Despre cărţi, numai de bine
Comentarii despre o carte de specialitate şi de mare succes:
“Nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă.” (părerea unui medic din Regatul Unit)
“Unică!” (părerea unui profesor din Brazilia)
“Aceasta carte este singura de care ai nevoie!” (părerea unui cititor din Rusia)
“Autorul a realizat ceea ce credeam că este imposibil, să producă o explicaţie clară, uşor de citit.” (părerea unui profesor universitar din Suedia )
“Este o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea ştiinţei…” (părerea unui inginer din Croaţia)
„E tare, să-mi bag pula!” (părerea unui român)
Datorii: Dana, Luna Pătrată, Teo Negură.
Prin Bucureşti, cu primăvara prinsă la ureche – Evadarea a XXV-a
Bulevardul Dacia
Pe Dacia am umblat pentru prima oară acum mai bine de… 20 şi ceva de ani. Veneam la meditaţii la un nene de fizică, sculă de prof. Pe vremea aia era ceva să stai pe Dacia, dar cred că şi mai şi era la începutul secolului trecut, când s-au născut majoritatea vilelor din jurul Parcului Ioanid.
O plimbare pe Bulevardul Dacia, mai ales sâmbăta, duminica devreme ori într-o dimineaţă de sărbătoare, vă va transpune într-o altă epocă, una în care nu auzeai decât tropotul cailor şi huruitul roţilor caleştilor. Dacă priviţi cu indiferenţă gropile, săpăturile în asfalt şi filtraţi fauna şi zgomotele aferente cotidianului, veţi putea savura aerul romantic al clădirilor şi parfumul pomilor proaspăt plesniţi în floare.
Am citit că vilele şi casele, veritabile opere de artă, au fost lăsate nouă înspre părăginire de către nume faimoase ale epocilor trecute precum Ion D. Berindey (responsabil, printre altele, şi pentru Vila Amiral Urseanu – Observatorul Astronomic, Palatul Cantacuzino – Muzeul “Enescu”, Palatul Culturii din Iaşi), Grigore Cerchez (Palatul Institutului de Arhitectură, faţada Muzeului “Antipa”) ori Petre Antonescu (Primăria Capitalei, Arcul de Triumf, Palatul Kretzulescu – Cişmigiu).
Parcul Ioanid
Despre Parcul Ioanid, numit altcumva acum (habar nu am din ce motiv), un bătrân ce dădea de mâncare la porumbei ne-a povestit ce ştia de la bunicul său, anume că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu departe de locul unde ne oprisem, se aflau niscaiva gropi de gunoi, un crematoriu şi locul purta numele de Braslea. Cel care are statuia în parc, Gheorghe Ioanid, un librar iubitor de natură, în general, şi pomi, în special, a cumpărat locul şi l-a transformat din maidan în oază de frumos.
Parcul “Ion I.C. Brătianu”
Numit “Ilie Pintilie” în vremurile copilăriei multora dintre noi, discret şi lipit de Muzeul Literaturii Române, părculetele este un loc de refugiu şi hrănire pentru sutele de porumbei ce-şi duc traiul prin podurile clădirilor împrejmuitoare.
Clădirea din fundul parcului, unde se auzea rupând boxele o trupă emo, a fost reşedinţa lui Brătianu, iar parcul a fost grădina reşedinţei cu pricina.
La intrarea în parc veţi observa statuia fostului lider după care tânjesc liberalii din orice vremuri şi un bodyguard care, din când în când, mai ţipă la câte unul care vrea să facă poză urcându-se pe statuie.
Piaţa Romană
Nu cred că e careva dintre bucureşteni, baremi, care să nu ştie ce e aia “Piaţa Romană”! Romanticii îl au în cap pe Alifantis cu a sa “Piaţa Romană nr. 9”, istoricii vor începe cu vechea denumire, “Lascăr Catargiu”, cu statuia primului ministru în centru sau cu blocul avantgardist Casata, prăbuşit în ’77, iar studenţii din toate vremile vor evidenţia bila de pe ASE (Palatul Academiei Comerciale de pe vremuri).
Acum, abia de mai poţi zări frumuseţea clădirilor printre tonele de maşini, claxoane şi reclame.
Zona a fost una a boierilor, doctorilor, avocaţilor şi nomenclaturiştilor. Acuma nu mai sunt sigur că e aşa, dar cică e a treia zonă ca preţuri la imobiliare din Bucureşti.
Mie mi-a plăcut din motivul de vi-l zisei mai ‘nainte, ăla cu imaginatul. În plus, nu vreau să greşesc, dar nu cred că e zonă cu mai multe clădiri faine şi, cât de cât, în picioare, din Bucureştiul nostru drag.
CRISTOS A ÎNVIAT, DRAGELOR ŞI DRAGILOR!
Datorii: Teo Negură, Luna Pătrată.
