Despre sperieturi – Episode V
Într-una din zile mă sună o pretenară din vremuri îndepărtate şi pe care n-o mai văzusem tot de-atunci. “Mai trăieşti, mă?” “E una dintre opţiuni”, răspund cu bucurie. “Am revenit în ţară şi aş vrea să ne vedem. Şi nu te da lovit că ai serviciu and stuff, că ţi-am luat cadou, da?”
Fiind un cavaler înnăscut, mai ales când e vorba de cadouri, n-am avut cum să dau vina pe serviciu and stuff. Aşa că m-am trezit cu pretenara pe la mine într-o seara, călare pe bicicletă. Am poftit-o înăuntru şi am întrebat-o unde-i cadoul, că doar de-asta ne întâlnisem. “Ăsta e!”, zâmbeşte ea către bicicletă. “Îl am pe Matizel, mersi frumos”, refuz eu să cred realitatea. “Serios, bicicleta e a ta. Şi te rog să apreciezi gestul, că m-am chinuit îngrozitor s-o pun în maşină şi-apoi în lift”, continuă ea zâmbetul. “Ai pus-o în maşină şi-n lift?”, mă acordez eu pe zâmbetul ei. “Nu fii nesimţit! Ia-o şi bucură-te!”, îmi întinde ea ghidonul.
Frumoasă, nu zic nu. Bicicleta, adică. M-am uitat pe internet şi am văzut că-i o grămadă de bani. Lucru care m-a făcut să-mi placă şi mai mult.
A doua zi m-am dus în oraş şi mi-am cumpărat sonerie, pompă, trening, bluză de trening, adidaşi uşori, bidon, suport de bidon, rucsac, cască şi suport de bicicletă pentru maşină.
“Vii după masă pe la mine să te scot la o tură cu bicicleta?”, am auzit-o eu pe pretenară în telefon, la fix o zi după cumpărături. “Evident! Sunt pregătit total!”
Numai ce-am venit de la serviciu, m-am schimbat în costum de biciclit, am pus suportul pe Matizel, bicicleta pe suport şi m-am dus la pretenară. Am uitat să vă zic că pretenara asta a mea e mai avută din fire şi stă la un bloc cu parcare subterană şi uşă automată.
“Nu mai urc, te-aştept jos, în parcare”, i-am spus după ce mi-a deschis să intru în garaj. Am dat jos bicicleta, mi-am luat toate cele pe mine şi când am auzit-o că vine, am zis că n-ar strica s-o sperii ca pe vremuri. Aşa că m-am dus către ieşirea din garaj, să m-ascund după un stâlp. Şi cum mă duceam eu aşa savurând deja momentul din viitor, numai ce remarc un zgomot de tramvai pe şine în spatele meu. M-am speriat tare, am un pas înapoi şi m-am împiedicat de bicicletă, căzând pe spate cât eram de mare. Peste bicicletă.
Rănit în orgoliul masculin, încercam să mă ridic, dar poziţia în care căzusem mă împiedica (nu zic nimic de burtă!) şi reveneam iar pe spate. Aşa m-a găsit şi pretena, mişcându-mă încoace şi-ncolo ca un uriaş dispozitiv d-ăla de birou cu sugativă.
“Ce dracu’ ai făcut?”, m-a întrebat ea după ce şi-a mai revenit din criza de râs. “M-am speriat de uşa de la garaj, că nu mi-a dat prin cap că se deschide şi fără să-i dai vreo comandă, şi m-am împiedicat de bicicletă”, am răspuns sincer.
Am reuşit într-un târziu să ieşim din garaj şi am continuat să râdem.
“Mergem în Herăstrău, da? Te simţi în stare?”, m-a întrebat ea în stradă. I-am făcut “thumb up!” şi ne-am încălecat bicicletele.
După 30 de metri, cred, am oprit la un semafor. Pentru siguranţă, am coborât de pe bicicletă.
“Cum dracu’, mă, să te sperii de uşă?”, m-a întrebat pretenara râzând. Am ridicat din umeri zâmbind împăciuitor. “De când n-ai mai mers pe bicicletă?” “De la Bamako, de vreo 7-8 ani”, am făcut eu o flotare de memorie. “Cu asta ai apucat să ieşi?” “Nu, e virgină. Asta e prima ieşire, he-he!”, am râs eu, realizând adevărul. “Crezi că eşti în stare de mai mult?”, “Bineînţe…” am mai apucat să zic, pentru că m-am împiedicat de o pedală şi am căzut iar pe spate.
