Ceai la Cotroceni, lângă Băsescu

De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam senzaţia că intru într-una din casele magice ale lui Mircea Eliade, unde timpul s-a oprit să curgă şi unde mă aşteptam ca de niciunde să apară personaje misterioase, care să mă înfioare cu poveştile lor din alte vremi.
Aflată chiar peste drum de Palatul Cotroceni, pe str. Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 25, trebuie să fiţi cu băgare de seamă deoarece este foarte, foarte discret semnalizată şi treceţi pe lângă ea.

Odată ce aţi coborât scările tocite de ani şi deschideţi uşa scorojită, cu clanţă de pe vremea când Bucureştiul gemea de aer boem, daţi într-o încăpere desprinsă din poveştile bunicii: mese rotunde, vechi, din lemn îndelung lucrat de timp, scaune parcă luate din decorul unui film de epocă, ceainice pe care sunteţi tentaţi să le atingeţi în speranţa că va ieşi vreun duh „Trei dorinţe”, candele cu ulei, miresmele împletite ale ceaiurilor de felurite soiuri şi multe siluete ascunse prin lumina palidă a locului.

Cu ceva vreme în urmă am fost într-un separeu, undeva mai în adâncul locaţiei, dar făcusem special rezervare (0721669535) pentru locul respectiv. Acuma am avut noroc că plecau câţiva cetăţeni şi am prins locuri în prima cameră pe dreapta, „la priciuri”, cum le-am botezat noi. Pentru cei nefamiliarizaţi cu locul, aflaţi că aceste „priciuri” sunt ca nişte paturi uriaşe, suprapuse, din scânduri groase, unde se stă aproape-comod pe nişte “bureţi” mari, în jurul unei măsuţe pătrate cu latura de 30-40 cm şi înaltă de două palme. Noi am stat la etaj şi a trebuit să o asist pe Păfurişa la urcat pe scăriţa perfect verticală.

La un moment dat, se va ivi una din cele două fătuci “flower-power” şi vă va oferi un meniu ca o carte de vrăji de-a lui Harry Potter. Dacă fătuca nu se afişează într-un timp decent, aveţi la dispoziţie un clopoţel de lut, care o mai bagă în viteză. Cam la a treia clopoţeală, sigur apare. Puteţi alege unul din zecile de ceaiuri aduse de pe toate meridianele (numerotate, ies vreo sută şi cincizeci).

După ce v-aţi consultat îndelung, răsfoind paginile îngălbenite prematur şi roase de atâtea mânuţe curioase, sunaţi din nou din clopoţel. Va veni, nu disperaţi, tot cam la a treia încercare, depinde foarte mult de încărcarea locului cu clientelă. După încă un timp apar şi ceaiurile aduse în recipiente de lut adevărat, nesmălţuit, alăturat cu o ceşcuţă mică, lucrată manual de meşteri din vechime, plină cu miere numai un pic zaharisită. Ce aţi putea să vă doriţi mai mult? Poate o zugrăveală discretă a pereţilor netencuiţi sau să mai fie schimbate din când în când husele soioase şi roase ale pernelor de burete? Ori puteţi încerca ceva la îndemână şi care să meargă cu ceaiul, şi anume, tot felul de prăjiturici, pişcoţele, sărăţele sau prăjituri chinezeşti, care combină fericit două gusturi pe care nu le-aţi încerca altfel: picant şi dulce.

Cu toate că respectiva cameră cu „priciuri” însumează vreo 8 locuri de „randevu” (sunt câte două paturi suprapuse de o parte şi de alta a camerei), nu pierdeţi nimic la intimitate, pentru că nimeni nu are treabă cu voi. Şi e aşa de distractiv să vezi “porumbeii” cum stau ei la primele întîlniri, unul lângă altul, el debitând tot felul de tâmpenii pentru a face conversaţie, iar ea scrutând tavanele netencuite şi rupându-se, din când în când, într-un căscat înviorător.

Plus: oferta bogată de ceaiuri la nişte preţuri decente, disponibile şi pentru acasă.
Minus: degradarea perpetuă a stabilimentului (boem, boem, dar nu pot să mă împac cu pereţi scorojiţi, cu perne ori decoruri roase şi murdare), muzica celor de la Cranberries, care, după umila-mi opiniune, nu-şi avea locul în spaţiul şi timpul înconjurător.

... other posts by Neliniştitu'