Floriile Metalice în Silver Church – Palace, Brainstorm şi PRIMAL FEAR
Am ratat cum laude apariţiile precedente ale trupeţilor de la Brainstorm şi Primal Fear, dar acum eram hotărât să nu se mai producă o atare omisiune din colecţia mea de concerte metalifere.
Prin urmare, am ajuns la Silver Church cu o oră mai devreme. Am tras un ochi prin incintă, am remarcat neschimbarea în decor şi m-am retras la adăpostul Matizetelui, că-mi flutura un vânt dătători de reci fiori.
După scurgerea timpului regulamentar, ân mod cu totul fericit şi întâmplător, am joncţionat cu nea Bogdan, am pătruns în sală şi, până la debutul evenimentelor, am schimbat impresii metalifere.
De parcă n-am fi fost în fascinanta Românie, cu 2 minute peste ora stabilită au apărut pe scenă patru neni, dintre care ăla mai bătrân şi mai gras la tobe, la voce şi chitară era unul care semăna leit cu Onedin (vezi filmul din alte epoci), la bass era Highlander, iar la cealaltă chitară un soi de pirat cu pardesiu. Era vorba de Palace, dragilor, iar pentru cei care n-aţi auzit de ei, aflaţi că au deja vreo 6 albume, primul apărând fix acu’ vreo 16 ani.
Ei, bine, fără să fiu mai cârcotaş decât e cazul, H.P. Piller (chitară şi voce), Jason Mathias (cealaltă chitară), Jeff Freudenberg (bass) şi nea Harry Reiter (nişte tobe) au cântat acceptabil „Between Heaven And Hell” şi „Dark Prophecies” de pe „Dreamvilizer” (2011), „The Healer” – „Divine Intervention” (2008), „Women in Leather” – „Black Sun” (2006) şi „Machine Evolution” – „Machine Evolution” (2003). Parcă ultima piesă a fost mai în vână, aşa, dar nu pot să bag mâna în foc. În fine, după o juma’ de oră de prestat treburi, şi-au luat sculele şi au plecat.
A urmat trupa care mi-a plăcut încă de la debutul său discografic în ’97, Brainstorm, adică. Andy Franck – microfon principal, Torsten Ihlenfeld – chitară cu virtuţi, Milan Loncaric – chitară de susţinere, Antonio Ieva – bass cu 5, Dierter Bernert – tobe magice, au năvălit în forţă peste rocăraşii înmulţiţi ca prin farmec, cu „Worlds Are Comin’ Through” de pe „Liquid Monster” (2005). Contrar aşteptărilor, sunetul a fost beton şi cu mult peste „încălzitorii” de la Palace (chiar şi peste Primal Fear, după cum aveam să constat ulterior).
A urmat forţă peste forţă, iar băieţii s-au simţit ca-n sufrageria Combinatului Siderurgic de la Galaţi: „In The Blink Of An Eye”, „Temple Of Stone”, „Below The Line”, „In These Walls” – „On The Spur Of The Moment” (2011), „Shiver” – „Memorial Roots” (2009), „Redemption In Your Eye”, „Fire Walk With Me” – „Downburst” (2008), „All Those Words” – „Liquid Monster” (2005), „Shiva’s Tears”, „Shadowland” – „Metus Mortis” (2001). Arareori am văzut nişte băieţi aşa de relaxaţi şi cu chef de dat în chitări şi tobe. Andy, un mare showman, s-a jucat tot timpul pe scenă şi prin afara ei şi a băgat de vreo două ori „Sunteţi tari” şi „Mulţumim Bucureşti”, fapt care l-a lipit imediat de inimile rocăraşilor, dimpreună cu restul de trupeţi performeri de metal adevărat.
În jur de 10, meseriaşii care m-au dus până în vremuri mai lejere şi înapoi, au încheiat (după spusele lui Brontozăurel, dar am verificat pe bandă şi aşa e!) cu o nebunie de piesă, „Highs Without Lows” de pe „Soul Temptation” (2003).
După acorduri şi acordări, iar mai apoi, acoperirea setului de tobe cu un mare cearceaf negru, la 22:30 au intrat pe „Unbreakable Part 1” cei care erau pe nedrept numiţi de către pizmaşi, clona Judas Priest în varianta „Painkiller”, zicând aci de vedetele serii, Primal Fear.
Ca să nu fie mai prejos decât compatrioţii lor de dinainte, Ralph Scheepers (da’ ce voce!) şi colegii de grupare, adică legenda vie Mat Sinner (bass, omul care are vreo 14 albume solo + zeci de colaborări cu nume grele), Alexander Beyrodt – o chitară, grecul Constantine – altă chitară (dar tare bună) şi Randy Black (tobe năvălitoare pe timpane), au dat peste audienţa care umpluse Church-ul cu „Strike” şi „Give ’Em Hell” legate, de pe ultimul album al lor, „Unbreakable” (2012). A urmat „Nuclear Fire” – „Nuclear Fire” (2001) legat cu „Unbreakable Part 2” – „Unbreakable” (2012), urmat la 10 secunde de „Seaven Seals” de pe albumul omonim din 2005. Băieţii din faţă au luat o pauză de câteva minute bune, gen vreo 10, iar Randy Black a dat în tobe de le-a întors membranele pe dos, demonstrând că nu degeaba l-a ales Jeff Waters să bage şi pe la el prin Annihilator.
