Clipu’ la “aia cu bufniţa”
Am găsit asta întâmplător şi m-a făcut să-mi aduc aminte de vremuri frumoase.
M-a dezintegrat de râs ilustrarea poantei!
Duş exploziv
În stilu-mi bonom şi jovial, m-am împrietenit degrabă cu respectiva familie, iar câteva ore mai târziu, aveam să culeg şi roadele acestei prietenii: tipul avea să-mi ofere ca să mă plimb prin împrejurimi, un tanc de Land Cruiser. N-aveam să găsesc nici un doritor printre colegii mei care să mă însoţească într-un inedit safari, aşa că am luat-o “la pedală” de unul singur. După câteva ieşiri nevinovate în decor, speriat involuntar de măgari ce tractau căruţele localnicilor şi tone de înjurături pe care le-am adunat conştiincios, la vreo oră-jumate, două, m-am întors “la bază” şi i-am predat cheile lui Patrick, cu miliarde de mulţumiri. Ăsta dădea la mâncare la câteva găini-decor (erau atât de anemice că nu pot spune că foloseau la ceva, să ia vreun ou sau să mănânce aşa schilodenii) şi se bucura de amurg cu familia, sub un umbrar, cam pe lângă bordeiul meu.
Transpirat şi plin de praf, mi-am aruncat hainele pe pat şi am ţâşnit la duş. Apa caldă era furnizată de un boiler alimentat cu un lichid gros, probabil păcură, sistem nemaiîntâlnit de mine până la acel moment. Dau drumul la apă, constat că nu e pe gustul pielii şi prafului de pe ea, înjur cinci minute, timp în care mă şi îmbrac, ies afară, îi spun lui Patrick despre problemă, iar ăsta pune un negruţ să-mi facă focul. Ascult două trei metale, încerc apa, măresc debitul la lichidul de combustie, apoi, satisfăcut pe deplin de temperatură, mă bag în duş.
În timp ce-mi alintam trupul cu săpunul de cacao pe care-l luasem din localitate, parcă auzeam ceva pufnituri şi bolboroseli venind dinspre boiler. Scot un ochi printre spume, pun mâna pe boiler, mă frig, înjur şi-mi văd mai departe de clăbuceală. Iar aud: “Pffff… Hâlf-hâlf! Fuufff…”.
Nu am mai apucat să manevrez prea mult săpunul pentru că un mare “Bau!” a făcut să dispară peretele pe care era duşul şi jumătate din cel adiacent lui, pe care era boilerul. “Atât mi-a fost!”, mi-a trecut accelerat un gând prin faţa minţii. “A venit Apocalipsa să mă scurteze la tinereţe!”
Speriat de explozie, negru de la funinginea care ploua peste mine, cu poola-n mână, dar ţinând strâns de săpun, priveam mesmerizat cum sar fulgii din găinile ce alergau turbate prin faţa mea şi nu mă prindeam ce m-a trăsnit. Mai încolo, la câţiva metri, reacţiile erau intense şi diversificate: Patrick îşi acoperea copilu’ la ochi, nepoata aplauda râzând în hohote, iar nevastă-sa rămăsese cu vedere la amigdale privind pe negrul cu poola albă ce tuşea fum şi-i speriase găinile-fantezie.
După câteva ore, la cina oferită de Patrick pentru a-mi mai trece de sperietură, am aflat şi ce se întâmplase: cum bordeiul respectiv nu fusese locuit de multă vreme, un păsăroi de prin zonă se găsise să-şi facă un cuib de crengi adevărate taman pe burlanul de la boilerul meu, de unde şi explozia cu pricina.
În cele trei zile pe care le-am petrecut acolo am fost răsfăţatul locului. Să vă mai zic că “nefericitul” eveniment mi-a atras pe deplin simpatia lui Patrick (am primit cel mai ţapăn bungalou, cu pat conţinător de saltea cu arcuri, pereţi betonaţi şi boiler pe gaz, Land Cruiser-ul zilnic, cât timp vroiam, mâncare şi băutură pe daiboja), dar mai ales a mirobolantei nepoate? Nu vă mai zic, vă las imaginaţia să zburde, he-he!
