30

Una fierbinte

Posted by Neliniştitu' on 8 July 2010 in La gura sobei |

Vă supun atenţiei fierbintea ştire că am apărut în Revista Culturală “Argeş”, cu textul sugestiv intitulat “Cireşul, baba şi potaia”. Mulţumesc frumos, Simona! Pentru că nu s-a născut, încă, ediţia online, Simona mi-a trimis dovada:

Şi-acuma, să curgă minunatul text!

Pe vremuri, când nu ne păşteau încălziri ori răciri globale, luna lui Cireşar îşi merita pe deplin numele şi o aşteptam cu frenezie de când ţâşnea ghiocelu’ din zăpadă.
Încă de pe la jumătatea lui mai stăteam cu ochii prin cireşi, să le urmărim evoluţia şi coloratura mult râvnitelor fructicele. Fiecare dintre noi, adică gaşca noastră de ciutani de “Pe Gârlă” (unul din cele două “cartiere” de la piaţă, de dincolo de apa Nehoiului, celălalt fiind, normal, “Pe Coastă”) avea cireşi prin grădină, da’ nici unul nu era ca al babei nebune de la fântâna cu cumpănă de “Pe Vale”. Evident, ăsta era un alt “cartier”, he-he! Aşaaa…

Cum ziceam, avea baba un cireş falnic, care producea nişte cireşe dulci, d-alea pişăcioase, o minunăţie, nu alta. În fiecare an aveam probleme cu nebuna, că avea o javră de câine negru, oleac’ mai urât ca Moartea, cu nişte dinţi rânjiţi, o coadă de înşirai două şiruri de covrigi pe ea, şi o lătrătură mai degrabă ca o schieuneală, aşa. Da’ a dracu’ javră, era tare rea şi nu o dată ne lăsasem turul nădragilor în caninii ei.

În anul acela, însă, aveam să fim pregătiţi şi să ne răzbunăm pentru pantalonii pierduţi şi urmele canine de pe buci din anii precedenţi. Ne-am strâns vreo patru-cinci flăcăi, io, Greierică a lu’ Cucu, Pilă a lu’ Ciuture, Fanfan a lu’ Pistol şi jumatea de om, Pitic a lu’ Izmenitu’, toţi cu mari gânduri de umplere a burţilor cu cireşele dulci şi zemoase. Acuma, schema locului arăta cam aşa: în vale, lângă gârlă, era casa babei, iar în curte, în ordinea apropierii de cireş, veneau coteţul javrei de câine, coteţul celor trei găini ofilite, o mică grădină unde-şi pusese baba trei cepe, doi usturoi şi trei morcovi, apoi terenul începea să urce brusc imediat după gardul grădinii cu produse pentru ciorbă. Urma o altă grădină, mai mică, cu doi pruni şi cireşul cu pricina, pe ultima linie, chiar lângă gardul din fund şi de-acolo-n sus era pădure de fag.

Schema era diferită de alţi ani, pentru că Pitic a lu’ Izmenitu’ crescuse şi începuse să răsară personalitatea pe el. Nu mai voia să fie momeală la poarta dinspre gârlă a babei, să o distragă la atenţie ca noi să ne umplem fizicele cu cireşe, pentru ca apoi să primească doi pumni de cireşe şi alţi doi pumni în cap imediat după ce întreba: “Da’ numa’ atât?”. Anul ăsta voia şi el acţiune şi l-am înţeles cu toţii. Urma să răspundă de retragerea noastră strategică şi să elibereze buturuga pregătită cu câteva zile înainte, ca să sperie javra distrugătoare de tururi.

Vine ziua loviturii, aşteptăm să se mai ducă din căldura amiezii, urmărim să intre baba în casă şi pornim tiptilic să ne urcăm în cireş. Piticu’ rămăsese câţiva metri mai sus, printre copaci, la buturuga proptită într-un par înfipt în pământ, legat cu o sfoară. Trebuia să aştepte momentul când javra ieşea din grădina de legume şi urca dealul, spre cireş, iar operaţia se desfăşura în trei etape calculate cu grijă: 1) trăgea sfoara; 2) ieşea paru’ şi 3) buturuga o pornea veselă către jivina turbată.

