Vă supun atenţiei fierbintea ştire că am apărut în Revista Culturală “Argeş”, cu textul sugestiv intitulat “Cireşul, baba şi potaia”. Mulţumesc frumos, Simona! Pentru că nu s-a născut, încă, ediţia online, Simona mi-a trimis dovada:

Şi-acuma, să curgă minunatul text!

Pe vremuri, când nu ne păşteau încălziri ori răciri globale, luna lui Cireşar îşi merita pe deplin numele şi o aşteptam cu frenezie de când ţâşnea ghiocelu’ din zăpadă.
Încă de pe la jumătatea lui mai stăteam cu ochii prin cireşi, să le urmărim evoluţia şi coloratura mult râvnitelor fructicele. Fiecare dintre noi, adică gaşca noastră de ciutani de “Pe Gârlă” (unul din cele două “cartiere” de la piaţă, de dincolo de apa Nehoiului, celălalt fiind, normal, “Pe Coastă”) avea cireşi prin grădină, da’ nici unul nu era ca al babei nebune de la fântâna cu cumpănă de “Pe Vale”. Evident, ăsta era un alt “cartier”, he-he! Aşaaa…

Cum ziceam, avea baba un cireş falnic, care producea nişte cireşe dulci, d-alea pişăcioase, o minunăţie, nu alta. În fiecare an aveam probleme cu nebuna, că avea o javră de câine negru, oleac’ mai urât ca Moartea, cu nişte dinţi rânjiţi, o coadă de înşirai două şiruri de covrigi pe ea, şi o lătrătură mai degrabă ca o schieuneală, aşa. Da’ a dracu’ javră, era tare rea şi nu o dată ne lăsasem turul nădragilor în caninii ei.
Citeste in continuare:  "Una fierbinte"

…via Brightie.

Într-o seară, merg la restaurant cu Elice şi Ventuză. Ne-aduce garsonu’ specialitatea casei, nu ştiu ce raţă cu cireşe maraschino. Elice, mare amator de dulciuri, a adunat, fără a ne pune vreo întrebare ajutătoare, toate cireşele şi le-a pierdut pe gât dintr-o înghiţitură.

A doua seară am mers la un restaurant vecin, făinuţ şi slab luminat. “Bă, a fo’ bună raţa aia de-aseară, hai să mai luăm una!”, face plescăind Elice. Şi comandăm. Cum spuneam, era cam întuneric pe masă şi de jur-împrejurul ei. A venit raţa, parcă mirosea altfel, da’ am zis c-o fi de la vreme. Elice s-aruncă din nou pe cireşe, le pune grămadă, face gura pâlnie şi le-aruncă în ea.

Subit, ţăranu’ beleşte ochii extrem, iar dinţii îi aveau albu’ la vedere. M-am aprofundat mai bine spre el şi prin gura larg deschisă am desluşit: “Ahpfă, apfăăă…”.

Am crezut că a făcut alergie la atâta maraschino, al dreacu’ hulpav, ori vreo maraschină d-aia a luat-o mai pe lângă drum şi s-a înecat prostu’. Am pescuit o sticlă de pe tava unui garson trecător şi i-am stors-o lu’ Elice pe meclă. Apoi îl întreb pe garson ce draci de raţă cu maraschino ne-a adus. “No, senor!”, face ăla cu zâmbetu’ pân’ la urechi. “Maraschino finiş tunait! Raţa dumneavoastră a fost cu chili!”

Datorie: Gabriela Elena.

Deunăzi vorbeam cu o frendă despre copilaşii noştri precoci, frumoşi, deştepţi şi degrabă maturizaţi. Io cu ce-am mai auzit de la a mea, ea de la a ei, de şcoală, de cheltuieli, de greva de la Buzău şi, după ce-a remarcat faptul că fusesem atras de posteriorul unei mămici ce-şi lăsase trecerea în memoria mea, îmi zice: “Băi, fii atent ce problemă avusei cu fii-mea săptămâna trecută!”. Ia o gură de Starbucks (am făcut cinste, doar sunt gentleman, ce osu’ meu!) şi s-apucă pe depănat. “Deci, vine aia mică la mine pe miercuri, aşa, şi-mi zice: «Mami, am floci!». Am rămas un pic mută.” “Lăudabil”, zic, “credeam că ăştia de la tine din neam se nasc fără, dar, uite, fii-ta e normală, trebe să te bucuri, nu?”

A mai luat paiu’ în gură un pic şi a continuat: “Poţi să fii serios două secunde legate? Io chiar am avut o problemă, să ştii!” “Deci, scuză-mă”, mă ocupai şi eu de paiul meu. “Continuă, te rog.” “Aşaaa…”, îşi aruncă ea o şuviţă rebelă de pe ochiu’ stâng. “Îi propun să-i tundem. E de acord cu condiţia să-i pun într-un plic.”

