Românii la Combinatul de Oţel Suedez – Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES
La şapte jumate mă izbeam de cea mai mare surpriză de când mă rocăresc eu pe la concerte: în mijlocul Arenelor trona un uriaş cort de nuntă, petreceri, dracu’ să-i ia de organizatori, că încă mai avea pe sus urme zdravene de confeti. Românie locuită de români…
.
.
.
.
.
.
Nici despre L.O.S.T. nu auzisem ceva notabil până în acel moment, dar unele pasaje sunau chiar bine, băieţii ocupându-se cu un death curat, cu adaos de clape (care nu s-au simţit defel, probabil şi datorită faptului că am stat la vreo zece metri de scenă, pe stânga), deşi la ei pe site zic că produc death melodios. Dacă muzica nu mi-a plăcut în mod deosebit, show-ul a fost frumos, cu zbateri şi lumini meseriaşe, iar mesajul de închidere al solistului (BB Hanneman) m-a încântat de-a dreptul: „Vă mulţumim că aţi venit la concert, vă mulţumim că veniţi să vedeţi şi trupe româneşti. Staţi departe de droguri”. Asta se întâmpla, undeva, la vreo 30 de minute peste ora opt. Evident, a treia trupă românească anunţată, Godmode, s-a „pierdut” în cotidianul organizării evenimentului.
Pe la zece fără un sfert a explodat cu „Pinball Map” (Clayman – 2000), poate cea mai tare trupă de „melodic death metal”, In Flames. Surpriza cea mai mare şi cea mai neplăcută nu a fost sunetul „de cort” oferit unei formaţii de asemenea calibru (idioţii de organizatori români!), ci faptul că au apărut numai patru. După prima piesă, Anders, solistul, a anunţat că Jesper Strömblad, singurul fondator rămas în trupă din ’90, de la înfiinţare, nu a venit din pricină de dezalcoolizare. Oricum, dacă venea şi Jesper, sunt sigur că nu mai aveau loc pe căcatul de scenă de 20 de metri, ai dreacu’ să fie ăia cu organizarea!
Tăvălugul suedez a trecut prin mai toate albumele şi a băgat în mine forţa celor mai ţapene bucăţi cu care-mi spărgeam boxele în Matizache. Şi le iau cronologic: “The Hive” (Whoracle – 1997), “Colony” (Colony – 1999), oţelul-beton “Only for the weak” (Clayman – 2000), “Drifter”, “Cloud connected”, “Trigger” (Reroute to remains – 2002), “The quiet place”, “Touch of red”, “My sweet shadow” (Soundtrack to your escape – 2004), beleaua “Come clarity” şi “Take this life” (Come clarity – 2006), “Alias”, “Disconnected”, “Delight And Angers” (A sense of purpose – 2008). Asta, din ce-mi mai aduc aminte de pe telefon, he-he!
Aş fi vrut să simt cum mă cuprinde şi inundă la fiinţă şi “Ordinary story” (Colony – 1999) plus încă vreo două, da’ au fost destule bucăţi care să mă exulte aproape de maxim. Zic aproape, pentru că la solo-uri se cam ducea din forţa pieselor datorită lipsei unei chitare.
A fost un spectacol de mare forjă, cu multă energie pe scenă şi full de metale supergrele în boxe, cu Björn Gelotte care ar fi cântat şi pe zece chitare odată, Peter Iwers care băga ciment cu bassu’, Daniel Svensson ce dezlănţuia infernul pe tobe cu perechi de mâini invizibile şi un Anders Fridén într-o fericită dispoziţiune, pus pe şotii, glume şi întreţinându-se cu rocăraşii după fiecare piesă. Atmosferă, tată, ce să vă mai zic! Asta a mai spălat din calitatea sunetului, care nu a fost chiar atât de prost ca într-un club, luminile de coco-moco şi total neinspirata idee cu cortul, care a fost bine ancorat de nu şi-a luat zborul de la decibeli şi ţopăială rocărească.
Eh, şi uite-aşa, cu mulţumiri Păfurişei pentru “cadeo”, am trăit-o şi p-asta, IN FLAMES!
