Dilema “Caragiale”
Articolul de faţă e fierbinte, fierbinte şi face parte din ancheta domnului Horia Gârbea, “Ce nu vă place la I.L. Caragiale”.
Tocmai a apărut în Numărul 9 al Revistei Literare “Luceafărul”.
Nu sunt un obişnuit al localurilor din Bucureştii Vechi, dar mi se transmisese că era vorba de o zi importantă pentru ţară, de un protest colectiv, iar când e vorba de ţară şi de proteste colective, nu mă joc!
De cum am intrat în grădină, la Iunion, numai ce văd adunată toată floarea protestatară.
– Destul am îndurat atâţia ani, se ridică de la masă Caţavencu. Nu se mai poate şi protestez!
– Zi, dumneata, coane Fănică, că eşti ditamai prefectul! interveni Pristanda.
– Da’ cine-i, domnilor, Caragiale, ăsta, de ne-a umplut numele de ocară? Un prăpădit de amploaiat, un ăla, care n-are un chior la teşcherea şi care ţine să terfelească vieţile oamenilor onorabili, spuse, roşu la faţă, jupân Dumitrache.
– E amploaiatul puterii, stimabile! Negreşit! adăugă Brânzovenescu.
– Facem un protest scris şi-l semnăm anonim şi cu curaj. Să se ştie că nu poţi da cu noroi şi după bunul plac în adevăraţii patrioţi ai ţărişoarei ăsteia, gesticulă Farfuridi.
– Ia loc, Farfuridi, că iar dărâmi ceva! se impuse Caţavencu.
– Să vă iau comanda? spuse un chelner.
– Ai puţintică răbdare, stimabile, îi spuse Trahanache.
– Câtă să mai am, nene Zahario? răspunse Tipătescu de lângă el, cu ochii la Zoe.
– Încă puţintică, că n-o fi foc!
– La noi, la Ploieşti, zise Miţa Baston, toate-s mai simple, nu-s aşa de întortocheate ca la voi, capitaliştii. Haide, dragă, o luă ea pe Zoe de braţ, c-aşa nu se mai poate. Ce, numai ei, monsieurii, să facă? Doară suntem şi noi dame onorabile. Ne facem partid şi facem protestul nostru.
Zoe îi trimise o privire galeşă lui Tipătescu şi se lăsă dusă de Miţa.
– Trăim vremuri tulburi, onorabile, oftă Tipătescu către mine, urmărind-o pe Zoe cu privirea.
Conu Leonida se întinse şi-l opri pe băiatul care ne aducea de-ale gurii.
– Garson, am văzut că ai numai prostii: Adevărul, Evenimentul zilei… N-ai şi Aurora Democratică?
– Îmi pare rău, nu ţinem tărie, zise băiatul. Da’ pot să v-aduc un vin.
– L-am văzut, dădu din cap conu’ Leonida. E tulbure.
– Curat tulbure, coane Leonido, zise Pristanda, dând dezaprobator din cap.
– Deci, câţi suntem care suferim din pricina lui musiu ăsta? reveni jupân Dumitrache la subiect.
– Doi pe partea asta de masă, începu Pristanda socoteala pe degete, doi pe partea ailaltă, unul dincolo… Cinci… Încă doi…
– Deci, suntem mulţi, încheie Trahanache.
– Nae, stimabile, scrie-l tu şi dă să-l semnăm cu toţii, îi zise Tipătescu lui Caţavencu.
– Anonim? întrebă Farfuridi îngrijorat.
– Fireşte, onorabile, răspunse Caţavencu.
Protestul ajunse şi la mine, când se auzi o sonerie. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la ceas. Iar avusesem visul ăla. M-am dus în baie şi am căzut pe gânduri.
Nu-mi place Caragiale pentru că a avut dreptate. A făcut el ce-a făcut, că tot timpul a avut dreptate.
Iar anul ăsta, mai mult ca niciodată, am avut în cap o singură întrebare: eu cu cine votez?
UTC – Urgenţă Trei C (cartofi, ceapă, ciocănele)
Vi s-a întâmplat, cred, de multe ori să aveţi o zi naşpa la serviciu, să veniţi acasă şi să rupeţi frigiderul. Eh, şi cred că tot de multe ori vi s-a întâmplat ca frigiderul să vă întâmpine cu o rece nuditate. În această situaţiune m-am aflat şi eu deunăzi şi, n-având pe cine să dau vina, am purces degrabă la piaţă şi am luat la grămadă cartofi, ceapă, ceva şorici, vreo zece ciocănele, o sticlă cu bulion, o mânuţă de tarhon, două căpăţâni româneşti de usturoi şi… cam atât.