Despre sperieturi – Episode II
Ei, bine, mă muşcă iar microbu’ gastronomic într-o după amiază însorită de febmartie şi mă pun pe făcut “piftele”, vorba unei pretenare bune, care pe lângă suita de calităţi, excelează într-una: e moldoveancă! Enfin…
Produc un număr oarecare (oarecare = vreo opt) şi pentru că afară soarele era cam cu dinţii la vedere, aşez castronu’ cu bunătăţi afară, pe pervaz, după care îmi văd de treabă (mâncatu’ seminţe şi privit la teve cu poola-n tavan). După un timp mi se strânge cavitatea bucală la gură şi mi se face dor de-o chiftea răcoroasă şi săţioasă.
În timp ce mă îndreptam către geamu’ cu “piftele”, zăresc printre panglicile jaluzelei cum o ciurdă de pisici, alea de se tot foot pe la uşa-mi (vezi “Despre sperieturi 1”), stătea ciorchine pe castronu’ meu şi se chinuiau să-l văduvească de capac. “Să vezi ce la fac, ale drecu’ animale rele şi ‘oaţe!”, mă dedau eu la sentimente mai câinoase.
M-apropii tiptil de geam şi “vup!” îl deschid subit şi brusc. Nici dacă aruncam un câine turbat între ele nu săreau aşa! Vreo două au căzut de pe pervaz (Ho! Nu plângeţi că stau la unu şi mai jos e o boltă de viţă-de-vie.), iar restu’ au ţâşnit în direcţii browniene, însoţite de-o miorlăială la unison. În graba cu care au părăsit “scena crimei”, castronul s-a dat pe o parte, a scăpat de capacul care a urmat pisicile căzătoare, iar câteva chiftele s-au aruncat şi ele în gol.
Acuma, asta n-ar fi fost spectacular dacă la masa de sub boltă nu s-ar fi aflat vecina de la parter, la o şuetă cu bărbac-su. Întâi au lovit-o cele două mâţe învinse de gravitaţie, care nici măcar n-au făcut cunoştinţă cu ea, au dispărut mai rapid decât îi aterizaseră în cap. Nici nu terminase bine să chirăie a sperietură că “buf!”, a primit a doua lovitură şi decisiva: capacul de la castron. La câteva secunde, au urmat şi câteva chiftele, aşa, de încheiere.
Eu am auzit chirăiala şi m-am speriat un pic, de ce să mint, mai ales când am auzit zdrăngănitul multiplu al capacului şi asta înainte să atingă cimentul (ştiam cum sună, deoarece îl mai încercasem la rezistenţă cu alte ocazii). Am luat-o tiptil pe scări, am mai drăcuit şoptit vreo două mâţe ce mi se vânturau printre picioare şi am scos uşor capul pe după colţul casei. Peisajul era de Stan şi Bran, să dea boala: baba avea capu’ pe spate şi nu prea mişca, iar bărbac-su stătea alături relaxat şi muşca dintr-o chiftea.
Mi-am găsit oleac’ de curaj şi m-am făcut că duc ceva la gunoi. “Salut!” “Salut!” “Ce frumos e-afară!” “Da, da’ nu e aşa de cald.” “Da’ doamna se simte bine?” “Da, au speriat-o pisicile astea nenorocite că ţi-au dărâmat castronu’ cu chiftele şi au mai căzut şi două animale peste noi, aci. Iniţial a leşinat, da’ acuma se odihneşte după sperietură, e bine”, a încheiat el mestecând impasibil restul de chiftea.
L-am crezut pe cuvânt şi am plecat înapoi, în casă. “Apropo, să ştii că chiftelele sunt foarte bune. Noroc cu pisicile, hă-hă-hă! Ale dreacu’ animale! Diseară o să încep să le prind şi să le mărit pe la Snagov.”