Fineţe şi rafinament la Green Tea
Nu cred că există un locşor din casa aia care să nu ne fi plăcut (pentru că l-am explorat, cu toate că am avut teamă de scările cam fragile pentru suta mea de kile), aşa că rezervarea de doi de la „masa de jad” (cred că aşa i-a spus fata care ne-a postat acolo) din Salonul Japonez, a fost o surpriză mai mult decât plăcută, mai ales prin unicitatea locului. Masa închisă la culoare şi frumos pictată, înaltă de 20 de centimetri, se afla pe un mic piedestal, într-un intrând din salon, şi era acompaniată de patru scăunele în acelaşi ton de înălţime, dar nu incomode. Adăugând un mic lampadar pe partea mea, o candelă în colţul mesei, o mică noptieră pictată pe partea Păfurişei, un meniu bogat în ceaiuri, amabilitatea extremă a fetelor şi se anunţa deja o seară reuşită. Şi aşa ar fi fost dacă în salon cu noi nu se aflau 4 plus 3 peezde frustrate şi aorgasmice, care râdeau fulminant de tare, denundându-şi aflorimentul bucal şi care timp de o oră şi-au împărtăşit reciproc (şi nouă, normal!) problemele personale, ca epilarea inghinală târzie sau structura himenului de treijdoi de ani la mioape dotate cu duşman frontal (năsău, n.a.).
Pentru început, am consultat meniul şi nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut că pe lângă suta de sortimente de ceai, mai poţi opta şi pentru o sălăţică de pui, ton sau vară (18 lei), pişcoturi cu dulceaţă şi alte minunăţii de gen (în jur de 10 lei), bruschete sau produse de patiserie franţuzească (vezi paranteza anterioară). Care vasăzică, decenţă…
(Paranteză cu privire la intimitate. Stresaţi vizibil de conversaţiile de „Caravana dragostei cu Mircea Radu” ale vecinelor majoritare, tânjeam după intimitatea oferită de o cămăruţă cu uşa semiînchisă, cu candele arzând discret pe nişte policioare de lemn, pe care o zărisem de cum ajunsesem la etaj. „Aaa”, făcuse Păfurişa visător de încântată, „un separeeeu…” Prin urmare, când a venit discreta făptură să ne ia comenzile, am şi întrebat-o dacă în toată casa aia nu au un loc de doi, aşa mai intim. În urma răspunsului negativ, i-am povestit că am văzut noi un separeu de două locuri, la care se închide şi uşa, exact de cum am intrat în „japonez”. Asta s-a pus pe râs şi abia a reuşit să îngaime: „Aveţi dreptate, acolo e intimitate, dar nu e separeu, e baia!”. Închidere de paranteză.)
Salata de pui a fost mare şi bogată, tarta cu fructe de pădure, la fel, iar tortul Krantz, împrietenit cu o bulă de îngheţată de nuci, a fost o nebunie papilară! Peste toată astea am turnat ambrozie: câte-un ceai maté (originar din America de Sud) eu „Carnival”, iar Păfurişa, „Salida del Sol”. Cu ocazia acestor ceaiuri, am fost tare bucuroşi de cunoştinţă cu „tărtăcuţa” din care se bea ceaiul (de unde şi denumirea lui) şi a „divaisului” de supt, confecţionat din alamă, numit „bombilla”.
După ce s-au dat duse „decibelele” din salon, ne-am bucurat în linişte de muzica-balsam tip Leonard Cohen, un ceai „Mango Flip” absolut delicios şi, încununarea-încununărilor surprizelor plăcute, am pufăit la greu o şişa (narghilea) cu aromă de scorţişoară. A fost minunat de minunat, iar aici puteţi vedea câte ceva din ce-am trăit noi.
La plecare, am trecut prin „Camera cudetoate”, care este, de fapt, casieria unităţii şi magazin, şi ne-am procurat un ceiuţ negru-aromat de 9 lei, 50 g.
Plus: discreţia şi rafinamentul decorului, curăţenie impecabilă, delicateţea şi promptitudinea fetelor care ne-au servit şi, peste toate câte-au fost, mai aveau şi wireless care mergea brici!
Minus: peezdele clămpănitoare.
Despre sperieturi – Episode III
Împrejuru-ne se făcuse noapte şi aveam să aflu că nenorocita de pisică numa’ în pat vroia să doarmă, între sor’mea şi bărbac-su, maestrul Escu, superbăiat de prin partea locului.
Bem, mâncăm, râdem şi, la un moment dat dispare animalu’. Pis!, pis!, pisda mă-tii dă pisică, unde te-ai ascuns, acolo să rămâi! Cum se făcuseră orele înaintate, hai să băgăm coarnele-n perne. Cuprinşi de boala porcului, în urma repetatelor şedinţe de fripturi, salăţi “biof” şi prăjituri “cranţ”, ne-am aruncat cu voluptate nedisimulată în paturile gemând de sănătate şi trai bun.
După ce mă benoclez inutil la teve vreo douăj’ de minute, mă taie pişarea şi o tai spre baie. Drumu’ spre uşurarea vezicală trecea prin faţa dormitorului sor’mii, care avea uşa deschisă. Şi acu’ se desfăşoară filmul pe două planuri: unul în dormitor, iar cel de-al doilea pe hol.
