Schlitzu’
Mă pune într-o bună zi păcatul ăl mai mare şi mă duc în vizită de lucru (adică, la serviciu) la o pretenară mai veche. Asta-şi avea serviciul la un institut de cercetări sau cam aşa ceva, plin cu gagici bune şi deştepte (ştiu că aşa ceva nu există, dar eram într-o perioadă de indulgenţă, he-he!). Ei, bine, istoria avea să-mi demonstreze, again, că nu toate sunt şi deştepte.
Am ajuns la pretenară, ne pupăm, ne aia-aia şi sărim pe câte-un ceai de bârfă şi pus la curent. “Bine că nu-i proasta aia de şefă-mea, că nu aveam linişte!”, începe pretenare veselă. Avusesem oroarea să dau de vreo două ori şi peste şefă-sa, aşa că ştiam că nu exagerează cu nimic. Tipa chiar era proastă atât ca intelect, cât şi ca om de zi cu zi. Sau, mă rog, cum se zice la ţară, ca femeie.
“Ce mai faci, tu?” “Dar tu?” “Ai auzit de aia, de alălalt, de mine?” “Da, fată, culmea, nu credeam, da-i bine că e bine” etc. etc.
La un moment dat, apare o gagică, colegă de birou de-a ăsteia, trăgând după ea o chestie mergătoare, numai bună de dat luciu la pantofi.
Instant, toate gagicile din birou au sărit pe mopul mergător al proaspetei intrate în schemă.
“Vai, ce dulce e, ce scump e, ce frumos e ce etc. e…” “Cum îl cheamă?” “Becker!”, răspunde fata. “Ca pe tenisman?”, întreb eu. “Nu, ca pe bere!”, răspunde ea. “Şi Brau, care din voi este?”, continuu zâmbind. “Hi-hi!”, face frumoasa libelulă. “He-he!”, dau şi eu cu isonul.
Şi încep toate gagicile să-l strige pe flocoşelul vesel: “Becker, hai, la mama! Becker, vino să te pup, mumosule! Etc.!”
“Ce rasă e?”, întreabă la un moment dat pretenara. “Şi Ţu”, răspunde fata. “Şi Ţu?” se auzi din fundul sălii. “Da, Şi Ţu!”, repetă gagica.
Eh, ca un făcut, în acel moment intră pe uşă şefa respectivă. Toate gagicile au îngheţat, mai puţin eu, he-he! După ce ne-a scanat pe toţi, se aşează pe vine şi începe să strige către potăiţă: “Şliţu’! Hai, la mine, dragule! Şliţu’! Haide, vino şi la mine! Da’ ce nume-i ăsta, dragă?”
“E nume nemţesc!”, răspunsei eu în locul proprietarei. “Ca şi Becker!”
Imediat, toate fetele s-au ascuns pufnind pe după calculatoare. Ca să nu mă prăpădesc de râs, m-am scuzat pretenarei, am salutat Şliţu’ şi m-am cărat. Minicăţelul, simţind că-l ştiu pe numele adevărat, a ieşit cu mine.
De căutat: Teo Negură.
Fizioterapie, dulce melodie
În cele câteva zile apucate iarna aceasta cu gheaţă pe trotuare (da, deja e din filme cu canadieni cadrul ăsta!), am reuşit performanţa să alunec curios şi să-mi scrântesc nişte oase mai jos de gleznă, aşa. Prin urmare, am purces zor-nevoie la fizioterapie.
Odată ce erai consultat şi diagnosticat, doamna doctor te livra graţios pe mâna unei doamne asistente binevoitoare, care-ţi efectua în zona respectivă tratament cu ultrasunete de neauzit, laseri de mică adâncime şi nu ştiu ce curenţi vibratori prin plăci.
La ora programată, ne strângeam pe hol, doamna doctor ieşea şi ne întreba pe fiecare care-i zona suferindă, urmând să intrăm în salonul de tratament, cu paturi dispuse unul lângă celălalt şi separate de cearceafuri albe agăţate de nişte stative. După caz, dacă era la şold, genunchi şi nu se puteau sufleca pantalonii ori în alte zone greu accesibile aparatului respectiv, ţi se spunea să te dezbraci, ca să laşi zona accesibilă lucrului doamnei asistente, care este.
După două şedinţe învăţai scurtăturile de limbaj şi răspundeai ca atare, omiţând să mai zici şi „ultrasunete, laser etc. la cutare sau cutare loc”.
Era cam a treia şedinţă, dacă nu mă înşel, şi mă hotărâsem să folosesc şi eu „scurtătura” ca şi ceilalţi.
