Invazie metaliferă scandinavă la Arenele Romane: Machinae Supremacy, Ensiferum şi CHILDREN OF BODOM

Aşteptam cu mare nerăbdare minunatul concert şi nu mică mi-a fost surpriza când am văzut ce m-aştepta la Arene: un baritai cortu’ de nuntă, taman ca la In Flames, de nu s-a auzit mai nimic. N-am înţeles de ce solzu’ carasului continuă să insiste cu cortul la Arene, dar, în fine, bucuria de a vedea o trupă favorită va bate întotdeauna idioţenia organizării. Slavă Domnului că acceptă ăia să cânte pe unde-i vâră ai noştri! Diferenţa vizibilă faţă acu’ doi ani a fost cortul, care arăta net superior din punct de vedere calitativ (robust şi fixat pe schelet metalic adevărat).

Ca niciodată, la 7 seara am început să intrăm. Abia apucasem să dau cu ochiul pe la tricouri (naşpa, n-am luat) şi alte merşandizuri (hotdogi – am ţinut post câteva ore, bere – 5 lei, Redbull – 8), când m-am trezit că intră pe scenă nişte băieţi tunşi regulamentar care au început să zică binişor un metalifer melodios, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Erau suedezii ce dau viaţă trupei Machinae Supremacy, care au cântat preponderent piese de pe ultimul lor album “A View From the End of The World” din 2010. “Nova Prospekt”, “Force Feedback” ori “Rocket Dragon” au sunat destul de bine pentru cele câteva sute de rocăraşi ce-şi cătau locul în desişul cortului. Un lucru este clar cu băieţii ăştia: faţă de materialul de studio, în concert zici că e altă trupă, aşa de dur sună! Trecând peste faptul că partea de clape era pe bandă, clăparul nefiind şi lipsind cu desăvârşire, Machinae Supremacy au cântat curat, corect, s-au agitat în parametri şi au fost chiar încântători pentru auzul personal. După 30 de minute fix au salutat şi au dispărut de pe scenă.

Uşor, uşor, lumea începea să se strângă şi să umple nenorocirea de cort, astfel încât Ensiferum a beneficiat de un public muuult mai numeros şi mai cunoscător, după câte mâini agitându-se şi răcnete de bucurie am observat în juru-mi. Cu mâna pe inimă recunosc încă o dată că nu am nimic de a face cu folk metalul, dar finlandezii vopsiţi pe feţe, dezveliţi pe busturi şi purtători de kilturi (mai puţin gagica de la clape, care făcea discrepanţă cu modelul bustului la vedere şi era îmbrăcată până-n gâţi) şi-au făcut meseria cum trebe, s-au rotit la plete mai ceva ca miniştrii în guvern şi au făcut show adevărat, frenezind substanţial rocăraşii prezenţi. Astfel, băieţii şi fata din ţara Nokiei au dat cu adrenalină-n popor intonând “Guardians of Fate” (Ensiferum – 2001), “Iron”, “Into Battle” (Iron – 2004), “From Afar” (From Afar – 2009), încheindu-şi prestaţia de 40 de minute cu “Lai Lai Hei” (Iron – 2004).

Când credeam că e primul concert la care sculele s-au acordat în timpul zilei şi nu mai trebuie futute la aţe încă o oră între prestaţiile dintre trupe, au urmat trei sferturi de oră de probe pentru concertul Children of Bodom. Eh! Ştiam că merită aşteptarea, aşa că i-am dat rapid “erase” şi am început să mor şi să înviez pe piesele care-mi produceau orgasme-n trompeta lu’ Eustaş, îmi ridicau părul pe spate şi-mi aduceau febră musculară de la datul din cap: “Children Of Bodom” (Hatebreeder – 1999), “Everytime I Die”, “Follow the Reaper”, “Hate Me!” (Follow the Reaper – 2000), “Needled 24/7”, “Bodom Beach Terror”, “Angels don’t kill” (Hate Crew Deathroll – 2003), “Living Dead Beat” (Are You Dead Yet? – 2005), “Blooddrunk” (Blooddrunk – 2008), “Not My Funeral”, “Roundtrip to Hell and Back”, “Was It Worth It?” (Relentless Reckless Forever – 2011). Minunat, sublim, de nedescris în simple cuvinte… Când mă uitam la DVD-ul din 2006 (Chaos Ridden Years: Stockholm Knockout Live), nici nu visam să fiu la câţiva metri de solourile ucigătoare ale lui Alexi Laiho!

Show-ul a fost de mare efect fotonic, nenea de la lumini având câte-o combinaţie de culori, umbre şi flash-uri pentru fiecare piesă în parte, iar Alexi Laiho şi compania (Roope Latvala – cealaltă chitară, Janne Wirman – două perechi de clape, Henkka Sepp – una bucată bass, Jaska Raatikainen – zeci de tobe şi cinele) mi-au dat senzaţia că au mare poftă de cântat, în acest sens agitându-se într-un perpetuu fel, de-abia am reuşit să-i prind în poze. Piesele au curs una după alta, de vreo două ori Alexi dând cu ceva “fuck”-uri în popor şi alte cuvinte de bineţe. Seara de metal extrem s-a încheiat decisiv cu superba “Hate Crew Deathroll” de pe albumul omonim din 2003, cântată pe alocuri de sutele de rocări cu entuziasmul ajuns la incandescenţă totală.

A fost fain de fain, mi s-a umplut sufletul de fericire şi extaz, bucurându-mă teribil la fiinţă că am reuşit să mai adaug la cufărul cu amintiri şi trăiri metalifere o experienţă “live” oferită de o trupă dragă… Nu mai zic nimic de sunetul de cacao! Culmea: la celelalte două trupe, comparativ cu COB, s-a auzit beton! Bine că am fost pregătit şi de data asta şi am cam ştiut ce se cântă acolo, he-he!
Hai, sănătate să aveţi, vorbim mai încolo…

Datorii: Gabriela Elena, Teo Negură.

Tags: concerte, metale, muzici