Începem cu planul din dormitor şi o găsim pe sor’mea şi maestru Escu intromisionaţi în pat, cucăind, aşa. Pe sor’mea, fire mai blajină (de Nehoiu, na!), a furat-o gravitaţia la un ochi, s-a întins rapid şi la celălalt şi toată masa corporală i s-a dus înspre o dulce sforăială. Bărbac-su căta pe deasupra mustăţii la un obscur post teve, dar nici el nu dădea semne că n-o să cedeze forţelor de atracţie a pleoapelor.
La un moment dat, se întâlneşte sor’mea cu un coşmar, se zbate oleacă şi cade într-o rână către bărbac-su. Instantaneu, de sub plapumă se aude un “oarlauau” strivit şi trăgând a moarte lentă. Sor’mea, cum ziceam, pornită pe somn, n-a schiţat nimic. În schimb, ăsta mustăciosu’, barbac-su, a devenit brusc vigilent, a strecurat vânjos o mână sub plapumă, a smuls ceva păros de-acolo şi, speriat de parcă se trezise cu dracu’n pat, l-a aruncat pe uşa dormitorului (în hol, adică) cu un mare strigăt de luptă: “Ueaââaaa, Satană!”.
Ei, bine, acuma vine şi planu’ doi, ăla în care eu treceam pe hol în drum să mă pişulesc. Cum târşâiam papucii prin faţa uşii lor, am tresărit o clipă la strigătul disperatului şi am întors capul să văd care-i treaba şi cine-l taie p-ăla de e în pat cu sor’mea. Nu am putut să nu remarc o mişcare în semiîntunericul dat de ecranul televizorului şi un sunet ce aducea a miorlăit şi care se auzea din ce în ce mai tare cu cât o chestie blănoasă se făcea mai mare venind pe traiectoria mufei personale. Adânc şocat de impact şi de efectul Doppler, cu brazde sângerânde pe chelie, am dat un răcnet magistral şi m-am prăbuşit în dulapul de pe hol.
Încet, casa s-a trezit la viaţă: patul a început să scârţâie, semn că sor’mea revenea în lumea noastră, s-au aprins luminile, eu zăceam nemişcat şi băgat jumate în dulap, lumea râdea cu lacrimi şi schimbări de culoare la fizionomie, iar pisica Doppler se aranja la blană în uşa bucătăriei.
Deliciul final a fost când am constatat că, aproape, nu mai era nevoie să mă duc la baie. Eventual, doar să-mi schimb boxerii şi să mi-o scutur niţel…
Jocul cu oaia
M-am umflat de râs când am văzut ce fac nişte ciobănaşi galezi întru relaxare, tânjind după un joc pe calculator.
Ia de priviţi clipul postat pe 16 martie pe youtube şi care deja are milioane de vizionări.
O labă de mâncare la Bran – Bărbăţia Vampirului
Întâmplător ne cad ochii pe o pensiune-restaurant-patiserie-bar-parcare, denumită… denumită. Îmi cam scapă la ora asta denumirea… “Casa din Bran”? Oricum, e vis-a-vis de Hanul Bran. Boooon…
Urcăm nişte trepte, salutăm statuia unui pitic-bucătar care trebuia să ţină ceva în mână (poate meniul zilei?) şi dăm într-un locşor drăguţ, cu ciclamenuri naturale pe mese şi un grup de 4-5 melteni cu perechile lor feminine care se certau pe nu ştiu ce aiureli nocturn-juvenile. Atmosfera duhnea a fum şi a înjurături neaoşe. Era bine… Încă se mai servea haleu.
Întrucât nu ne băga nimeni în seamă, am sărit pe barul din preajmă şi am cerut meniuri de la o tanti care încă-şi mai căuta rostul în marele ciclu al vieţii.
În timp ce mă pregăteam să-mi aleg o ciorbă de fasole (că, deh!, era noapte şi mergea), ochiul vigilent al Păfurişei cade avid pe unul dintre cele mai sugestive titulaturi de haleală pe care le-am întâlnit şi care mai era şi specialitatea bucătarului: “Bărbăţia Vampirului”, având alaturată varianta în engleză, “Vampire’s Manhood”.
Pe lângă faptul că ne-am căcat pe noi de râs, am decis că e cazu’ să întrebăm ce se serveşte sub acest titlu, înainte de a comanda. Nu de alta, da’ nu doream să mestec coaiele vreunui nefericit sau, feri-mă Doamne, vreo altă parte din zona adiacentă! “E ceva muşchi de porc rulat şi umplut cu ceva ciuperci şi ceva caşcaval”, am primit noi reţeta exactă de la o duduie ce binevoise a se arăta într-un târziu cu un carneţel de luat comenzi de la fraieri. Ca să mai avem o variantă de fugă, am ales şi un platou cu brânză de burduf, caş dulce, caşcaval, jumări, roşii şi ceva muşchi ţigănesc. Ca desert am lăsat la latitudinea ei: o plăcintă cu brânză.