Furtuna metalică adusă de cel care a fost refuzat să fie înlocuitorul lui Halford la Judas Priest a continuat cu piese de pe „Unbreakable” – 2012 („Where Angels Die”, „Metal Nation”, „Bad guys Wear Black”), „Seven Seals” – 2005 („Demons And Angels”), „Nuclear Fire” – 2001 („Angel In Black”) „Jaws Of Death” – 1999 („Final Embrace”) şi, bineînţeles, piesa dezintegratoare de gâturi, „Metal Is Forever” de pe „Devil’s Ground” – 2004. Concertul şi Floriile Metalifere s-au încheiat decisiv cu „Chainbreaker”, pe pe primul Primal Fear, cel omonim din 1998.
Acum, fie vorba între noi, şi aci rămâne, mie mi s-a părut că s-a auzit ceva mai slab decât la Brainstorm, adică nu era aşa de agresiv sunetul chitarelor, nu simţeam furnalu-n boxe. Dar, na! Fu bine că i-am văzut, m-am bucurat şi am plecat cu febra pe ceafă şi alte membre.
Ei au zis că mai vin, iar eu zic că mă mai duc să-i văd. Până atunci, hai să ne uităm pe nişte poze.
PS: Mulţam fain lui Bogdan pentru acompaniere la dat din cap şi Brontozăurelului pentru playlistul Brainstorm şi update-urile repetate.
Datorii: Luna Pătrată, Teo Negură.
Surpriza dinainte de Paşte
Unii chiar au ghinion. Sau sunt, doar, neinspiraţi.
Datorii: Teo Negură, Dana.
Cu pielea de găină – Evadarea a XXIV-a
În ultima vreme am avut parte de niscaiva manifestări culturale, dintre care amintesc „Moştenitoarea” Luciei Verona de la Comedie, „Oblomovul” lui Goncearov de la Bulandra, împlinirea unui an de „Strada Ficţiunii” la ALL ş.a.m.d.
Ei, bine, în răstimpuri, am dat un ochi şi pe la Muzeul Bucureştiului (Palatul Şuţu), lângă Universitate, unde m-am minunat printre exponatele expoziţiei „Instrumente medievale de tortură”.
Întinsă pe parcursul a două săli, expoziţia cuprinde câteva zeci de scule de mărturisit păcate făcute, dar, mai ales, nefăcute. Vă puteţi întâlni cu „Fecioara din Nürnberg”, „Tronul”, „Vioara”, „Centura”, „Grătarul”, „Crucea de rugăciune”, „Gâdilătoarea spaniolă”, „Barza”, „Banca de alungire”, „Scaunul inchizitorial”, „Stâlpii de tortură”, „Butucul ruşinii”, „Fluierul”, felurite măşti ale ruşinii, ţepe (bine, de astea suntem sătui, trebuiau să se abţină!), diferite topoare, satâre ori zdrobitoare de degete.
Exponatele aparţin unui nene polonez din Gdynia, pe numele său Piotr Buczkowski. Pasiunea de hobby l-a lovit acum mai multe zeci de ani, el mai deţinând niscaiva colecţii prin casa personală. N-am reuşit să aflăm ce meserie de bază are ori dacă vreo genă moştenită din familie l-a împins să adune treburi d-astea, cert este că aceasta reprezintă ocupaţia de bază şi actuală a domniei sale. Colecţia i-a luat vreo 17 ani din viaţă de muncă în teren şi documentare, dar cred că a meritat.
E ceva inedit, interesant şi, zic eu, este o vie mărturie a celui mai profund umanism pe care-l poate avea omul, he-he!
Dacă doriţi să o vizitaţi trebuie să aveţi 15 lei de adult, 10 lei de pensionar şi 6 de elevi ori studenţi grupaţi. Până pe 10 iunie aveţi timp să mergeţi cu soacrele ori alţi duşmani care vă pun sare şi piper peste viaţa cotidiana.
Alte detalii aveţi aici ori aici.
Plus: însăşi existenţa unei astfel de expoziţii, cu detalii în text şi imagini pentru fiecare exponat în parte.
Minus: etichetele cu detalii erau pline de greşeli. Toate exponatele erau reproduceri.
Cu mâna pe inimă: Chiar dacă e 1 aprilie, expoziţia e pe bune, nu e cioacă.
De anunţat: Teo Negură.