A venit momentul în care mă îndoi de râs şi pe spate şi pe faţă, aproape vărsând stacana mea cu cafea celebră.  “Te-ai liniştit?”,  a revenit ea după ce m-am săturat de râs. În urma seriozităţii mele teatrale, a depănat mai departe. “Am întrebat-o care-i faza cu plicul. «Sunt primii mei floci, mami, vreau să-i păstrez, că aşa se face, mi-a zis Ana şi Laura, prietenele mele dintr-a VII-a!» Îţi dai seama că nu puteam să râd ca tine acuma. Aşa că i-am dat un răspuns concret, scurt şi inatacabil: «Nu ţin floci în casă, pentru că aduc ghinion!».

A sosit momentul când m-am înecat cu cafeaua. “Deci d-aia au unele ghinion, he-he!”, am dat eu o maximă. “Da, da!”, râse ea sorbind înc-o gură de cafea cu scorţişoară. “Îţi dai seama că nu m-am înţeles cu aia mică şi am stabilit că rămâne flocoasă. După câteva zile, însă, a venit la mine: «Mami, tunde-i că mi se înnoadă şi mă doare când fac duş!». Şi, uite-aşa, am scăpat şi de floci, şi de ghinion, ha-ha! “.

Nu că aş fi rămas în pană de inspiraţie, da’ m-am gândit să vă mai expui un capitol din ce-a de-a doua mea carte (şi sper să nu fie ultima), “Între două decolări”. Asta, aşa, ca să ştiţi ce pierdeţi în caz că nu se reeditează, he-he! Lectură plăcută, deci…

De la Harrare la bază
Am ajuns la Harrare exact după ce se încheiase furtuna despre care ne anunţase radarul din timp şi făcusem câteva manevre s-o ocolim.
Până am trecut prin vamă s-a scuturat şi ultima picătură de ploaie din mantia unui nor greu şi cenuşiu. La câtva timp apărea un soare teribil de vesel, fapt ce a generat o zăpuşeală de nedescris, iar transpiraţia ţâşnea din noi precum apa din fântânile arteziene.
Nu prea am rămas la ars gazul prin cameră, pentru că a doua zi plecam, aşa că l-am luat pe Babu şi am pornit să cunoaştem împrejurimile.
Mi-a plăcut oraşul, curat, cu aspect occidental, iar clădirile coloniale, mărturie a epocii de când capitala se numea Salisbury (după numele unui prim-ministru englez), se încadrau armonios printre construcţiile moderne.
Citeste in continuare:  "Nostalgii de duminica asta…"

Vacanţa de vară era unul dintre cele mai aşteptate momente din an, după alte câteva, şi enumăr aci doar pe cele mai importante: celelalte două vacanţe, Paştele, Crăciunul, ziua mea şi ori de câte ori se putea lipsi cu încredere de la şcoală.
Într-una din astfel de minunate şi multaşteptate perioade, plănuisem cu ăl bătrân, tatai-miu, să dăm o fugă pân’ la stâna lu’ Bulz, la Curmătură, vreo cinşpe de kilometri mai la vale de Nehoiu, pe asfaltul către Buzău. Bine, că de la asfalt mai aveam vreo două ore de urcat pe coclauri, asta aveam s-o aflu pe traseu.
Citeste in continuare:  "Varza, toporul şi strunga de oi"

Puţină lume ştie ceea ce eu abia îmi mai aduc aminte: prima şi ultima, hai să-i zicem maşină, care ne-a bucurat familia, şi anume, o mândreţe de Trabant 601S, carton made.
În fiecare vară, ca să nu-şi iasă din mână, taică-miu îi făcea bucăţi complicatul motor de 2 cilindri şi, cam de fiecare dată, după asamblare, îi rămâneau piese. Culmea era că vajnica maşinetă dizolvabilă îşi făcea datoria şi, până treceam gârla (o să vedeţi mai încolo), mai pierdea un pumn de piese, care se dovediseră a fi de prisos, din moment ce continua să meargă. Mai mereu, tăică-miu le găsea locul, dar numai pentru o scurtă perioadă, deoarece copilaşii de prin vecini veneau la noi la poartă strigând „Nea Costicăăă, ţi-am mai adus o bucată din maşina lu’ matale!”. De cele mai multe ori aveau dreptate, dar se întâmpla să apară şi cu alte bazaconii aparţinătoare tractoarelor sau basculantelor care veneau la târgul de duminică de lângă grădina noastră. Eh, ce vremuri, măi, dragilor…  
Citeste in continuare:  "Trabantul şi amorul porcesc"