Trecuseră câteva minute, doar, şi pusesem pe limbă câteva cireşe dumnezeiesc de bune, când începe să-l mănânce-n cur pe Pitic şi să se agite cu sfoara în mână: “Dă şi mie, măăă… Di ce nu-mi dai şi mieee… Da’ dă şi mieee…”. “Ai dracu’ grijă de sfoară să n-o tragi, că ne-am belit!”, îi şoptii dintre crengi. Inevitabilul, evident, s-a produs. Idiotul de Greierică, fire milostivă, i-a aruncat progeniturii lu’ Izmenitu’ o creangă doldora cu cireşe, ăla s-a întins s-o prindă uitând de sfoară, şi buturuga liberă, fără parul ce-i îngrădea energia cinetică, s-a pus rapid în mişcare.

Noi am înţepenit care cum eram prin cireş, nu pentru că scăpase ăla buturuga, ci pentru tocmai atunci ieşise baba să dea la cele trei găini aiurite. Ce a urmat nu ne imaginam nici într-o mie de ani: buturuga a ţâşnit prin gardul livezii, a ras brazda cu ceapă şi jumate din a cu morcov, a împrăştiat orătăniile într-un nor de fulgi şi cotcodăceli, a zdrobit coteţul potăii şi, în trecerea ei vijelioasă, i-a agăţat şi lanţul duşmanului nostru canin. Şi noi, şi baba priveam stupefiaţi cum buturuga răpise căţaua şi o învârtea prin aer, legată de lanţ fiind, în drumul ei către gârlă. Şi-a găsit echilibrul dinamic în mijlocul apei. “Au, au, Leuţule, au!”, făcea baba strigându-şi javra. Al dracu’ câine, după ce şi-a revenit din vertijuri, s-a aşezat pe buturugă şi lătra nervos. Ca să ne lărgim câmpul vizual, am descins din cireş şi ne-am agăţat gâturile în resturile gardului. Când ne reveneam din ameţeala dezastrului, revenea şi baba cu caţaua în lanţ. “Aaa… Tot voi, hir-aţ’ ai dracu’ să hiţ’ dă golani nenorociţ’! Vă ştiu pă toţ’, a dracu’ să hie chelea pe voi! Greierică, şi tu, a lu’ Ciuture, şi tu… Viu io acas’ la voi să-mi repare tac-tu şi mă-ta ce-aţi stricat voi, nenorociţilor!”

Consecinţe: găinile n-au mai ouat, coteţul câinelui a fost mutat lângă cireş, iar a doua zi toţi taţii erau la reparat garduri şi coteţe.
O perioadă am evitat zona şi am însemnat-o cu negru pe harta noastră.
Acuma, istoria făcuse ca tataie să aibă nişte păşune taman prin spatele pădurii de lângă casa babei. Eram prin septembrie, cu puţin înainte de începerea şcolilor.

“Maţule”, îmi zise el într-o dimineaţă, “vii cu mine la coasă, în Ceair (aşa îi zicea unchiaşul la o poiană anume)?” “Cum nu?”, răspunsei şi după vreo oră de mers eram pe deal, dând cu coasa şi îmbătându-mă cu mirosul de fân proaspăt.
Am stat acolo câteva ore. Am cosit, am băut apă de la ciuciurul unui izvoraş, am lenevit cu ăl bătrân la umbra câtorva stejari din preajmă şi la câteva ceasuri de după amiază s-a dat încetarea acţiunii. “Auzi”, făcu tataie înainte să o luăm la vale, către casă, “tot ai luat furca aia cu tine, hai să iau şi o paleaşcă cu fân s-o dea mă-ta mare la capre!” Am rupt nişte crengi din lăstărişul de la marginea pădurii, le-am pus unele peste altele, iar peste ele am pus o grămadă de fân proaspăt. Ca să scurtăm din drum, am luat-o pe o potecă prin pădurea din spatele casei lu’ ţa’ Lina a lu’ Pufu, baba nebună cu cireşul. Poteca dădea taman în dreptul pomului-problemă, ocolind grădina prin dreapta, şi se sfârşea în drum.

