Cum ar fi să dai telefon şi să vină bancomatu’ în faţa uşii? Ha? Dacă toate beredeele, bancpoastele, aengiele, becereile ş.a.m.d.-urile ar fi la poola românului? Asta numa’ istoria ne-o va arăta… Da’ şoferu’ nu cre’ că e chiar fericit. Nu, nu poţi să fugi cu bancomatu’, he-he!

Cu adâncă evlavie online, profundă smerenie bloggeristică şi veşnică recunoştinţă contemporană am primit de la Domnul Vania şi Profu’ Liviu minunatul premiu intitulat Scrib (de regiune) Superior. Le mulţumex şi pe această cale după care trec la expunerea celor cinci reguli, uşor modificate, care este:

1. Fiecare Scrib trebe să dea premiu’ la scribonline speciali pentru persoana proprie.

2. Fiecare Scrib trebe să se linkuiască de cel de la care a primit premiul.

3. Fiecare Scrib trebe să îşi prezinte ăuardu’ pe blog şi să adauge un link la acest post.

4. Fiecare Scrib este rugat îşi adauge numele la Mr.Linky List, dar nu-l sfătuiesc, pentru că am senzaţia, spre certitudine, că e o prostie.

5. Fiecare Scrib trebe să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Având o slăbiciune pentru sexul slab, dar frumos şi deştept, am decis, neconstrâns de regulamente, să ofer ăuardu’ următoarelor personaje: Lucia Verona, Mădălina, Tenţi, Meşterul Manole,  Oana, Matilda, Bad Pisi, Brightie, Alina. Ar mai fi doamne de premiat, dar ori au primit, ori urmează. Fiecare o dă cui vrea, he-he!

Acestea fiind zise, ne citim mai încolo, peste fro doo zile.

A trecut vremea şi a venit rândul amicului Krossfire, care m-a omorât cu o chestie pe cât de plăcută, pe atât de solicitantă la memorie, degete şi timp.
Io le voi expune p-alea ce fuck să tresalte celula-n mine când le proptesc în difuzoare la vataj maximal. Deci, vă avertizez că urmează un ditai articolu’, pe care sper să aveţi răbdare să-l parcurgeţi, în ciuda faptului că unii dintre voi nu sunt de meserie, he-he! Numai Krossfire e de vină, pe el, deci!

Să debutez în afirmaţii cu tătuţii australieni ai metalului clasic şi zic aci de Angus Young & Co.
Revelaţia australiană mă lovea fix acu’ vreo 28 de ani direct şi decisiv cu cel ce va rămâne unul dintre albumele mele cele mai dragi: “Back in black” – 1980. E fără cusur ca forţă, ritm, sunet, iar vocea lui Brian Johnson nu va mai suna niciodată ca turnată-n fontă.
Nu pot să nu-i menţionez pe “dobermanii” de la ACCEPT, cu al lor “Metal Heart” (1986), o mare sculă de album, pe care l-am ascultat înzecit şi încă îl mai bubui prin Matizete.
Schimbăm un piculeţ genul şi amintesc conesiorilor de ANNIHILATOR (“Never, neverland” – 1990), ANTHRAX (“Fistful of metal” – 1983) şi ultimii, dar nu cei din urmă, superdinamitele daneze de la ARTILLERY. “Terror squad” (‘87), “By inheritance” (‘90), dar, mai ales, ultimul lor album, “When death comes” (2009) sunt de-a dreptul superbe şi demonstrează, o dată în plus, că thrash-ul încă mai are multe betoane de dărâmat… Neapărat căutaţi-le şi dacă nu v-or plăcea, nu mai dau nici o bere, he-he!
Vă mărturisesc că sunt fan ALTAR, trupa lui Ghost, pe care am văzut-o într-o deschidere de Megadeth, cred, nu mai ştiu exact… Aha! La Sepultura, la Arene, în 2003! Tare îmi plac albumele clujenilor: “The last warning” (‘93), “Respect” (‘95) “Born again” (‘98) şi “Atitudine” (2006). Sunt de urmărit în concert: explodează pur şi simplu pe scenă!
Citeste in continuare:  "Revista metalică de front"

Revin cu cronologia lepşească şi vă spui că Doamna Lucia Verona mi-a pasat-o elegant, dar nu o să mă dau de tot în fapt, că-s personaj discret, he-he!

Aşa că, anu’ trecut mi-a confirmat următoarele:

- uneori, cu cât munceşti mai mult, cu-atât munceşti mai mult;

- şmecherii rămân şmecheri;

- o clipă poate naşte eternitatea, iar eternitatea poate pieri într-o clipă;

- zâmbeşte, mâine va fi mai rău;

- cine are informaţia marchează şi câştigă;

- norocul ţi-l mai faci şi singur;

- almanahele e un lucru mare;

- ca şi cenaclele online;

- întotdeauna mai vine un tramvai;

- Google nu stă în Rahova;

- Geoană l-a umilit pe Bulă (aşa am auzit);

- un sfârşit e un început;

- or mai fi şi altele, dar încă nu m-am prins de ele.

Întrucât s-a produs aglomeraţie de lepşe, am să le tratez în ordine cronologică, câte una la două zile.

Prima din serie e  de la Brightie (despre personajele de prin cărţile ce m-au marcat la copilărie, pubertate şi alte etape). Ordinea este aleatoare:

- Gogoaşă & Cotae din seria “Cavalerilor” de Ioan Dan, pentru că erau “orientaţi” în teren, situaţii şi vremuri, în general;

- Şeherezada din “1001 de nopţi”, din cauza strategiei, imaginaţiei şi darului vorbirii cu care evita împreunarea cu securea sultanului;

- Făt-Frumos, Greuceanu, Prâslea, Pipăruş Petru ori Florea-nfloritu’ din basmele lui Ispirescu ori Ioan Pop-Reteganul, pentru că le-o dădeau în dinţi la zmei şi la mamele lor, aveau cai ecologici (funcţionau pe cărbuni încinşi) cu urechi multifuncţionale (vezi, “bagă mâna în urechea mea stângă, voinicule, şi scoate un pieptene, aruncă-l peste umăr şi se va face o pădure deasă, ca să nu treacă Baba Cloanţa” etc.) şi, la final, se alegeau cu gagicile cele mai bune;
Citeste in continuare:  "Din cărţi"

Stăteam deunăzi cu un gând aruncat pe o poză din vechime, umplându-mi sufletul cu nostalgie şi gura cu salivă. Mi-am amintit de minunata supă de ceapă… da’ ce zic eu? De cea mai supă de ceapă din toate cele câte a gustat simţu’ meu, aceea preparată de meseriaşii de Issa şi Thomas (doi băştinaşi care i-ar face să plângă pe mulţi dintre „chef”-ii restaurantelor cu clasă de pe la noi), de la hotelul Plaza din Bamako, Mali.
Citeste in continuare:  "Dor de Bamako – Supa de ceapă"