“Tătuţule, am visat şoareci şi se urcau pe mine şi pe urmă au venit şi alţii, să dea boala, mai mari! M-am trezit lac de apă! Ce dracu’ o fi însemnând?”, mi-a vărsat într-o dimineaţă Costiclă, un coleg de breaslă. “Mă, azi nu-s tac’tu Fluturică, adevăratu’ bărbat a lu’ Omida, da’ ştiu pe cineva care ar putea să te ajute”, i-am adus eu lumină pe făţău. “Cine, cine?”, făcu ăsta nerăbdător. “Nea Gugle”, răspunsei fără să clipesc. “Cine? E de p-aci?”, se nedumeri el la auzul ciudatului nume. “Lasă”, zic, “hai, la calculator să vedem ce draci visezi tu noaptea în loc să dormi”.

Dau cu “search” şi ajung aici unde aflu că şoarecul visat de amicul meu, citez, “… este expresia unei griji care îl roade pe cel care visează. În cele mai multe situaţii, este vorba de o sexualitate neînţeleasă corect, refulată sau impusă, într-un cuvânt nefericită. În vis, şoarecele apare adesea în camere şi pe sub paturi, ambele imagini în legătura cu sexualitatea. Adesea, şoarecele reprezintă femeia”, am încheiat citatul. “Mă, iote ce zice”, îi spun bătând cu degetul în monitor, “cică trebe să te duci la futut”. “Zău, mă? Pfaaa…”, făcu ăsta jumate uimit, jumate curios şi jumate întrebându-se unde să se ducă la femei.
Citeste in continuare:  "Sexul oral nu strică nici măcar în vis"

Ideea mi-a venit în momentul când, întors din oraş, m-am împiedicat la privire de două roşii şi un mănunchi de pătrunjel, ce aşteptau ostentativ pe masă ca să mă iau de ele. Această imagine s-a suprapus peste o acută senzaţie de dat din fălci şi astfel s-a născut „Colorata urgentă de vară”.
Minunatul preparat, lejer precum un fulg de pasăre smuls din bătaia aripii, s-a zămislit în mai puţin de trei minuţi, hai, cinci, cu tot cu solo de chitară, sub acordurile suave, dar binevenite, a mai vechilor mei pretenari din adolescenţă strânşi sub numele de Europe.

Am apucat roşioarele, am băgat mânuţele în viteza a 6-a şi le-am tocat mărunţel, apoi le-am distrat cu o juma’ de ceapă de apă la fel de mărunţită, un castravete condamnat la uitare prin frigider, ceva pătrunjel şi un praf de sare.

Cu viteza a 2-a am amestecat legumicolele, apoi le-am surprins vărsându-le în cap conţinutul unei conserve de ton în ulei. Vă recomand Rio Mare, John West sau Calvo, că la astea tonul are gust, nu e ca şi cum ai mesteca hârtie. Le-am amalgamat molcom şi, cu toate că mă înecam cu produsul glandelor salivare, am răbdat preţ de încă juma’ de piesă de-a lui Tempest and Co., ca să se întretaie aromele şi să obţin maximum de gust şi savoare cu minimum de efort.

Fu bună rău, bre! Pe încercatelea, zău! Cre’ că mai recidivez…

Mulţumiri domnului Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, pentru aprecierile din numărul 27 al revistei Luceafărul şi din Săptămâna Financiară (18 iunie), cu menţiunea că nu-s pilot de linie, ci de echer, he-he! Carevasăzică, chiar scriu fain, să dea boala!

Până să mai pun ceva aci despre Berilă, Pişta şi Kremvurşt, puteţi citi un alt capitol la Mădălina, care a avut amabilitatea să mă includă printre preţioasele sale lecturi duminicale.

Şi până să apară această ştire despre “ecouri”, am apărut şi online la Centrul Cultural Piteşti. Da, Simona, mulţam fain!

Datorii: Gabriela Elena, Flavius.

Vă supun atenţiei fierbintea ştire că am apărut în Revista Culturală “Argeş”, cu textul sugestiv intitulat “Cireşul, baba şi potaia”. Mulţumesc frumos, Simona! Pentru că nu s-a născut, încă, ediţia online, Simona mi-a trimis dovada:

Şi-acuma, să curgă minunatul text!