Ciorba de fasole nu avea fasole, doar vreo cinci boabe am găsit cu mare străduinţă, printre cele trei bucăţele de kaiser ce se înecaseră întâmplător în zamă. Da’ a fost bună…
Se făcuse de zece seara şi un nefericit intrase să ceară ceva de ale gurii. “Nu mai luăm comenzi după nouă jumate”, l-a lovit răspunsul. “Să se ducă la han, dragă!”, se izmeneau cele două picoliţe, alături de un puleaşcă fumător ce părea a ţine de locul respectiv. Eu cu Păfurişa ne felicitam că am avut noroc de faptul că sosisem până în ora când se lua ultima comandă.
Platoul cu brânzeturi, jumărete şi filee a fost aşa şi-aşa, de departe distingându-se brânza de burduf şi roşiile ce păreau a nu fi de-a dreptul turceşti.
Supriza emisiunii a fost “menhudul celui de ne suge” şi care arăta fix cum îi zicea numele, adică un fel de poolă prăjită cu caşcaval ras pe deasupra. “Asta e?” “Asta e! S-aveţi poftă!”, mi-a zis tanti şi s-a cărat la gaşca ei.
Prima impresie a fost cea de miros. Nu cred că schimbaseră uleiul cam demulticel, pentru că produsul vampiro-puloidal avea un teribil iz de peşte prăjit. Am tăiat o bucăţică şi, pe lângă faptul că ciupercile lăuntrice nu erau legate cu nimic, cu un caşcaval, un aluat, ceva, ci erau luate direct din conservă şi aruncate acolo, gustul de care m-am izbit mi-a adus aminte de armată, plantoane, marşuri şi comandanţi de companie imbecili. A fost, cred, primul fel de mâncare din viaţa mea când nu am putut să mestec şi să înghit o îmbucătură, măcar. Nu am ce gust să vă descriu, dar nu am întâlnit never-ever ceva mai fad şi mai greţos, în acelaşi timp. “Ia cheamă-l, fă, pe bucătaru’ care a făcut căcatu’ ăsta, să-i dau să mestece din poola mea, că sigur are gust mai bun decât ce-a cules el de la vampiri!”, îmi venea să o strig p-aia.
La câţi bani dădusem pe pulenta vampirească, nu-mi venea s-o părăsesc integral acolo, plus că sunt un tip bine crescut şi nu las mâncare în farfurie. Aşa că am ochit rapid un ziar singuratic, am luat poola cu ciuperci virgine, am împăturit-o fulgerător în hârtie şi am aruncat-o în rucsac. Privirile întrebătoare ale Păfurişei au primit un răspuns scurt, dar ferm: “O să vezi când plecăm!”.
Într-un târziu reapare duduiţa, dă în mine cu “să vă fie de bine”, dispare un pic şi reapare cu plăcinţica brânzoasă. Decid mintal să nu mai risc şi o las pe Păfurişa la o primă îmbucătură. “Iamii-iamii!”, făcea ea după ce a înghiţit produsul. Hotărât, mă arunc cu furculiţa într-o porţie de om sănătos şi o azvârl numaidecât pe gâtlej la vale. În secunda ulterioară mi-au dat lacrimile şi nu mai pridideam să-mi fac vânt cu furculiţa şi să trag aer fals prin gura largată la maxim. Era aşa de fierbinte, că mi-a plecat pe gât în jos cu bucăţi de piele de limbă şi feliuţe interne de esofag. “Şi eu m-am fript”, râdea Păfurişa, “da’ am vrut să fac şi eu ca-n “Moromeţii” cu fasolea pe tarla, mai ştii, nu?” Îmi venea să-i rup capu’ cu ce-aveam împăturit în hârtia de ziar în rucsac! Când am mai început să simt iar gusturi, am constatat că plăcinţica cu brânzică a fost cea mai bună chestie mâncabilă din tot ce ni se perindase prin guri în seara aia.
Am plătit (mult de tot!) şi ne-am cărat. Înainte de a coborî definitiv scările, am luat poola sugătorului de hemoglobină din rucsac şi i-am înfipt-o în mână piticului-bucătar de la intrare, să se prindă poporul că aia e specialitatea casei. Râzând de mama focului, ne-am topit în negura nopţii.
A doua zi, tot pe seară, piticul gastronom încă-i mai strângea în mânuţă “bărbăţia vampirului”…