Pentru cele care…
… ne dau viaţă, dar şi pentru cele care ne-o “mănâncă”…
… ne învaţă să păşim, dar şi pentru cele care le urmăm paşii pe nisip…
… ne deschidem sufletul, dar şi pentru cele care ne vindecă rănile…
… ne naştem iubirea, dar şi pentru cele care murim iubindu-le…
… ne înalţă, dar şi pentru cele care ne învaţă să ne ridicăm…
… ne aduc soarele, dar şi pentru cele care numărăm stelele…
… ne sunt alături la bine, dar, mai ales, pentru cele care ne sunt aproape la rău…
…
LA MULŢI ANI!
Ciocănele eSeF
Pentru început, am extras nişte Gamma Ray din colecţia metalică, apoi ciocănetele din ambalajul original. Pe o parte dintre ele le-am presărat cu nişte treburi din pliculeţe luate din comerţ şi care furnizau o aromă înnebunitoare de curry. Pe cele rămase le-am dezmierdat cu ceva praf de piper, un pic de sărică, cimbruţ şi le-am arătat nişte căţeluşi de usturoi, degrabă împuţitori de atmosferă.
Operaţiunea 1
Am extras din trecut una bucată tigaie-grătar de fontă şi am pus-o la încins. Indiferent la sfârâielile lor, am aranjat fără milă, dar cu o mare satisfacţie-n narete, cele patru ciocănele pe tigaia-grătar, la foc mic, aşa, ca să se pătrundă bine.
Operaţiunea 2
În acelaşi timp cu evenimentele de mai sus, am executat izolarea electromagnetică a restului de patru ciocane (alea cu piper, sare şi cimbru) cu ajutorul foiţei de aluminiu. Pentru verificarea efectului culinaro-electrostatic, le-am trimis în incinta mototolito-metalică şi câte doi căţei de usturoi. Gogoloaiele aluminice (Oau! Ce “startrekian” sună!) le-am aranjat sub unghiuri diferite într-o tăviţă teflonată. Ca să evit carbonizări necontrolate şi nebănuite de material avicol, am adăugat puţin lichid de preluare a căldurii în exces (apă chiuvetică cu ceva ulei măslinic).
Le-am pedepsit în cuptorul încins.
După ce am întors ciocănelele o dată, inovaţia la Operaţiunea 1 a constat în “cupolarea” ansamblului din tigaia de fontă, cu ajutorul unui capac de sticlă de Jena (nu, nu Jameson, pofticioşilor, oricum aia era cu doi “n” să fie mai… bombată, he-he!). Efectul de seră/cupolă a sporit savoarea copanelor, ele devenind delicios de pătrunse, precum… hai, că iar o dau în comparaţii grele!
Să vă mai zic cum au ieşit copanele aluminice “Odiseea spaţială 2001”? Numai atât vă spun: odată eliberate din strânsoarea metalică, se răzbunau printr-un gust şi miros întâlnite numai în basmele despre concursurile cu bucătari.
Inedit: prins cu oareşce trebi, am omis mai multă vreme să bag în seamă capacul de sticlă, motiv pentru care o bună parte din mâner s-a topit uşor şi lateral faţă de tigaia de fontă. Evident, focul s-a făcut remarcat şi pe capac, nu numai sub el. I-am luat parţial oxigenul cu un prosop de bucătărie plasat elegant, peste flacără. După care am aruncat la coş prosopul adus la stadiu de cârpă fumegândă şi găurită.
Altă observaţie: din motive necunoscute mie şi legilor fizice la care se supune cuptorul meu, unul din ciocănele s-a sinucis prin ardere lentă, cu tot cu aluminiul de pe el. Cu greu am convins-o pe Păfurişa că în farfurie nu e un meteorit, ci doar resturile carbonizate ale unui copan rebel de pui.
Concluzie generală: cu pierderi minime, şi această aventură culinară a ieşit bine. Vom reveni…
Karishma – Scumpetea indiană
Interiorul nu e cine ştie ce, dar lumina difuză şi muzica total indiană ce se iscă de prin pereţi, creează o oareşce atmosferă, nu neapărat deranjantă. Dacă nimeriţi la o masă dintr-una din încăperile din partea dreaptă, puteţi să vă bucuraţi şi de ceva intimitate, alături de nişte butuci aruncaţi într-un şemineu fals, luminaţi semi-inspirat de două spoturi.
(Paranteză referitoare la rezervarea locurilor prin telefon
Păfurişa (în engleză): Alo?
Unu’ din indieni (îl suspectez p-ăla mustăcios, că era mai tupeist şi cred că ajungea primul la telefon): Helo? Ies?