Pe vremuri, când nu ne păşteau încălziri ori răciri globale, luna lui Cireşar îşi merita pe deplin numele şi o aşteptam cu frenezie de când ţâşnea ghiocelu’ din zăpadă.
Încă de pe la jumătatea lui mai stăteam cu ochii prin cireşi, să le urmărim evoluţia şi coloratura mult râvnitelor fructicele. Fiecare dintre noi, adică gaşca noastră de ciutani de “Pe Gârlă” (unul din cele două “cartiere” de la piaţă, de dincolo de apa Nehoiului, celălalt fiind, normal, “Pe Coastă”) avea cireşi prin grădină, da’ nici unul nu era ca al babei nebune de la fântâna cu cumpănă de “Pe Vale”. Evident, ăsta era un alt “cartier”, he-he! Aşaaa…

Cum ziceam, avea baba un cireş falnic, care producea nişte cireşe dulci, d-alea pişăcioase, o minunăţie, nu alta. În fiecare an aveam probleme cu nebuna, că avea o javră de câine negru, oleac’ mai urât ca Moartea, cu nişte dinţi rânjiţi, o coadă de înşirai două şiruri de covrigi pe ea, şi o lătrătură mai degrabă ca o schieuneală, aşa. Da’ a dracu’ javră, era tare rea şi nu o dată ne lăsasem turul nădragilor în caninii ei.
Citeste in continuare:  "Una fierbinte"

Din ciclul “Tot pă bloc, pă bloc, pă bloc/Punem iar ceva pă foc” continuăm seria aventurilor culinare de pe casă, iar în episodul de azi o să vă prezint un preparat al cărui protagonist este un peşte nu atât de urât pe cât e de gustos sau invers. Adică, nu ăla prins de mine, ci ăla ales de pe taraba unui nene mai norocos în undiţă, he-he!
În primul rând se caută un prelungitor corespunzător şi se bagă în priză urgent şi neapărat cunoştinţele mele din adolescenţă, zicând aci de Blackie Lawless & Co. Da, copii, de WASP e vorba! Dăm un pic din cap şi trecem la partea creativă a incursiunii la înăţime.

Ne aruncăm pe respectivul ingredient de bază şi anume, peştele. Datorită texturii cărnii şi surplusului de vitamine pe cap de peşte halit, am ales un soi mai puţin cunoscut vouă, Habarnamus Mediteraneus. Acuma, că am lămurit ce mâncăm, se despică pe burtă, se scoate ce se poate dinlăuntrurile sale, dar cu acurateţe, se spală bine şi se presară o linguriţă de sare în despicătura burţii.
Citeste in continuare:  "Saramură complexă de peşte şi de lins îndelung degetele"

…via Brightie.

Într-o seară, merg la restaurant cu Elice şi Ventuză. Ne-aduce garsonu’ specialitatea casei, nu ştiu ce raţă cu cireşe maraschino. Elice, mare amator de dulciuri, a adunat, fără a ne pune vreo întrebare ajutătoare, toate cireşele şi le-a pierdut pe gât dintr-o înghiţitură.

A doua seară am mers la un restaurant vecin, făinuţ şi slab luminat. “Bă, a fo’ bună raţa aia de-aseară, hai să mai luăm una!”, face plescăind Elice. Şi comandăm. Cum spuneam, era cam întuneric pe masă şi de jur-împrejurul ei. A venit raţa, parcă mirosea altfel, da’ am zis c-o fi de la vreme. Elice s-aruncă din nou pe cireşe, le pune grămadă, face gura pâlnie şi le-aruncă în ea.

Subit, ţăranu’ beleşte ochii extrem, iar dinţii îi aveau albu’ la vedere. M-am aprofundat mai bine spre el şi prin gura larg deschisă am desluşit: “Ahpfă, apfăăă…”.

Am crezut că a făcut alergie la atâta maraschino, al dreacu’ hulpav, ori vreo maraschină d-aia a luat-o mai pe lângă drum şi s-a înecat prostu’. Am pescuit o sticlă de pe tava unui garson trecător şi i-am stors-o lu’ Elice pe meclă. Apoi îl întreb pe garson ce draci de raţă cu maraschino ne-a adus. “No, senor!”, face ăla cu zâmbetu’ pân’ la urechi. “Maraschino finiş tunait! Raţa dumneavoastră a fost cu chili!”

Datorie: Gabriela Elena.