Ne strângem pe hol, iese doamna doctor şi începe trierea: „Dumneavoastră ce faceţi azi?”. „Genunchi”, răspunde nenea întrebatu’. „Dezbrăcarea!”, poruncea doamna doctor. Omul dispărea după cearceaf şi-şi expunea zona suferindă.
Şi procedura continua. „Dumneavoastră?” „Şold!” „Dezbrăcarea! Dumneavoastră?” „Mijloc!” „Dezbrăcarea! Dumneavoastră?” „Femur!” „Dezbrăcarea!”
Şi tot aşa, până ajunge şi la mine. „Dumneavoastră, ce-aveţi de făcut?” „Laba!”, răspund pe automat, fără să clipesc. „Dezbrăcarea!”, continuă doamna doctor în acelaşi stil.
A urmat o secundă în care m-am blocat din cauza guguştiucului ce ieşise din colivia-mi bucală, dar şi datorită răspunsului doctorei.
După câteva clipe de suspans, doamna doctor m-a liniştit zâmbind: „Dumneavoastră nu vă dezbrăcaţi, o s-o faceţi aşa!”.
Alunecaţi la: Gabriela Elena, Dana, Teo Negură.
Moştenirea Luciei Verona – A XXIII-a evadare
Îmi spunea cineva înţelept odată, că lucrurile faine se întâmplă oamenilor buni. Ei, bine, după ce-am trăit în seara asta, m-am convins decisiv şi definitiv că sunt un om bun!
Arareori sau, dacă stau bine să mă gândesc, niciodată, nu mi-a fost dat să văd o piesă de teatru cu o singură personajă. „Ţi-am rezervat loc între domnul Ion Iliescu, Matei Vişniec, George Şerban şi Corina Creţu”, mi-a spus distinsa doamnă în telefon, ca să mă convingă să vin la premieră. Evident, m-am dus mai mult pentru piesă, nu ca să stau lângă distinşii numiţi mai sus.
La ora 19:00 a început să descindă lumea în coloane, care de la metrou de la Universitate, care de la Unirea, care de la o bere de pe Smârdan. Sala Studio a Teatrului de Comedie a devenit subit, dar aşteptat, neîncăpătoare. „Oare unde o să se mai desfăşoare Mihaela Teloacă?”, a reuşit să se strecoare afară din înghesuială un gând, care s-a dovedit a fi al meu.
Mi-am făcut loc lângă un monitor în care era vârâtă Corina Creţu, pentru că, în oraşul verzei de Bruxelles fiind, a participat la piesă teleconferindu-se.
Regizorul Dan Tudor şi actriţa de mare dominaţie scenică, Mihaela Teleoacă, au pus în practică o piesă de-un mare fel, plină cu de toate, mai ales umor, spre concentraţia de 90%.
Acompaniată în joc de şansonete şi alte ritmuri pariziene, Mihaela Teleoacă a fost adevărată şi printre noi tot timpul, s-a jucat pe bune, ne-a invitat la dialog şi pe scenă (la un moment dat, un anumit domn Mathieu a fost luat drept mostră din public, despre care aveam să aflu de la boxa din stânga a monitorului Corina Creţu că era chiar George Mihăiţă, directorul en-titre al Teatrului), într-un cuvânt, a fost perfectă pentru rol.
Finalul a fost apoteotic, un fel de „I’ll be back” al lui Schwarzenegger, iar aplauzele au curs multe, multe minute în şir. Şi-acum mă dor muşchii tarsienelor şi metatarsienelor. Pardon! Din culise mi se şopteşte că astea-s pe la picioare… Ideea e că a fost aşa de fain şi am râs aşa de mult, că şi cu tălpile aş fi aplaudat. Revenind, deci, şi-acum mă dor carpienele şi metacarpienele personale!
Ca să conchid, a fost o seară de mare neuitare, a fost o comedie la care am râs aşa de mult, că dacă aş fi fost cardiac, nici farmacia inimii, Catenaaa, nu mă mai salva, he-he!
Doamnă Verona, să vă dea Dumnezeu sănătate şi Sfânta Muză numai gânduri de piese d-astea!
Hai, lăsaţi emoţiile, că, fie vorba între noi, p-asta aţi nimerit-o! Parol!
De elucidat: Teo Negură, Gabriela Elena.
