Moştenirea Luciei Verona – A XXIII-a evadare

Îmi spunea cineva înţelept odată, că lucrurile faine se întâmplă oamenilor buni. Ei, bine, după ce-am trăit în seara asta, m-am convins decisiv şi definitiv că sunt un om bun!
Arareori sau, dacă stau bine să mă gândesc, niciodată, nu mi-a fost dat să văd o piesă de teatru cu o singură personajă. „Ţi-am rezervat loc între domnul Ion Iliescu, Matei Vişniec, George Şerban şi Corina Creţu”, mi-a spus distinsa doamnă în telefon, ca să mă convingă să vin la premieră. Evident, m-am dus mai mult pentru piesă, nu ca să stau lângă distinşii numiţi mai sus.

La ora 19:00 a început să descindă lumea în coloane, care de la metrou de la Universitate, care de la Unirea, care de la o bere de pe Smârdan. Sala Studio a Teatrului de Comedie a devenit subit, dar aşteptat, neîncăpătoare. „Oare unde o să se mai desfăşoare Mihaela Teloacă?”, a reuşit să se strecoare afară din înghesuială un gând, care s-a dovedit a fi al meu.
Mi-am făcut loc lângă un monitor în care era vârâtă Corina Creţu, pentru că, în oraşul verzei de Bruxelles fiind, a participat la piesă teleconferindu-se.

Regizorul Dan Tudor şi actriţa de mare dominaţie scenică, Mihaela Teleoacă, au pus în practică o piesă de-un mare fel, plină cu de toate, mai ales umor, spre concentraţia de 90%.
Acompaniată în joc de şansonete şi alte ritmuri pariziene, Mihaela Teleoacă a fost adevărată şi printre noi tot timpul, s-a jucat pe bune, ne-a invitat la dialog şi pe scenă (la un moment dat, un anumit domn Mathieu a fost luat drept mostră din public, despre care aveam să aflu de la boxa din stânga a monitorului Corina Creţu că era chiar George Mihăiţă, directorul en-titre al Teatrului), într-un cuvânt, a fost perfectă pentru rol.

Finalul a fost apoteotic, un fel de „I’ll be back” al lui Schwarzenegger, iar aplauzele au curs multe, multe minute în şir. Şi-acum mă dor muşchii tarsienelor şi metatarsienelor. Pardon! Din culise mi se şopteşte că astea-s pe la picioare… Ideea e că a fost aşa de fain şi am râs aşa de mult, că şi cu tălpile aş fi aplaudat. Revenind, deci, şi-acum mă dor carpienele şi metacarpienele personale!

Ca să conchid, a fost o seară de mare neuitare, a fost o comedie la care am râs aşa de mult, că dacă aş fi fost cardiac, nici farmacia inimii, Catenaaa, nu mă mai salva, he-he!
Doamnă Verona, să vă dea Dumnezeu sănătate şi Sfânta Muză numai gânduri de piese d-astea!
Hai, lăsaţi emoţiile, că, fie vorba între noi, p-asta aţi nimerit-o! Parol!

De elucidat: Teo Negură, Gabriela Elena.

Tags: Bucureşti, cotidian, fun, râzi