12

Rubrica “Ce nu ştiam ieri”: azi, despre RMN.

Posted by Neliniştitu' on 6 May 2012 in La gura sobei |

Vă spuneam în trecutul apropiat cum că am avut oarece probleme cu o labă de picior (nu de urs, cârcotaşilor!). Eh, asta nu mi-a fost de ajuns, pentru că, la puţin timp după evenimentele fizio, am alunecat pe-o coajă de banană şi am căzut fix într-o mână. În urma feluritor investigaţii şi tratamente, s-a ajuns la concluzia că trebuie să mă întâlnesc cu RMN-ul.

Am luat trimitere de la doamna doctor, am făcut programare şi m-am înfăţişat la clinica respectivă. Cât timp îmi aşteptam rândul, numai ce mi-am aruncat un ochi pe trimiterea respectivă. Erau scrise trei cuvinte: „Algii, impotenţă funcţională”. Algiile, ca algiile, că i-am spus eu, da’ de unde ştia doamna doctor de cealaltă parte, că nu-i zisei nimica? Şi oare pentru ce os mă trimisese la scanat?

„Dumneavoastră?”, m-a întrebat o frumuseţe palidă de dincolo de tejghea. I-am pasat oarecum timorat trimiterea, s-a uitat pe ea şi mi-a dat o hârtie. „Citiţi şi semnaţi”, a continuat ea. „O să intraţi în câmp magnetic foarte puternic şi nu trebuie să aveţi metale prin corp.” „Aha!”, fac eu lămurit şi iau hârtia la citit. Aşa era: dacă am nu ştiu ce boli de cap, claustrofobie ori proteze metalice prin gură, prin oase, piercinguri şi alte belciuge, boli metalice şi alte alea. „Aşteptaţi pe canapea până veţi fi chemat”, mă invită blondina-lina.

Nu calculez bine înălţimea canapelei şi cad în gol, cu noada pe o margine şi cu cotul izbindu-mă de calorifer. Am mimat indiferenţa, da-mi venea să mă arunc pe pereţi de durere. „Doamne, ai milă de mine, păcătosul, şi nu mă lăsa să-mi zdrobesc restul de oase rămase întregi!”, am spus rapid o rugăciune în gându-mi.

Îmi revin cu ceva ambiţie mentală şi încep să-mi arunc ochii pe teveu. Când intrau nişte ştiri despre pedelişti plecaţi să-şi facă vacanţele în umbra Africii, iese un nene subţirel de după o uşă glisantă şi mă invită să-l urmez.

„Intraţi după paravan, dezbrăcaţi-vă şi luaţi halatul şi papuceii”, îmi zice nenea aşezându-se la un calculator. Mă bag la piteală, mă las la boxeri şi maieu şi încep să mă uit după halat şi papuci. Sub scaun, nimic, în cuier, nimic, pe scaun, un fel de şervet de hârtie verde. Îl iau, mă uit mai atent la el, îl desfac şi se desprind din el două chestii cât palma unui copil, care încep să plutească precum două frunze în vânt. La o privire mai atentă am realizat că tocmai ce găsisem papucii. „Ăstalalt o fi halatul”, mi-am zis şi am început să întorc prosopul de hârtie pe toate părţile.

N-am găsit neam de mânecă, ci doar două sfori. Am luat papucii pe vârful picioarelor, că erau cu 20 de măsuri mai mici, şi, neştiind cum să iau prosopul ăla pe mine, m-am încins cu el în jurul brâului.

„Sunteţi gata?”, îl aud pe nenea. „Gata!”, zic eu cu tărie apărând în toată splendoarea. „Ce faceţi?”, se miră el. „Aşa se pune halatul?” „Păi, n-am găsit nici un halat”, m-am dezvinovăţit. „Daţi-l jos de la brâu”, îmi zice nenea. Dau jos şervetul, i-l înmânez şi aştept să văd cum face el halat dintr-o bucată de hârtie. Îl ia, se uită un pic la el, trage de o parte şi, hopa!, apar două mâneci de niciunde! „Poftim!”, făcu el cu gura într-o parte. „Aha! Mersi frumos”, zâmbesc eu şi pun pe mine celuloza colorată. Evident, dacă papucii îmi stăteau pe vârful degetelor de la picioare, imaginaţi-vă cum stătea hălăţucul pe mine.