Bilanţ final: pe babă n-am mai văzut-o vreo săptămână, da’ l-am văzut pe imperturbabilu’ de bărbac-su care mi-a confirmat că nevastă-sa îşi revine încet, dar sigur. Pentru a evita pe viitor astfel de incidente, cică ar fi dus deja vreo patru pisici la Snagov.
Din trafic…
Am fost în vizită la cineva în Militari, iar când am venit la maşineta parcată regulamentar pe o străduţă nevinovată, am constatat o mare înfundătură pe ambele portiere dreapta + o lungă serie de zgârieturi care se întideau de la balamaua din faţă, până la stop. Sentimente încercate? Înjurături în gând sau prin viu grai? Greu de descris… Mi-am revenit încet, m-am adunat şi am plecat în treaba mea.
Mergeam calm şi supărat pe Aerogării, dar extrem de atent să nu mai iau o lovitură de la vreun boulean. Am dat semnal, am mai parcurs câţiva metri şi mă pregăteam să trec de pe banda 1 pe 2, unde aveam treabă. În spatele meu, la 30 de metri, cred, oricum, departe, era un van, VW, Ford, nu mai ştiu. Nici nu m-am aşezat bine pe banda doi, că mă trezesc cu ăla că-mi dă fleşuri, mui şi gâţi, în spatele meu. Uimit, dar împăcat cu fauna înconjurătoare, mi-am văzut mai departe de drum. În retrovizoare îl vedeam pe animal cum se agită şi faptul că avea pe scaunul din faţă un copilaş de vreo 6-7 ani.
La stopul cu fantomaticul pasaj Băneasa, acolo unde e ciurdă de poliţai, eu trebuia să fac stânga, spre Antena 1, când mă trezesc cu bouleanu pe partea dreaptă, că mi se agită în geam. Îmi face semn să cobor sticla şi începe: “Bă, cine poola mea te-a învăţat să conduci? Nu m-ai văzut că am viteză şi că veneam şi că ţi-am dat faruri?”. “Am văzut, dar erai departe”. “Şi, poola mea, trebuia să mă opresc EU, aşa zici tu?” “Repet, am dat semnal, iar tu erai departe, ÎN SPATELE MEU!” “Bine, bă, că te bagi tu cu ASTA!”, şi face-un semn scârbit către Matizete. După care, uitându-se ostentativ la loviturile de pe dreapta: “Eşti cam prost, să ştii, după cum văd, eşti prost rău!”.
Întrucât eram convins că nu va crede dacă-i voi spune că un alt bou (ori vacă) îmi “coafase” Matizacul la epidermă, am conchis scurt, dar ferm: “Dacă nu aveai copilu’ cu tine, pe scaunul din faţă, ţi-aş fi zis să-mi sugi poola!”. După care am închis uşor geamul şi am plecat. Pe verde…
Evadarea 4
PARCUL IZVOR
Cum se făcuse frumuşel afară am zis că n-ar strica să ne facem vânt către respectivul parc, mai ales că acolo era în toi şi Târgul Naţional al Industriei Uşoare.Din punctul meu de vedere, cred că este cel mai “nud” parc din câte există în Bucureşti. Pe lângă asta, este şi foarte trist, mă rog, poate acuma, când nu sunt frunze prin copaci şi nu reuşeşte nimic să mascheze megalomana arhitectură de pe deal (Casa Poporului, pentru nefamiliarizaţi). Nişte alei, nişte pomuleţi golaşi şi stingheri, nişte bănci singulare, o imensitate de loc plat, care ar arăta mult mai bine împădurit, parol, sau cu niscaiva stânci artificiale aruncate prin el, sau altceva care să-l umple şi să-ţi facă privirea să se oprească.