Şi d-aci încolo Păfurişa, cu ochii beliţi a concentrare, nu a mai înţeles nimic din ce hindo-engleză băga ăla.
Păfurişa (în engleză, aici aveţi deja traducerea în română): Alo? Se poate să rezerv două locuri pentru sâmbătă seara?
Indianu’ cu tupeu: Ies… Am… Sat… Frii… For… Medăm.
Păfurişa (către mine, cu aceeaşi belire în ochi, exprimându-se în româneşte, sincer şi pur): Bă, io-mi bag cotu’n mufa lui, că nu înţeleg nimica din ce mormăie!
Persoana-mi, sigură pe sine, având practica la zi în coversaţia cu popoarele Orientului Îndepărtat: Dă-l încoa(ele mele, n.a.), că nu eşti în stare nici o rezervare telefonică să faci.
Acelaşi io, cu telefonu’ la urechi, în engleză: Helău?
Indianu’ de la capătu’ firului: Ochei medăm, iu hev rezărveişăn fo tu setiurdii on seven. Gudbai en senchiu medăm!
Io, către Păfurişa, învingător: Am rezolvat, avem rezervare!
Sfârşitu’ parantezei).
Cei doi cetăţeni din judeţul Punjab, foarte amabili şi degrabă satisfăcători în dorinţele clientelei (au avut o mică scăpare când le-am cerut de trei ori o scrumieră, da’ a patra oară au fost deosebit de prompţi), au reprezentat singurul personal pe care l-am văzut prin preajmă. Ei întâmpinau oaspeţii şi-i duceau la mese, ei luau comenzile, serveau, strângeau, făceau casa şi aduceau nota. Nu pot să vă zic cât de mare e localul, dar tot cred că are vreo… 50 de locuri, iar când am fost noi, pe seară, aşa, era cam plinuţ.
La o primă privire, preţurile se duc bine către zona USB (“Ultra-Scump Băăă”), şi aci vin cu un exemplu la îndemână, berea de 330 ml Ursus făcea 11 lei, Corona – 15 lei, daaar, o limonada cu ghimbir în cantitate de 250 ml se ducea direct către 15 lei! La o a doua privire, aia cu haleala, scorurile se duc mult mai sus de zona amintită.
După ce ne-am consultat cu unul din cei doi ospătari originali, dar şi cu meniul dătător de fiori prin portofele, am concluzionat că nişte mingiuţe de ceapă în mălai (“onion bhaji’s”) ne-ar fi suficiente ca aperitiv. Mingiuţele cepoase au fost delicioase, mai ales că au venit însoţite de trei castronete cu conţinut diferit: unul cu bucăţele de ceapă înecate în oţet roşu, altul cu “indian chilli” (o nenorocire pentru cavitatea îmbucală), iar ultimul cu un sos alcătuit din iaurt, mentă, piper şi sare. Eh, combinaţi chestiile astea trei cu una bucată mingiucă cepos-mălăioasă şi veţi obţine ceva dumnezeiesc de bun.
Pentru felu’ principal am apelat la nea Kapoor (aşa îl botezasem noi), care nu a luat comanda până nu ne-a întrebat despre ce carne preferăm, cât de iute (la limbă) o vrem, cum să fie preparată, ce orez ar merge la felul cutare sau cutare etc. Ei, bine, copii şi fraţi, ne-am ales cu următoarele: pui “Madras”, miel “Rogan Josh” (classic lamb curry), orez “Zeera” (orez cu chimen), “Veg Pulao” (orez cu legume şi şofran) şi două “naan” (lipii), una cu usturoi şi una umplută cu cartofi şi brânză indiană. Acestea toate s-au prezentat în nişte recipiente metalice, tradiţionale, de extremă belea, însoţite de tacâmuri în acelaşi ton.
Şi acuma, să vă tai din salivă şi elan, povestindu-vă de ban: dacă un castron cu orez sau o lipie se învârteau în jurul a 13 lei, un castronel cu carne gătită era fix vreo 35 de lei! Faptul că a fost nemaipomenit de bun tot ce am servit, ne-a făcut să mai uităm de partea cu golitul buzunarelor.
Încheierea aceste simfonii culinare s-a produs prin consumarea la linguriţă dublă a unui pahar de “kulfi”, aşa zisa “îngheţată indiană”, un fel de şarlotă-şerbet-şi-alte-treburi-delicioase-aromate, numai îngheţată nu.
O mică idee despre cum arată vă puteţi face aici, dar numai mergând acolo veţi descoperi savoarea unic de înnebunitoare a bucatelor indiene.
Plus: amabilitatea celor doi amfitrioni, rapiditatea cu care ne-au onorat comenzile, mâncarea perfectă.