“Ia urcă-te pe fân, maţule, să nu o ia la vale şi să-l pierdem pe drum”, îmi zise tataie când am început să coborâm prin pădure. Ceea ce am şi făcut. Când ne-am apropiat de casa babei, javra parcată lângă cireş ne-a simţit şi a început să latre cu pasiune. “Taci, fir-ai a deacu’, că eşti la fel de nebună ca stăpână-ta!”, s-a exprimat ăl bătrân, dar abia ce-a terminat de zis că s-a produs inevitabilul: s-a împiedicat de-o rădăcină, ceva, greutatea din spate l-a împins înainte, a pierdut controlul, a trecut fulgerător prin gardul lu’ ţa’ Lina, de care s-a mai împiedicat o dată şi printr-o tumbă nereuşită a nimerit pe coteţul câinelui, dezmembrându-l complet şi în totalitate. Javra s-a speriat grozav şi a tulit-o urgent trăgând un rest de perete de coteţ după ea. Paleaşca de fân s-a oprit în gardul spart, iar eu, în vârf fiind, am descris o boltă şi m-am dus de-a berbeleacu’ până în grădina de legume, unde ciuguleau trei găini martire.

În câteva secunde ţa’ Lina era în curte suduind. “Şi tu, Dumitre?”, îşi puse ea mâinile-n şold. “Dar-ar Dumnezeu să muriţi toţi, ca să scăpaţi de mine, maică, să nu mă mai chinuiţi! Leuţu, na la mama, na!”, a încheiat ea plecând după potaia speriată.
A doua zi îl ajutam pe ăl bătrân la făcut gardu’ babei şi coteţul potăii. “Mă, maţule, astea două-s norocoase, mă, dacă nici una nu moare şi la fiecare două luni le facem coteţ şi gard nou, hă-hă!”, râdea tataie apucând o altă scândură la gard s-o bată în cuie.

Datorie: Gabriela Elena.

Tags: , , ,

30 Comments

  • […] Viata este o boala sanatoasa pentru ca te obliga sa inveti cum sa lupti cu ea, sa te aperi de ea si sa te tratezi singur! […]

  • madalina says:

    La mai mare! Ne bucuram si va felicitam!

    Ne bucuram ca ne-ati pus la 220 atat de rapid, maestre! Si unde mai pui ca, in unele parti, inca mai e timpul cireselor !:)

  • Săru’ mâna, care este! 🙂
    Nici macar nu mi-am dat seama. Aşa a fost să fie, cu apariţiunea.:D

  • VAXXi says:

    Mă, tu începi să ai apucături și mutră de Ion Creangă 🙂

    Brava, mi-a plăcut !

  • madalina says:

    Mi-e ciuda pe Jean Rameau asta, ca a scris el povestea cu organul care facea cel mai mare trafic. Maestrului nostru i-a lasat de la brau in sus, of of !

  • Vaxxi,
    Aşa să ne-ajute Dumnezeu! Să trăieşti şi mersi! 😀

  • Mădă,
    Deh, nimeni nu e perfect, bre! Chiar şi eu am unele defecte, da’ nu mai ţin minte dacă de la brâu în sus sau în jos. 😀

  • Dumitru H says:

    Ufff…, acum c-am citit textul pe nerasuflate imi permit sa si respir.
    Mda…, esti impecabil, si textul mi-a mers la suflet ca un pahar de apa rece baut pe nerasuflate in zi de canicula.
    Si pentru ca nu port palarie, sapca sau caciula, cred ca e cazul sa merg sa-mi cumpar una ca sa am ce scoate cand trec prin preajma ta.
    PS Cand am vazut in blogroll titlul “Una fierbinte” am deschis rapid, sperand sa vad o noua activtate culinara de invidiat (eventual pe bloc) 😀
    Felicitari, si la mai mare !!!

  • Bre, săru’ mâna! 😀
    O să mai fie şi d-alea, da’ m-au încurcat argeşenii. 😀

  • simf says:

    cand primesti si revista tiparita o pui si pe ea pe blog, da?
    (ce ma faci tu sa ma rusinez… :”>)

  • Poţi să fii sigură, bre! Măcar o poză de copertă, he-he! 😀
    E meritul matale, n-ai de ce să te ascunzi după cireş! 😆

  • dr. Lecter says:

