva mai mult de la mine.
Ca o concluzie la cele derulate mai sus, cu certitudine va mai urma un volum doldora de aventuri faine. Ce va mai fi după, numai istoria sau ochiul magic ne vor spune.
Pasiunea ta nu e numai literatura, din câte am văzut, ci ai studiat multă istorie, geografie şi chiar teologie, ca să ne porţi în secolele trecute…
N-aş putea spune că literatura e pasiune. Adică nu e doar pasiune. Pentru mine, în ultimii ani, cam din 2006 încoace, plus/minus un an, a fost un refugiu, un mod de viaţă, o fericită cale de a face faţă vremurilor pe care le trăim.
Imediat cum am conştientizat care-i treaba cu alfabetul, m-am pus pe citit. Aş minţi dacă ţi-aş spune că am fost fanul lecturilor obligatorii, dar adevărul iese la iveală ca untdelemnul imediat ce-ţi zic că citeam cu poftă şi mare plăcere poveştile lui Ispirescu, Ion Creangă, Slavici, Eminescu, Barbu Delavrancea, Ion Pop-Reteganul, Nicolae Filimon, Poveştile Nemuritoare (mai ţii minte volumaşele cu poveşti de prin toată lumea), cărţile apărute în BPT (Karl May, Dumas-tatăl) ori cele ale lui Sven Hassel, Jules Verne, San Antonio, A. E. van Vogt, Paul Féval, Philip K. Dick, Michel Zévaco, Frank Herbert, dar neuitând defel nici de Marin Preda ori Ion Băeşu (pe care-i ador), Eliade, Ioan Dan, Vlad Muşatescu, Valentin Silvestru, Ionel Teodoreanu, Fănuş Neagu ori Ioan Groşan. Asta aşa, la prima gândire, pentru că la a doua îmi vin şi mai mulţi în cap, dar cred că o să depăşeşti numărul de semne pentru articol, he-he!
Îmi place să citesc poate în egală măsură cum îmi place să scriu. Iar când scriu chestii serioase, vezi „Templierii”, nu pot să nu fiu documentat. Deoarece, chiar dacă unora dintre cititori li se va fi părut că „Templierii” sunt o scriere uşoară, în spatele întâmplărilor presărate cu umor se ascund, cu modestie o spun, multe ore de studiu individual. Istoria a fost „regina balului”, pentru că iubindu-i atât de mult pe templieri, nu se cădea să inventez prea mult evenimente ori personaje, aşa că, pe cât posibil, am căutat să pun cap la cap adevăruri istorice şi să fac în aşa fel încât templierii mei să fie protagonişti.
Geografia mi-a plăcut vrând-nevrând, că am avut o profă tare faină la Nehoiu, în Şcoala Generală, pe doamna Frăţilă, iar în liceu ne-a rupt domnul Titi. Am mâncat geografia întinsă pe felia de pâine cu unt, parol! Ulterior, am prins şi mai mare drag de ea, pentru că, graţie profesiei, am bătut lumea pe lungime şi lăţime.
Când spui Ev Mediu, n-ai cum să nu aduci aminte şi de partea bisericească. Aşa că popa Potenţiu, părintele Catodiu şi cei doi fraţi pitagorici, Rectiliniu şi Curbiliniu, s-au cerut singuri în desfăşurarea evenimentelor. Acuma, că tot mi-ai adus aminte de partea popească a lucrurilor, să-ţi spun ceva ce n-am spus nimănui, până acum: pe vremuri, am dat examen şi la Liceul Sanitar din Buzău. Pentru că habar n-aveam unde se află liceul, la examen m-a dus unchi-miu. Drumul către Liceul Sanitar trecea pe lângă Seminarul Teologic şi, pentru că examenul la popi se dădea ceva mai târziu, unchi-miu era cât p-aci să mă convingă să mă duc şi la Seminar. „Ce-ţi trebuie ţie Sanitar? Uite, dă aci la popi, că e mai aproape! Voce ai, mustaţa văd că ţi-a dat şi cred că-ţi stă bine şi în patrafir.” Aşa că, după ce-am scăpat de Seminar, am luat la Sanitar, dar am ales să merg la Militar. Liceul Militar „Dimitire Cantemir” din Breaza, unde mi-am şi început, ca să zic aşa, cariera scriitoricească.
Ce alte pasiuni mai ai, de om şi de scriitor.
Asta e o întrebare capcană sau ce? Cum adică ce pasiuni am ca om? Îţi dai seama că nu o să-ţi spun „ceafă la grătar cu cartofi prăjiţi”, da? Darmite ca scriitor!
Ce pasiuni omeneşti am… Păi, ştii deja că-mi place să scriu, să citesc… Aaa, asta intră dincolo, la scriitoriceşti. Bine.
Îmi place să călătoresc. Mult. Dar mult de tot. Dacă nu m-ar „încurca” serviciul (a se citi „dacă aş fi celebru şi bogat din cauza scrisului”) aş bate ţara centimetru cu centimetru. Apoi, după ce aş termina cu a noastră, aş continua cu ale altora.
Sunt fan istorie antică şi medievală. Prin urmare, sunt fan cetăţi medievale şi tot ceea ce este legat de romani, vechii greci, egipteni şi alţii ca ei. Că dinspre daci, săracii, nu ne-a mai rămas mare lucru afară de Sarmisegetuza. Cât o mai rezista şi ea…
Sunt rocker. Până-n ultima celulă de măduvă osoasă. Ascult metale în maşină, la serviciu, peste tot unde-mi permite mediul şi ori de câte ori am ocazia mă duc la concerte. Nu-ţi voi înşira preferinţele la acest capitol, dar pot să-ţi spun că rockul, în special, şi muzica, în general, mi-au fost mereu alături, mai ales când am fost plecat. Şi asta m-a ajutat mereu în scris.