Pe partea dinspre gura de metrou, nişte oameni inspiraţi au realizat din cauciucuri de maşină tot o ţestoasă roşie, o girafă portocalie, un elefant mov sau palmieri albi. Singurii care se pupă-n culoare sunt nişte copăcei contorsionaţi de gândul artistului care i-a creat şi care bănuiam noi a fi baobabi. Feluriţi copchii îşi scot părinţii sau bunicii la relaş printre ciudatele caucioace. Chiar şi aşa, ciudăţeniile realizate din resturi auto reprezintă singurele pete de culoare în imensitatea unui loc care ar putea fi atât de frumos, pentru că poziţionat bine, este. Mai trebe nişte idei.
TÂRGUL NAŢIONAL AL INDUSTRIEI UŞOARE
Ei, bine, pentru că permitea locul, taman în mijlocul parcului care-i va găzdui pe Depeche şi Madonna, s-a născut acu’ ceva vreme şi un uriaş cort alb, unde se desfăşoară respectivul târg.
Am ajuns aici mai mult impulsionat de Păfurişa, că auzise ea de la o prietenă cum că sunt lucruri faine (ţoale, piele, încălţăminte) la preţuri de producător. “Adică?” „Adică patru sute de mii o pereche de ghete de piele cu blană pe interior”.
Ca să vezi că nimic nu e de departe cum s-arată de aproape, nu numai că n-am găsit pantofi la preţul lăudat, dar cam toată marfa era naşpa: ţoale ciudate sau terne, pantofi model-de-mort (carton sau alte materiale ecologice) iar pielăraia (HGG – haine, geci, genţi) avea nişte modele care nu aveau nimic de a face cu bunul gust.
La un final, mie mi-au sărit în ochi nişte curele faine de la nişte tipi din Târgu-Mureş, la 20 de lei şi o pereche de bascheţi de piele (Cluj), model ca ăia de pe vremea noastră, cu apărătoare de cauciuc la gleznă, iar Păfurişei nişte pijamale cu motive zoo (Constanţa).
Dezamăgiţi din cale afară am pornit spre…
.
.
.
.
TÂRGUL MĂRŢIŞORULUI
… de la Teatrul de Operetă. Aici măcar era cald şi era plin de viaţă şi de culoare. O multitudine de gagici probau brăţăruţe de felurite materiale, cerceluşi cu cristale “şvaroţchi” (al dracu’ “Şvaroţchi” ăsta, ce popular a ajuns!), insigne, smotocei austrieci sau germani de fabricaţie chinezească, pulovăre din lame “Mach 3” peruane (căci, da, erau două standuri şi cu amerindieni d-ăştia), argintăreală sub diferite aspecte şi câte şi mai câte. Treaba asta se întindea la tot parterul casei de bilete şi foarte puţin din primul etaj.
De mare deliciu a fost standul cu dulcegării, unde se vindea nuga sub diferite gusturi şi prăjiturici din pastă de migdale, o nebunie dulce-dulce-dulce. Vă recomand să încercaţi, vreodată, nuga cu smântână în stil italian.
O curiozitate pentru nas a reprezentat-o mărţişoarele realizate ingenios din mirodenii şi locul unde un nene vindea brânzeturi puturoase, anşoa şi salam italian.
MUZEUL MILITAR NAŢIONAL
După o istorie zbuciumată, care însumează binişor peste un secol, Muzeul Militar îşi găseşte locul în fostul sediu al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, vis-a-vis de SMC (Spitalul Militar Central), pe strada Mircea Vulcănescu.
După ce-am salutat cu “La mulţi ani!” doamnele de la casă, am purces la subsol, la “Istoria străveche” cu scule, unelte, arme sau obiecte de cult din cele mai vechi timpuri, trecând de la silex, la fier sau bronz.
La parter am trecut rapid prin epoca dacilor şi a Daciei Romane (am admirat o balistă romană excelent reconstituită), ajungând la preferata noastră, epoca medievală. Aicea am rămas mut în faţa raclei în care a fost păstrat craniul lui Mihai Viteazul, a primului tratat românesc de artă militară “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, impresionantei colecţii de pistoale, puşti, archebuze, tunuri, săbii sau a manuscrisului aparţinând lui Conrad Haas, părintele rachetei.