    Minunat! Ne duceam la Magura, la furat de crini! Avea dom’ Dumitrescu , profesorul de muzica, mii de crini albi! Aveam si noi in curte, dar e pacat de o gradina daca n-o bagi in seama cu furatul. Si ne facem o gasca de vreo 5 idioti, inarmati cu foarfeca pt taiat tabla, a lu’ nea Doru, si taiem gardul de plasa. Intram, taiem maiestuoasele flori, si iesim tiptil. La adunarea pe marginea santului din spatele scolii, eram numa’ 4 insi. Unde dracu e Bebi? Nu e Bebi. Revenim, cu maraieli si injuraturi, la Dumitrescu in curte. Bebi lesinase de mirosul crinilor. Era alergic. L-am tarat, l-am dus cu “trei lei scaunelul” pana acasa. Cand l-am predat ma-sii, era umflat ca un balon. Dupa doua zile, Berbi era refacut, saream gardul la cirese, la tanti Tina.

  • Magistral! 😆
    A leşinat de la crini! 😆

  • Bordelezu says:

    Neliniştitu’,

    Aşa a fost să fie. Aşa a vrut Domnul. Românul damnat.

    Ţa’ Lina e, pur şi simplu, românul sub vremi: năcăjit, singur, neputincios, considerat nebun pntru că gândeşte normal. Năpasta nu-i vine pe cap cu apele înfuriate ale Siretului, nu vine sub forma unei ministrese îmbrăcată ca o pupăză, nu ca o tăiere de pensie, năpasta ei vine din propriul cireş, i se prăvale din deal, claie peste casa singurului ei sprijin – potaia din ogradă.
    Excelent! Felicitări!

  • Mulţumesc frumos, tătuţule! 🙂
    Să trăieşti şi să mai vii să-mi mai tragi câte-o analiză pe text, că tare măiastru le îmbini! 🙂

  • Bordelezu says:

    Nepoate, făcui mai adineauri cenaclu literar cu textul tău, îi strânsei pe toţi din jur, aici, pe unde hălăduiesc acum. Succesul a fost total, au râs cu lacrimi toţi. Comentarii gârlă, toate admirative. “Iote-te ce ieşi din năpârstocul lu’ Voicu, ăsta îl întrecu pe Creangă, îl moşteneşte pe tac-su mare la talent. Să-i deie Dumnezeu sănătate, pe unde-o fi.” E doar unul dintre ele.
    Ce vrei mai mult de atât?

    Toate cele bune!

  • Mai mult aş dori să bem o ţuică citind din carte asta, ce mi-o doresc să apară odată… 😀
    Te pupez şi te stimez! 🙂

  • Ehehee…
    Daca n-ati avut sturlubaticilor si canepa sa o calcati in picioare…tot degeaba… 😆

    Felicitari pentru publicarea textului! 🙂

  • Bine, pe vremea aia o călcam în picioare, he-he! 😀
    Mulţumesc frumos de tot pentru congratulări. 🙂

  • Manole says:

    Felicitari! Savuros textul! 🙂
    Draq s-o ieie de baba cu cateaua ei cu tot! Ca tare m-a enervat, sa tie ea numa’ pentru ea, minunatiile alea de cirese! Ptiu! 😀 Cat despre voi, strategici de mici! 😀

  • Mulţam fain! 🙂
    Aşa ne naştem prin zona aia, cu strategia pe noi, cât casa! 😀

  • […] suficient! Gabriela şi florile ei… Mai că-mi vine să mă duc să caut o… gloxinie! Adi chiar scrie, şi publică!  Ştiu, moncher, am luat aminte! Iar Nea Costache ne invită la […]

  • Manole says:

    Modestule! 😆
    Hai, sa-ti fie de bine si la mai mult! 😀

  • Da, uitasem să menţionez şi asta, mersi! Ne mai naştem şi modeşti! 😀
    Săru’ mâna, să fie cu bucurie! 😀

  • […] *“Prima chimista din istorie este considerata a fi o femeie care se indeletnicea cu fabricarea parfumurilor? Tapputi, asa cum se numea femeia, apare mentionata intr-o scriere cuneiforma din atribuita mileniului 2 inainte de Hristos din zona Mesopotamiei.“ […]

  • mea culpa!
    Să nu știu nimic..e drept, a trecut cam multă vreme.
    E prea târziu pentru felicitări ?

  • Nu, nu, niciodată nu e prea târziu pentru felicitări! 🙂
    Săru’ mâna şi bine ai revenit! 🙂

  • Mulţam fain! Să trăieşti! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2022 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.