Am fost invitat într-o cameră unde era un frig de cântai la măsele. Marea majoritate a arealului era ocupată de o chestie babană, care aducea teribil de tare cu o Poartă Stelară (vezi Stargate pe Google). De fapt, era un uriaş tub bâzâitor, cu nişte cabluri şi luminiţe. Cam înspăimântător, ca să zic aşa!

“Staţi să cobor patul”, zise omul. “Câte kile aveţi?” “110!”, fac eu o medie a ultimei luni. “Aha!”, confirmă el şi începe să umble la nişte butoane. “Aşezaţi-vă în şezut pe pat”, mi-a arătat el. A luat dintr-un raft un fel de cască de motociclist găurită, mi-a introdus-o până la umăr pe mâna beteagă şi m-a pus să mă culc pe pat.

A apăsat nişte treburi şi, după ce patul s-a ridicat până la nivelul tubului, a încercat să mă vâre în tub. Evident, trapezul meu de Nehoiu nu avea cum să încapă în tubu’ cel altoit al lu’ Bernoulli. “Mai strângeţi-vă puţin, ca să încăpeţi”, zice nenea. M-am strâns ca-n burta mamei, să dea boala. Mi-a dat pe urechi o pereche de căşti şi în mână o pară de cauciuc. “În căşti veţi auzi muzică, să nu vă stresaţi prea tare de la aparat”, mi-a spus nenea, împingându-mă în tunelul magnetic. “Cât durează?”, am strigat eu sperând într-un răspuns de gen “5 minute”. “40-45 de minute”, mi-a strigat nenea, după care am auzit uşa trântindu-se.

Eram vârât în tub fix de la brâu în sus. Înăuntru era călduţ, dar afară simţeam cum mi se strâng chiloţii de frig. În căşti începe o muzică de blănăreală: Beach Boys. Încep să număr piesele, ca să ştiu cât timp mai am de stat. Din toate părţile încep să se audă bubuituri şi păcănituri mai dese sau mai rare, în funcţie de ce draci era pusă maşinăria să facă. Muzica abia de se mai auzea şi asta doar cu mare concentrare din parte-mi. De parcă nu erau de ajuns mitralierele, picamărele, forezele şi alte raboteze ce-mi lucrau pe creier, muzica a trecut prin Beatles, Barbra Streisand, Dalida şi mai ştiu eu ce alte specii de mult dispărute.

După vreo 10 melodii, s-a oprit războiul frezelor, muzica şi l-am auzit pe nenea: “Gata, vă scot afară!”. Ceea ce a şi făcut. “Ei, cum a fost?”, a încercat el un zâmbet, luându-mi căştile. Eram chiaun şi-mi venea să-i frig una în mufă. “Groaznic!”, am răspuns eu sincer. “Ridicaţi-vă!”, mi-a zis el. „Traumatizant, dar necesar, ca să zic aşa”, a continuat el râzând.

Cu un efort substanţial, am reuşit să mă ridic în cur. Mi-a scos casca găurită de pe umăr, mi-a mai luat nişte fire şi mi-a zis să aştept, ca să coboare patul. A apăsat un buton şi s-a auzit un cârâit. Patul era cam la un metru şi ceva înălţime. „Sunteţi cam greuţ”, mi-a zis el. „O să vă rog să încercaţi să săriţi uşor, pentru că s-a blocat patul, nu vrea să coboare.”

Am trecut peste remarca elegantă asupra fizicului meu şi m-am dus să mă îmbrac. Înainte să plec, aveam, totuşi, o nedumerire. „Fiţi amabil”, zic, „toate ca toate, am înţeles că muzica e de RMN, că păcăniturile sunt necesare, dar pentru ce mi-aţi dat în mână para de cauciuc?” „Heee, para de cauciuc este pentru urgenţe”, zâmbi el. „În caz de pericol, trebuia să apăsaţi pe ea şi se oprea tot procesul.” “Aveţi d-ăştia care se satură de muzică?”, râd eu.

“Nu, d-ăştia n-am avut”, râse el. “Dar, săptămâna trecută am avut pe unul care uitase că avea un inel pe prepuţ. Când a pornit procesul, magnetul i l-a ridicat cu tot cu măciucă, de era să-l lase fără ea. Altul s-a băşit în tub de emoţie, că era claustrofob, dar nu ştia. Para i-a salvat pe amândoi.”
Am ieşit de-acolo împletecindu-mă de râs. A fost prima oară când am dat râzând câteva milioane bune.

Datorii: Teo Negură, Luna Pătrată, Dana.

Tags: , , , ,

12 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2022 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.