“Auzi”, îmi zice pretenara făcând o pauză de râs, “în 5 minute şi nici 50 de metri ai căzut de două ori. Eu zic că am pedalat destul pentru azi. Hai, mai bine, să mergem la mine, bem o cafea, ne uităm la un film, chestii de-astea lipsite de atracţie gravitaţională.”
Ne-am întors la ea. Când să intrăm în casă s-a oprit să mai râdă puţin. “Eu ţi-aş lua bicicleta înapoi, că-i prea periculoasă pentru tine. Da’ mai bine-ţi iau un stativ să o ţii suspendată şi să o foloseşti în casă, ha-ha-ha!”
Intrând, m-a mai oprit o dată: “Nu mai zic că ai dat şi-o căruţă de bani pe suport de bicicletă pentru Matizel, echipament, rucsac şi alte prostii, ha-ha-ha! Mai bine le duci înapoi la magazin şi zici că ţi-au rămas mici.”
Ultima dorinţă
Croco era un tip solid, înalt, cu păr negru şi nas mare. Zvonurile sau invidioşii spuneau că era normal din anumite puncte de vedere, iar nasul arăta aşa din cauza sportului pe care-l practicase în liceu: box.
Era un partener de nădejde în ale tehnicii, dar un campion în gafe şi exprimări bolovănoase. Asta nu-l făcea neapărat antipatic, dar, cu certitudine, prezenţa lui nu făcea fericită pe toată lumea.
De ceva vreme, Croco îi purta sâmbetele şi zâmbetele mai frumoasei noastre colege, Fransoaz. Nasul meu fin şi privirea-mi de expert îmi spuneau că e ceva între ei, dar nici unul nu se dădea în fapt, darmite să recunoască ceva!
– Mă, voi vă jucaţi de-a doctorul şi pacienta pe ascuns, îl tachinam eu pe Croco, ori de câte ori ne nimeream pe cursă cu Fransoaz.
– Aş vrea eu, dar, din păcate pentru ea, avem doar o relaţie de pură amiciţie şi profesională colegialitate, răspundea Croco invariabil.
– Măcar, mai schimbă, boalii, replica asta, că mi-o serveşti de un an şi ceva!, îl apostrofam, văzând că nu scot nimic de la el. Dar toate astea aveau să se schimbe, graţie unui eveniment pe cât de neprevăzut, pe atât de hotărâtor în deciziile celor doi bănuiţi.
Ei, bine, şi sosi momentul când a trebuit să facem o cursă cu destinaţia Parma. Urma să luăm pe cineva de-acolo, aşa că zburam numai noi, ai noştri.
Toate au fost bune şi frumoase, ăştia îşi aruncau ochiade în continuare, vorbeau în pilde ori cuvinte cu substraturi adânci.
Mai aveam cam o jumătate de oră până la aterizare şi o ardeam prin cockpit, la o parolă cu Muflă pe post de comandant şi Proletaru, copilot. Deodată se aude un „zbuf!” înfundat, apoi la motorul 1 încep să se aprindă câteva becuri de avertizare.
– Taie-l, Proletare, şi scoate checklist-ul! spuse Muflă către copilot. Iar tu cheamă stewardeza! continuă el către mine.
Am ieşit din cabină şi am trimis-o la ei pe Fransoaz.
– S-a întâmplat ceva? Că parcă am simţit o chestie, m-a luat Croco în primire.
– Ai simţit bine, tătuţule, am rămas fără motorul 1, i-am răspuns.
– Vreo cauză? a continuat el cu ochii mari.
– Cred că a rămas fără presiune de ulei.
– Aha… a făcut Croco şi şi-a aprins o ţigară.
După câteva clipe a ieşit şi Fransoaz din cockpit. Era speriată şi gata să izbucnească în lacrimi. Croco a stins ţigara şi s-a dus către ea.
– Dacă ai mai avea 5 minute de trăit, ce-ai face? a întrebat-o el, luându-i mâinile într-ale lui.
– Atât doar? Nu ştiu… chiar nu ştiu… a şoptit ea, având o lacrimă pe obraz. Dar tu?, l-a întrebat ea după alte câteva clipe.