Minus: puţin şi scump, doamnă, foarte scump, mai ales felul principal.
Să fim un pic mai buni…
…
Ei bine, iată povestea Mărţişorului…
Odată Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotărât să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele.
Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi ranit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă.
Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătură de sânge se scurse în zăpada imaculată. Muri. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.”
Măcar azi nu uitaţi de dragoste, de simboluri şi de cei pe care-i iubiţi, chiar dacă vremurile adesea ne umplu de griji.
Restul interesantului articolul îl puteţi găsi direct la sursă, adică la tradiţii.ro.
Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu
Aflată chiar peste drum de Palatul Cotroceni, pe str. Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 25, trebuie să fiţi cu băgare de seamă deoarece este foarte, foarte discret semnalizată şi treceţi pe lângă ea.
Odată ce aţi coborât scările tocite de ani şi deschideţi uşa scorojită, cu clanţă de pe vremea când Bucureştiul gemea de aer boem, daţi într-o încăpere desprinsă din poveştile bunicii: mese rotunde, vechi, din lemn îndelung lucrat de timp, scaune parcă luate din decorul unui film de epocă, ceainice pe care sunteţi tentaţi să le atingeţi în speranţa că va ieşi vreun duh „Trei dorinţe”, candele cu ulei, miresmele împletite ale ceaiurilor de felurite soiuri şi multe siluete ascunse prin lumina palidă a locului.
Cu ceva vreme în urmă am fost într-un separeu, undeva mai în adâncul locaţiei, dar făcusem special rezervare (0721669535) pentru locul respectiv. Acuma am avut noroc că plecau câţiva cetăţeni şi am prins locuri în prima cameră pe dreapta, „la priciuri”, cum le-am botezat noi. Pentru cei nefamiliarizaţi cu locul, aflaţi că aceste „priciuri” sunt ca nişte paturi uriaşe, suprapuse, din scânduri groase, unde se stă aproape-comod pe nişte “bureţi” mari, în jurul unei măsuţe pătrate cu latura de 30-40 cm şi înaltă de două palme. Noi am stat la etaj şi a trebuit să o asist pe Păfurişa la urcat pe scăriţa perfect verticală.
La un moment dat, se va ivi una din cele două fătuci “flower-power” şi vă va oferi un meniu ca o carte de vrăji de-a lui Harry Potter. Dacă fătuca nu se afişează într-un timp decent, aveţi la dispoziţie un clopoţel de lut, care o mai bagă în viteză. Cam la a treia clopoţeală, sigur apare. Puteţi alege unul din zecile de ceaiuri aduse de pe toate meridianele (numerotate, ies vreo sută şi cincizeci).
După ce v-aţi consultat îndelung, răsfoind paginile îngălbenite prematur şi roase de atâtea mânuţe curioase, sunaţi din nou din clopoţel. Va veni, nu disperaţi, tot cam la a treia încercare, depinde foarte mult de încărcarea locului cu clientelă. După încă un timp apar şi ceaiurile aduse în recipiente de lut adevărat, nesmălţuit, alăturat cu o ceşcuţă mică, lucrată manual de meşteri din vechime, plină cu miere numai un pic zaharisită. Ce aţi putea să vă doriţi mai mult? Poate o zugrăveală discretă a pereţilor netencuiţi sau să mai fie schimbate din când în când husele soioase şi roase ale pernelor de burete? Ori puteţi încerca ceva la îndemână şi care să meargă cu ceaiul, şi anume, tot felul de prăjiturici, pişcoţele, sărăţele sau prăjituri chinezeşti, care combină fericit două gusturi pe care nu le-aţi încerca altfel: picant şi dulce.
Cu toate că respectiva cameră cu „priciuri” însumează vreo 8 locuri de „randevu” (sunt câte două paturi suprapuse de o parte şi de alta a camerei), nu pierdeţi nimic la intimitate, pentru că nimeni nu are treabă cu voi. Şi e aşa de distractiv să vezi “porumbeii” cum stau ei la primele întîlniri, unul lângă altul, el debitând tot felul de tâmpenii pentru a face conversaţie, iar ea scrutând tavanele netencuite şi rupându-se, din când în când, într-un căscat înviorător.
Plus: oferta bogată de ceaiuri la nişte preţuri decente, disponibile şi pentru acasă.
Minus: degradarea perpetuă a stabilimentului (boem, boem, dar nu pot să mă împac cu pereţi scorojiţi, cu perne ori decoruri roase şi murdare), muzica celor de la Cranberries, care, după umila-mi opiniune, nu-şi avea locul în spaţiul şi timpul înconjurător.