Concedii
Seproniu şi Vicenţiu sunt vecini. Unii spuneau că sunt chiar neamuri, dar nimeni nu putu să dovedească acest lucru. Nici chiar ei.
A existat un martor, pe vremuri, care jura că l-a auzit pe Seproniu la o petrecere de ziua directorului, cum că verişoara de-a doua a mătuşii sale e soră cu nepotul vărului unchiului fratelui tatălui lui Vicenţiu. Dar martorul plecase în Italia şi nu-l mai văzuse nimeni de ani buni.
Seproniu şi Vicenţiu lucraseră Combinat. La secţii diferite, dar Seproniu cu un etaj mai sus.
Pe vremea aceea se înţelegeau mai bine, din moment ce-şi făceau concediile împreună. Un an la Mangalia, un an la Govora.
După ce Combinatul a intrat în faliment şi a fost vândut pe bucăţi, Seproniu şi-a deschis un butic, iar Vicenţiu şi-a găsit de lucru la o fabrică de dopuri.
Abia de se vedeau o dată pe an. Cel mult de două ori. În aceste circumstanţe, nu-şi mai făceau nici concediile împreună. Vicenţiu se ducea numai la Govora. Nu mai avusese bani de Mangalia ca pe vremea când lucra la Combinat. Seproniu, se părea, o ducea din ce în ce mai bine. Cel puţin aşa îl suspecta Vicenţiu.
Când se întâlneau schimbau două-trei cuvinte despre familie şi, în mod obligatoriu, despre concediu.
– Unde-ai fost în concediu? suna întrebarea anuală, cel mult bianuală, a lui Vicenţiu.
– La bulgari, răspundea Seproniu.
– Ai dat de bani, murmura Vicenţiu în barbă.
După încă un timp, iar se întâlneau.
– Şi, concediul unde l-ai făcut?
– La sârbi, răspundea sincer Seproniu.
– Se lipeşte banu’ de tine, murmura Vicenţiu ca pentru sine şi cu invidie.
Seproniu auzea, dar fiind mai molcom de felul său, nu răspundea răutăţilor. Ba, chiar îl încerca o bucurie lăuntrică văzând că Vicenţiu îi invidia viaţa.
La câteva luni, să tot fie o duzină, dădură iar nas în nas.
– Şi, anul ăsta ai fost pe undeva? fu curios Vicenţiu.
– Am fost, răspunse temător Seproniu.
– Unde?
– La greci.
– E bine, zise Vicenţiu. Da’ cât bănet ai, nene! murmură el.
„Dacă ar ştii ăsta că eu mi-am făcut concediile la Bulgari, la sora nevesti-mii, la Sârbi, la unchiu’ Butoi şi acuma abia m-am întors de la Greci, sărăcia aia de sat din Tulcea, de unde-i vară-mea ailaltă, Vica, ar râde de mine pân’ la moarte. Aşa, mai bine să râd eu!”
Apoi se uită la Vicenţiu zâmbind, nu zise nimic şi se întoarse. Pentru încă un an.
Bunătăţi din copilărie – Păstăi cu lapte
Aşa cum bine ştiţi, am un stomac sentimental. Care stomac, într-una din zile, a dat comandă la creier şi aşa m-a luat o amintire de pe vremea când eram mic şi nevinovat la ai mei, la Nehoiu, că imediat m-am trezit cu două cepe şi o juma’ de morcov ţărănesc în mânuţe.
Am făcut un ocol pe la home cinema, unde am inserat Mystic Prophecy, nişte nemţi care le zic de strâmbă coada la tigaie, şi în ritmul lor metalifer am tratat rapid ceapa prin metoda à la Julien. Ştergându-mi o lacrimă rebelă în colţul la un ochi, apoi şi pe următoarele 322, am luat morcoveaţa şi am tocat-o aproape mărunt. Am încheiat capitolul lacrimogen călind temeinic cele două rezultate legumicole în tigaia folosită până atunci ca chitară.