– Aş vrea să ne futem ca pentru prima şi ultima oară! a răspuns Croco sincer.
Nu ştiu dacă evenimentele ulterioare au avut loc datorită declaraţiei lui Croco ori ca urmare a opririi motorului în aer, dar după o săptămână plecau în luna de miere.
– Ce fraieri, dom’ne, dacă s-au luat doar de la o oprire de motor! a exclamat Muflă la auzul veştii. Nici nu pot să-mi imaginez ce-ar fi făcut dacă se oprea şi ălălalt.
Surpriza
A fost o dată, ca niciodată o facultate. Şi-n facultatea asta preda un profesor tare îndrăgit de elevi.
Aşa cum zic legile firii şi cum mai ştim şi noi, într-o zi profesorul a murit. Pentru că le fusese drag, aşa cum vă spuneam, mai mulţi studenţi au decis să meargă la înmormântare. Zis şi făcut.
S-au strâns ei câţiva, poate chiar o duzină, două, nu asta e important, au luat o coroană de flori, au ajuns la biserică, dar nici n-au făcut 25 de paşi în curtea bisericii, că s-a produs minunea: profu’ lor ieşea cât se poate de viu din biserică, ba încă şi vorbind la telefon!
Capul de coloană şi ceilalţi doi băieţi care duceau coroana au făcut subit stânga-mprejur şi au ţâşnit pe poartă mai s-o scoată din balamale, toate fetele au leşinat instant, doi dintre cei mai activi studenţi la seminariile profului s-au scăpat pe ei, iar restul până la o duzină, două, nu asta e important, s-au luat în braţe, paralizaţi de frică.
O mamaie ce umbla să strângă jumătăţile de lumânări arse de la „VII” şi „MORŢI” urmărise scena cu deosebită surprindere.
– Da’ ce-avură mămică ăia de au tăiat-o aşa? s-a dus ea la singurul care mai mişca dintr-o pleoapă.
– Păi, profu’ nostru… Am crezut că a murit…
– Daaa, dom’ profesor, se duse săracu’… Fuse mare om…
– Cum s-a dus, mamaie, că a ieşit din biserică vorbind la telefon? îşi veni studentul nostru în ceva simţiri.
– Aaa, de-asta! a răspuns mamaia lămurită. Apăi ăla nu-i dom’ profesor, mămică, îi dom’ injiner, frati-său ăla jeamănu’, a adăugat ea şi întorcându-se la culesul de jumătăţi de lumânări atât de la „MORŢI”, cât şi de la „VII”.
Gheorghe Stroe, ceasornicarul prozei
Aşa a spus Horia Gârbea despre Gheorghe Stroe cu ocazia lansării ultimei cărţi de proză scurtă, “O aniversare cu prietenii”.
Am ajuns la lansare în primul rând datorită unui prieten misterios, virtual şi comun, supranumit Constandin Bordelezu şi, în al doilea rând, datorită faptului că aveam să fiu prezent la prima lansare de carte a unui conjudeţean.
Gheorghe Stroe scrie de ceva vreme, „O aniversare cu prietenii” fiind a şasea înfăţişare de gen. Amfitrion a fost Cosmin Perţa de la Tracus Arte, editura care a avut inspiraţia să-l publice pe cel care scrie atât de fain despre locurile pe unde mergeam în drumeţii în şcoala generală.
Poeta Victoria Milescu, poetul Florea Burtan şi Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, au vorbit despre autor, cartea de faţă, celelalte cărţi, abilităţile critice ale lui Gheorghe Stroe şi „discreţia” sa în ale publicării.
„Adrian Voicu, aşa-i?”, m-a întâmpinat autorul în momentul când m-am dus să-mi autografieze exemplarul tocmai lansat. „Dom’ne, ştii că între ’77 şi ’78 am fost profesor la Nehoiu?”
„Eram clasa a II-a, he-he!”, am răspuns râzând, având o străfulgerare plăcută a acelor vremi. „Hai alături, că am o ţuică bună de la noi”, mi-a zis.
Deşi era soare, cald şi bine cu Gheorghe Stroe, am refuzat politicos, că m-aştepta Matizel să ne întoarcem la serviciu.
Concluzia nu poate fi decât una singură: Gheorghe Stroe e un Om tare fain.