Cadou
Deunăzi am făcut semn la un taxi pe Unirii. M-am aburcat înăuntru şi-am dat de un nene trecut binişor de 57 de ani. Ne salutăm, îi zic unde să mergem şi dau să mă fac comod. „Da’ ce boala e scaunul ăsta aşa în spate? Ori aţi avut vreun burtos înainte de a mă lua pe mine?”, îl întreb pe taxitataie, încercând să-mi reglez scaunul.
„Dom’ne, să vedeţi ce-am păţit acuşica, până să te iau pe matale. Că d-aia a rămas scaunu’ dat pe spate.” Oprim la stop la McDonalds şi continuă: „Am primit o comandă acum o juma’ de oră pe la Piaţa Sudului. Vine o domnişorică frumoasă, dom’ne, nu aşa, că zic eu, da’ era bună de tot, zici că se dăduse jos de pe coperta de la revista aia, cum îi zice… aia, ştii matale mai bine!”. De unde-şi dăduse omu’ seama că ştiu mai bine, nu pot să vă zic, dar am pus observaţia pe seama expresiei de cunoscător care mi se citeşte adesea pe faţă.
Pornim în sus, către Universitate. „Aşa! Nu se urcă în maşină şi mă roagă să-i dau scaunul pe spate cât de mult se poate. Mă dau jos, îi reglez scaunul la maxim, apoi trec la locul meu. Acuma, să vezi grozăvie, dom’ne: în loc să se aşeze ca oamenii normali pe scaun, se pune cu genunchii pe el şi cu curu-n sus, către parbriz!” „Hai, dom’ne!”, mă prefac eu atacat la intrigă, aşteptând concluzia. „Da, dom’ne, am rămas cu ochii mari! În 20 de ani de taximetrie n-am văzut aşa ceva! Se uita lumea la noi ca la ursu’ pe sârmă!” Evită la milimetru un puştan cu un Audi. „Iote şi la puţă ăsta!”, făcu taxitataia calm. „S-a umplut lumea de proşti cu carnet, dom’ne!”
Ajungem la Scala, unde trebuia să cobor. „Puteţi să mă lăsaţi oriunde aici”, zic. Dar, ca să nu plec cu necunoscuta-n suflet, merg mai departe cu conversaţia: „Şi de ce s-a aşezat gagica aia cu curu-n parbriz?”. „Aşa, că ştiam că trebuia să vă mai zic ceva, da’ nu mai ţineam minte ce, hă-hă!”, se scuză omul. „O proastă, dom’ne, ce să-ţi mai zic? De Ziua Femeii, primise cadou de la prietenul ei, cică, o pereche de silicoane.” „Haide, bre, nu se poate!”, m-am făcut eu revoltat, plătindu-i cursa. „Serios, dom’ne! Şi îi zisese doctoru’ că n-are voie să stea în cur zece zile, până se reface locu’!” „Zece zile trebuia să umble aşa prin taxiuri?”, râsei eu. „Da, dom’ne! Îţi vine să crezi ce proastă? Să-i dea ăla cadou silicoane şi ea să şi le bage-n cur!”, zise taxitataia luând banii şi dând din cap.
Noutăţi despre curăţenia de Paşte
Vine Paştele, aşa cum bine se vede afară, şi am descoperit, pentru doamnele ori nenii cărora le e milă să bată covoare şi să se ia la trântă cu aspiratorul, o firmă care livrează personal care să se ocupe de treburile astea casnice.
„Mare noutate, bre!”, veţi spune. Da, copii şi fraţi, da’ firma de v-o recomand livrează făcătorii de curăţenie fără hăinuţe! Adică, îţi vine în casă tanti care să şteargă prafu’ de pe toba personală şi, dacă plăteşti corespunzător, o primeşti îmbrăcată doar cu ojă pe unghii.
De asemenea, dacă eşti băiat de băiat şi e ziua matale, a colegului de bancă din generală ori a caporalului de schimb din armată, care te-a făcut să simţi gustul ţambalului, firma are disponibil un pachet fain de unde să răsară nişte treburi care te vor face să se te simţi mai bine decât orice cadou oferit pe cale naturală! “Puteţi adăuga o felicitare sau o ciocolată”, am încheiat citatul, he-he!
Notă: că tot vine Ziua Femeii, cutia se populează cu ce trebuie şi se oferă prietenelor ori nevestelor altora şi, ca răzbunare, soacrelor personale.
Există o mare varietate de servicii precum şi o galerie de unde-ţi poţi alege „curăţătoarele” sau „orii”.
Există un singur neajuns: sunt din Africa de Sud!
Aşa că, hai, puneţi mâna pe treabă!
Interesaţi: Zinnaida, Teo Negură, Gabriela Elena, Dana.