Am uitat să vă zic că pe undeva, printr-un castron, pusesem la dezgheţat păstăi verzi congelate, că la Nehoiu s-a cam dus sezonul. Cam juma’ de kil, aşa. După ce s-au dezmorţit un pic, le-am aruncat într-o oală potrivită + ceva apă în vederea fierberii uşoare. După ce-au dat în clocot preţ de vreo 5 minute, le-am scurs şi le-am surprins turnând peste ele călitura de ceapă şi morcov.
Pentru că nu sunt zgârcit şi am oameni care să depună mărturie în acest sens, am pus peste păstăi şi ce mai era p-acolo, doi litri de lapte gros minus o cană. Pe care am băut-o. Nici n-am pus bine capacul la oală că o juma’ de duzină de căţeluşi de usturoi românesc s-au apucat să mă implore să-i arunc întregi în oală, dar am fost fără milă şi i-am îmulţit la rondele. Am lăsat la clocotit vreo juma’ de oră.
Parcă aducea cu ceea ce mâncam eu în copilărie…
Îmbrăţişat de visări, am luat la teluit un pahar de smântână de 15 grade dimpreună cu două ouă ţărăneşti. Le-am pus înăuntru şi am oprit focul. Apoi am adăugat mărar die grossen şi am pus capacul.
Când am ridicat capacul după zece minute, îmi venea să-mi bag capul în oală, aşa de bine mirosea. Iar dacă alături de castronul plin cu minunăţie d-asta pui şi o pâine de casă cu mălai şi seminţe felurite, atunci poţi să fii sigur că papila-ţi va fi pe deplin satisfăcută.
Filme-n linie Cinci
The Accidental Spy (2001)
Hotărât lucru, nu a fost ca-n „Rush Hour”. Greşeala mea că am crezut că păstrează ceva urme din minunata serie, mai ales că în acelaţi an a apărut meseriaşul de „Rush Hour 2”.
Fiind cu nea Jackie, are nişte scene faine cu karate, cu nebunii şi contorsionări de-ale lui + cascade incredibile. E tare de tot faza cu alergatul prin bazar (acţiunea e pe la turci, prin Istanbul) în curu’ gol şi cum se bate el aşa acoperindu-şi cocoşelul, he-he! După care o dă-n fasole!
Poate l-aş mai vedea pentru scena de care vă zisei.
Grindhouse – Death Proof şi Planet Terror (2007)
Astea-s nişte filme unde iar s-au jucat Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez.
Cică „grindhouse” e un termen dat unor cinematografe americane ce rulează filme îndoielnice, abundente în sex, sânge, carne explotând and shit.
„Death Proof” e al lui Tarantino şi e cam ciudăţel, mă rog, n-a fost pe gustul meu. E despre un psihopat, Kurt Russel, care omoară bunăciuni. Le urmăreşte, pac-pac!, şi intră cu maşina lui de cascadorii în ele, prin urmare încep să zboare picioare, creieri şi hălci de carne de gagică bună. Până la urmă îi fac şi lui felul nişte dive cu craci, ţâţe şi cururi de concurs. Plictisitor.
„Planet Terror” a venit la pachet cu ăla de mai sus, numa’ că e despre zombie şi e făcut de Robert Rodriguez. A fost fain, chiar dacă dădea cu sânge peste tot. Cum ziceam, zombie peste tot, maţe şi creieri smulşi, dar şi umor cât cuprinde, din cel mai negru, he-he! Vezi gagica care în locul piciorului amputat primeşte o mitralieră cu care împarte dreptatea.
E delicioasă şi faza cu motoreta mică (care accelera de la 0 la 50 km/h în 4 secunde). Efectele de pelicula uzată sunt beton şi parcă eram în cinematograful lui nea Ion de la Nehoiu.
Mişto, fain, da’ nu mâncaţi dacă vă uitaţi la el.
The Tournament (2009)
Un film care m-a indus în eroare din cauza distribuţiei, subsemnatul fiind fan Robert Carlyle, ca să n-o mai pun la socoteală pe bunătatea de Kelly Hu. Sânge, puşcoace, grenade, căcaturi. Un film cam scremut, după opinia mea. Naşpa!