Am băgat a 5-a şi m-am oprit drept în bucătărie via mp3 player. Am ales pentru UTC o sculă de trupă, care suna numa’ bine cât să-mi agite mânuţele dibace şi să bag viteză pe treabă. E vorba de Crashdϊet, dragilor, nişte suedezi de toată isprava metalică!
Am aprins cuptorul şi, cât a ţinut Queen Obscene, am curăţat două kile de cartofi, i-am tăiat felii ţărăneşti, i-am spălat şi i-am lăsat un pic la scurs în strecurătoare. Apoi am spălat rapid ciocănelele avicole la jet adevărat şi le-am pus şi pe ele la scurs.
O căpăţână de usturoi am zdrobit-o şi am frecat-o cu ceva sare şi ulei de nuci, ieşind o nebunie, nu alta! Ciocănelele le-am pus într-un castron şi am turnat peste ele minunea frecată de-adineauri. Aşa, ca o boare, am pus peste şi un praf de piper.
Două cepe zdravene, cât pumnul voinicului, au fost rondelite rapid, apoi am extras wok-ul dintre păienjeni şi l-am cadorisit cu ulei şi ceapa rondelită. După câteva minute deja cădeau porumbeii în extaz de miroasne, semn că era momentul să torn câteva linguri de bulion, aşa, pentru colorit şi îmbogăţit la simţul gustului.
După ce-am scăpat un pahar de salivă pe mine, am scos tava de serviciu, am umplut-o cu cartofi şi am răsturnat peste ei ciocănele din castron şi ceapa din wok. Le-am amestecat bine, am adăugat ceva apă, ulei feliile de şorici, tarhonul şi restul de bulion.
Am tras un ochi de cunoscător asupra aranjamentului, apoi, când am decis că dă bine la privire, le-am vârât fără milă la cuptorul dat “Play” pe foc mic.
Vreo oră mi-am făcut de lucru cu un colţ de pâine, că, na!, doar nu sunt la fastfood!
Când am observat că aromele se izbeau de toţi pereţii, am pus “Stop”. Am topit juma’ de tavă pe un solo de chitară, să ştiţi!
Hai, vă mulţumesc pentru atenţie şi să fiţi cu iubirea pe maxim, dragelor şi dragilor!
Rubrica “Ce nu ştiam ieri”: azi, despre mersul înapoi.
Mergeam acasă, într-una din seri, când, pe la Piaţa de Gaulle, numa’ ce mă opreşte un echipaj de poliţioţi. Mă uit la ceas: nouă-seara. “Ce-or spânzura, frate, pe-aci, la ora asta? N-or avea ceva de muncă?”, mi-am şoptit în barbă. “Drace, era verde, am semnalizat, aveam 20 la oră, ce draci am făcut?”, am făcut rapid o recapitulare. Simt că n-am centura.
“Bună seara! Agent de poliţie Zetulescu, actele dumneavoastră, vă rog!”, zise nenea cu chipiu cu fosfor. Scot actele, se uită printre ele apoi revine cu atenţia pe mine.
“Ştiţi de ce v-am oprit, da?” “Nu!”, mă prefac eu abia aterizat pe planetă. “Cum, dom’ne?”, se intrigă nenea. “N-aveaţi centură!”
“Păi, trebuia s-o am?”, plusez eu. “Aşa spune legea, centura se poartă şi noaptea”, zâmbi el superior. “Da, dar nu şi pentru mersul înapoi”, zic. Remarca mea i-a răpit subit zâmbetul şi l-a lăsat fără aer în cavitate. Se apleacă şi se uită mai bine la mine. “Nu înţeleg!”, zise în cele din urmă. “Cum dom’le, înapoi?”
Trag aer în piept şi încep logica explicaţie: “Deci, azi dimineaţă am plecat de-acasă la serviciu, da?” “Da!” “Eh, am terminat serviciul şi acum merg înapoi, acasă, da?” “Da!” “Deci, nu merg înapoi?”, am concluzionat eu cu sprâncenele ridicate.
Poliţaiul a stat câteva clipe captiv în gândurile proprii, mi-a dat actele şi a încheiat scurt. “Aveţi grijă cum conduceţi. Bună seara!”
Datorie: Vania.
Nişte puţari
Pentru înveselire daţi un click. Sau, dacă aveţi mai mult timp de pierdut, duceţi-vă pe site. Internetul suportă mai multe ca hârtia.
Acesta e un extras. Decât.
Datorii: Ela, Pensionarul, Dana.