Deosebit de sugestive şi foarte bine realizate mi s-au părut machetele diferitelor cetăţi din vechime (Câlnic, Prejmer, Sibiu, Braşov, Suceava, Râşnov) şi ale fortificaţiilor, a pieselor de marină, aviaţie, artilerie sau a blindatelor.
La etajul I am intrat intrat în perioada paşoptistă, a bătăliilor pentru obţinerea independenţei şi perioada celor două războaie mondiale.
S-au lăsat admirate o seamă de obiecte care au aparţinut unor mari nume ale acestui neam, amintind doar de Cuza, Carol I sau Mareşalul Antonescu. O puternică impresie mi-a lăsat o poartă originală, cred, de la cetatea Vidinului.
Incursiunea în Pavilionul A (centralul) am încheiat-o la parter, cu sala unde odihneşte celebrul drapel cu gaură, sala “Revoluţia română de la 1989”.
În curte odihneşte un întreg arsenal de tunuri şi mitraliere de toate calibrele, antiaeriene, navale sau de uscat, mine marine, mortiere, obuziere, vreo două platforme cu rachete antiaeriene şi un obuzier uriaş desfăşurat pe patru vagoane.
Înaintând spre fundul curţii am depistat câteva tancuri de mare valoare istorică: Renault FT-17 şi R-35, două tancuri Skoda, un autotun rusesc SU-76, legendele ruseşti T-34 şi T-55 (ăsta din urmă, secţionat) şi una nemţească, Panzer IV. Un tractor semişenilat “Famo 18T” se descompunea lent lângă scula germană.
Întâmplător am nimerit şi în ultimile două colecţii “indoor”, cea de uniforme şi arme albe şi cea de aviaţie.
Colecţiei de uniforme şi arme nu prea i-am văzut rostul, deoarece pavilionul central abundă astfel de articole, dar probabil nu aveau cu ce umple clădirile adiacente. În schimb, colecţia de piese de aviaţie m-a lăsat puţin cu gura căscată. În clădirea-hangar erau înghesuite mai multe exemplare de avioane (IAR 93, IAR 80, motoplanorul IS28, NARDI FN305, YAK-11, machetele 1:1 ale jetului lui Coandă, Vlaicu I, II) şi elicopter (IAR-813), elici uriaşe, un MiG-21 secţionat, motoare (cu piston, cu jet, multe-multe) şi accesorii perfect conservate, decât am văzut la Muzeul Aviaţiei. Colacul peste pupăza ţipândă a fost un aeroplan unic pe planeta noastră, singurul de tipul lui care se află în stare de funcţionare şi se numeşte FLEET F-10G. Bravo celor care au făcut lucrul ăsta unic şi posibil.
În treacăt, mai adaug faptul că am pus mâna pe modulul de coborâre al rachetei Soiuz, ăla cu care s-a plimbat Dumitru Prunariu pe deasupra planetei natale. Alături, putea fi admirat şi costumul de cosmonaut. Pe pereţii adiacenţi l-am remarcat în multitudinea de poze şi pe fostul meu coleg de serviciu, de odinioară, cel care a “pierdut” în faţa lui Prunariu, comandorul Dumitru Dediu. Mare boier…
Plus: aerisit, în ciuda miilor de exponate, explicaţii multe lângă ele, inclusiv pentru cele din curte.
Minus: aş fi făcut ceva şi cu tancurile şi tunurile-alea din curte, un garaj, ceva, să nu le mănânce rugina.
Mare uimire: n-am înţeles de ce tancurile româneşti erau înconjurate de garduri vii şi nu se vedeau decât turelele. În bucăţica asta de muzeu s-a adeverit zicala “unde se termină logica, începe armata”.