The Ugly Truth (2009)
Făinuţ, numa’ bun de văzut la o sămânţă când plouă, care arată neştiutorilor câteva trucaje folosite de sexul frumos, viclean, da’ bun, he-he! O producătoare bună (Katherine Heigl) dedicată trup şi suflet meseriei, ajunge să accepte sfaturile unui nene idolatrizat de tot oraşul (Gerard Butler) ca să intre şi ea în rândul femeilor cu viaţă sexuală. Urmează tot felul de faze haioase, dintre care se detaşează ce cu chiloţii orgasmici cu telecomandă.
Nea Butler e mult mai tare ca-n filmul în care striga din toţi rărunchii „This is Spartaaa!”.
The Brothers Bloom (2009)
Am crezut că e o comedioară cu escroci, da’ la final s-a jucat de-a râsu’-plânsu’. M-a plictisit pe alocuri, dar i-am iertat din păcate pentru prezenţa în acţiune a unei preferate de-ale mele, zicând aci de Rachel Weisz. Rolul a fost de psihopupu, da’ tot bună a rămas, să dea boala!
Cu Adrien Brody nu o să mă împac niciodată, iar Mark Ruffalo a fost excelent, ca şi chinezoaica de-o are parteneră.
Merge de văzut o dată. Şi gata!
Mickey Blue Eyes (1999)
O bomboană de filmulete, nu alta, o comedie super faină cu mafioţi şi case de licitaţie.
Faza cu nea Hugh Grant învăţând să vorbească precum mafioţii e genială.
Alături mai sunt Jeanne Tripplehorn (sexoasă ca la balamuc), James Caan, Frank Vitale, Joe Viterelli în roluri de fiică, tată, mafioţi şi tot tacâmul. Eu zic că merită văzut şi revăzut.
Datorie: Gabriela.
Stelu
Lică intră în mica dugheană uşor, de parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva.
În fiecare miercuri, „la jumătatea săptămânii”, după cum zicea el, se ducea la prietenul său de-o viaţă, Stelu, şi cumpăra cu doi lei un bilet la Loto. Şi asta de ani de zile.
– Ia, mă şi tu, îi zicea Lică prietenului său. Că dacă nu-ţi iei, nu câştigi. Adică tu de ce nu vrei?
– Lasă, mă, Lică, oi câştiga eu pe altă parte, zicea Stelu de fiecare dată, că ăştia-s bani nemunciţi, nu trag la mine.
Nici banii munciţi nu trăseseră la el. Pe vremuri Stelu lucrase la Cooperativă. Taică-său fusese mijlocaş înainte de venirea comuniştilor. Avusese trei perechi de boi, vreo zece pogoane de pământ la câmp şi tot atâtea de păşune şi livezi.
Cooperativa le luase pământul de la câmp, iar când a vrut să le ia şi livezile, ia-le de unde nu-s, că taică-său se pusese cu toporul pe ele şi în două zile nu mai rămăsese nici umbră de pom, numa’ iarba dintre ei. Până au venit ăia de la judeţ să măsoare, pomii erau tăiaţi şi adunaţi, aşa că n-au avut ce face şi au declarat păşune pământul unde fuseseră livezile.
Îl duruse inima o lună pe taică-său că tăiase mândreţe de pruni ungureşti şi meri domneşti, da’ cel puţin rămăsese cu pământul. Cooperativa nu era interesată decât de pogoanele de la câmp şi alea de livezi, păşunile le lăsau oamenilor, că nu dădeau producţie la hectar.
Aşa că Stelu moştenise nişte pogoane cu iarbă, din care nu scosese nicicând mare lucru. De primăvara târziu până înspre toamnă, lăsa nişte ciobani să-şi pască oile pe pământul lui, iar ei îi dădeau brânză. Nu multă, vreo doi-trei putineie, cât să-i ajungă iarna. Nici din fân nu scotea mare brânză, aşa că nu se poate spune că banii îl iubiseră vreodată pe Stelu.
Se însurase târziu şi din dragoste cu una, Mira, de la vreo două sate mai dilavale de el. Ar fi putut s-o ia pe una din satul lui, tac-su avea avere frumoasă, Moskvici, cai, pământ la câmp, combină, da’ era proastă şi urâtă. Lică-i spusese să caşte ochii şi buzunarul, că dragostea nu-i ţine de foame, da’ el se luase cu Mira.