Sunt foarte atras latura feminină a lumii, şi ca să fiu mai exact, de femei. Îmi plac femeile. Pentru chip, trup, mers, zâmbet, lacrimi, mângâieri, oftat, sărut, dor, dar, mai ales, pentru suflet. Ele mi-au fost otravă, dar şi antidot, mi-au fost prietenul cel mai bun, dar şi duşmanul cel mai înverşunat, m-au împins pe scări, dar m-au şi ridicat atunci când eram la pământ. Îmi plac femeile, dar „iubesc femeia”, vorba eternului cântec al lui Cristian Vasile.
Îmi place să gătesc pe muzică. Mă relaxează şi mă face să uit de tot ce e rău afară.
Deci nu stai doar în biroul de scriitor, mergi şi în bucătărie.
Da, pot să stau în bucătărie ore în şir, care, fie vorba între noi, mi-a fost birou şi sursă de inspiraţie, mai ales când spălam vasele. Lăsând birourile pentru alţii mai versaţi, pot să-ţi spun că bucătăria m-a atras de când am început să lipesc clătite pe tavan în bucătăria maică-mii, la Nehoiu. După ce-am zugrăvit tavanul de câteva ori, am învăţat să întorc clătitele în triplu salt mortal.
Tot în intimitatea bucătăriei îmi place teribil să prepar reţete inventate de mine şi sunt un mare fan al mâncărurilor aromate şi condimentate. Cei care mi-au gustat mâncarea şi care au şi supravieţuit, he-he!, zic că aş putea fi un mare bucătar. Simt că asta se va întâmpla cândva. Acum sau în altă viaţă, dar se va întâmpla.
În treacăt îţi spun că sunt mare fan filme bune şi că pot să mă uit ore în şir la emisiuni culinare ori la cele despre călătorii. Ţi-aş mai zice câte ceva, dar zic s-o lăsăm pentru o altă emisiune, bine?
Pe partea scriitoricească e ceva mai simplu, pentru că, înainte de a fi scriitor, am fost om, nu? Hai, c-a fost bună asta, he-he!
Îmi place să scriu. Tare mult. Şi iar zic că dacă nu m-ar „încurca” serviciul, aş face treaba asta cu şi mai multă pasiune. Uite, acum, mi-e dor să ies la o aventură cu Berilă, Pişta şi Kremvurşt ori să mai depăn nişte poveşti din deplasările mele prin lume, ori să vă mai spun câte una de prin facultate, câte şi mai câte…
Plăcerea scrisului îmi este întreţinută în mare parte şi de cititorii şi fanii mei dragi, de prieteni şi cei apropiaţi. Faptul că scriiturile mele fac plăcere atâtor oameni mă face să merg spre înainte şi înspre mai bine, zic.
Din vremuri mai liniştite şi mai de demult am adus cu mine o altă mare plăcere, aceea a savurării ceaiului. Am o colecţie semnificativă de ceaiuri de felurite arome şi tării, pe care le prepar în ceainice de lut sau de fontă, în funcţie de starea sufletească sau de cum îmi pică mai repede la îndemână, he-he!
Crede-mă, este o combinaţie de mare inspiraţie, scrisul cu ceaiul aromat, iar dacă asta se produce într-un cadru cât de cât feeric şi fericit, atunci rezultatul nu poate fi decât unul pe măsura aşteptărilor cititorilor.
Vorbeşte-ne despre cum te-a purtat profesia spre scris.
La prima vedere am înţeles „profeţia”, abia după două secunde m-am elucidat că de fapt era vorba de profesie, he-he!
Prin natura meseriei (inginer de întreţinere aeronave) am fost plecat destul de mult timp din ţară. În timpul unui zbor care părea că nu se mai termină, mi-a venit ideea că aş putea să mă reapuc de scris. N-o mai făcusem din liceu, de când ţineam o „gazetă”, fie ea şi de perete, cu tot felul de povestiri.
Ei, bine, în deplasări am strâns o sumedenie de amintiri şi aventuri care mai de care mai frumoase şi mai haioase. Ideea de a le strânge într-un volum mi-a venit în timp ce priveam nişte stewardeze de la Air France, tocmai sosite la piscina hotelului unde eram cazat. În acea seară m-am apucat de strâns povestirile pentru ceea ce va fi să fie prima mea carte, „Joi seara, în parcare”. A doua zi mă apucam de prima povestire din cea de-a doua carte, „Între două decolări”. Restul a venit de la sine, pentru că scrisul a fost în mine, ţi-am spus. Nu aştepta decât (aşa!) momentul prielnic ca să se manifeste.
Mi-aş dori să fie „ocupaţia mea principală”, vorba lui Moromete, dar în condiţiile noastre neaoşe nu este posibil. Nu sunt atât de celebru încât cât să-mi permit să nu am un serviciu stabil. Dar, cum ziceam, mi-aş dori ca ocupaţiunea mea principală să fie scrisul, iar cea mintală, serviciul.
Ce speri să îţi aducă această toamnă literară?
Semne bune toamna are, ca să zic aşa. Sper să am câteva lansări ale Cărţii a II-a a „Nepovestitelor trăiri ale templierilor români”, prin septembrie, iar la sfârşit de toamnă, la Gaudeamus, poate o să am ocazia să mă bucur pentru o nouă carte apărută la Editura ALL. Cred că asta a fost ultima întrebare, nu? Ce repede au trecut celelalte… Săru’ mâna mult şi să ne recitim sănătoşi cât de curând ori când o fi să fie.