După câţiva ani, nu foarte mulţi, odată cu consumul de căpşuni pe un câmp din Spania, s-a consumat şi dragostea Mirei faţă de Stelu, făcându-l pe acesta să realizeze câtă dreptate avusese Lică atunci când îi spusese că „un om informat e un om protejat”. De-atunci nu se mai lipise nici un suflet de al său.
La Cooperativă treaba mergea din ce în ce mai prost, din cauză că ăştilaţi, pe care-i crezuse buni şi de partea lui, vânduseră ori furaseră tot ce mai rămăsese de la comunişti.
Anii trecură şi nu putea să-i zică „pensie” la cât îi dădeau ăştia după câţi ani lucrase la Cooperativă. Ca să poată trăi, la fel ca orice întreprinzător de după ’89, îşi deschisese propria „afacere cu jocuri de noroc”, că aşa îi plăcea să-i spună. De fapt luase de la unul o dugheană de tablă şi intrase pe fir cu cineva de la Loterie ca să vândă bilete Loto Prono contra unui comision modic. După un an, ăia de la Loterie i-au spus că nu-i mai dau bilete preferenţiale, că nu vindea mare lucru şi nu era rentabil.
Stelu continuase pe cont propriu afacerea cu lozuri din puţinii bani primiţi de la stat şi din ce scotea pe păşunat, dar chestia asta nu-l îmbogăţise nici pe el, nici pe alţii. De-a lungul vremii nu câştigase nimeni mai mult de câteva zeci de lei.
Lică, prietenul său de-o viaţă, îi susţinea periodic afacerea, cumpărând în fiecare săptămână câte un loz.
– Ia, mă, Stelule, dă şi mie un loz d-ăla care după ce că-i de doi lei, mai e şi necâştigător, zâmbi Lică, întinzându-i banii.
– Ţi-am mai zis, mă, nu-s de vină lozurile că ai tu mână proastă, îi răspunse Stelu, luând banii.
– Lasă, mă, că toate pe care le-am cumpărat de la tine sunt cu „ne” în faţă.
– Da’ ai mai cumpărat de undeva şi ţi-ai umplut căciula cu bani? ridică Stelu dintr-o sprânceană.
Lică făcu un pas către Stelu şi ridică cu un gest dojenitor lozul.
– Eu nu cumpăr decât de la prieteni, mă, nu de la orişicine. Măcar dacă pierd un ban, să ştiu la cine să mă duc.
– Numai sensibil nu te ştiam, zâmbi Stelu cu subînţeles.
Lică privi lozul atent în lumină.
– Nici nu-l mai desfac, mă, că precis iar e d-ăla. Ia, na, desfă-l tu! zise el întinzându-i lozul lui Stelu.
– Nu mă bag la norocul altuia, mă, se feri Stelu. Fă-ţi-l cu mâna ta, zâmbi el.
Lică se întoarse din nou cu faţa la lumină, mai privi lozul puţin, apoi îl rupse cu mişcări moi pe partea cu gaură. Îl desfăcu uşor, uşor, precum un jucător de poker ce-şi filează cărţile, apoi respiră împăcat.
– Mda… oftă el văzând rezultatul. Ţine-l tu şi p-ăsta, continuă întinzând lozul lui Stelu.
Acesta luă bucăţica de hârtie, se mai uită o dată la ea, apoi o mototoli şi o puse într-o cutie de sub tejghea pe care pe care scria mare cu pixul „NE”.
– Atuncea, eu o să plec, mă, zise Lică făcând ochii roată. Când ajunse la uşă se întoarse de parcă fusese lovit de o revelaţie.
– Mă, Stelule, mă, tu te-ai întrebat vreodată de ce n-ai avut noroc?
– De ce, mă, Lică? se prefăcu Stelu interesat.
– Pentru că în fiecare zi îl vinzi altora, mă, zise Lică dând din cap înţelept. De-aia!
Şi ieşi pe uşă uşor, de parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva.