56

ET aka Epure Turmentat

Posted by Neliniştitu' on 4 August 2009 in Papila inovatoare |

Într-o zi, după ce ne-am chinuit cu nişte vin aprig la grad, zice pretenu’ meu: “Bă, nu vrei să-ţi dau un iepure, că am doi şi n-am ce face cu ei, că io mănânc numa’ unu’ ”. “Viu?”, cat eu la el, un pic circumspect, din cauza vinului. “Nu, bă, mort gata şi belit de păr! Da’ trebe să-l faci tu, dacă ştii!” Şi, care vasăzică, pe drum de seară, combinam eu din Rahova un 226 cu 131, grăbindu-mă către casă, să nu mi se dezgheţe iepuroiu’ din desagi.
Când am ajuns la domiciliu, cu traista aproape udă ca urmare a înmuierii produsului, am constatat, la o examinare sumară, că iepurele era, de fapt, “epure”, pentru că nu avea capu’ care este. Prin urmare, aşa i-a rămas denumirea.

A doua zi DM (după muncă), am dat în boxe cu Exodus, apoi am purces la spălare şi bucăţire. Am separat pulpele de trup şi am zis că ce mai rămăsese să împart în două sau trei bucăţi (am ales varianta de trei, că am avut de unde). Am vârât toate feliile de epure într-o oală cu apă, le-am spălat bine de eventualii flocileţi, apoi le-am oferit o strecurătoare spre odihnă. Două căpăţâni de usturoi, ce-abia trecuseră în adolescenţă (încă mai aveau un rest de frunze), s-au trezit despărţite în căţei mici şi degrabă împăştietori de arome. Cotoarele, cărora duios le ziceam “frunze”, le-am tocat în tavă, ca să îmbărbăteze căţelandrii usturoiaţi, dar fără experienţă. Cu atenţie şi delicateţe am reconstituit şi firul de rafie cu care erau legate usturoaiele, el fiind tocat cu mare sârg alături de frunze.

După ce am remarcat faptul că bucăţile de epuraş se eliberaseră de mai toată apa cu care fuseseră dezmierdate, le-am aplicat nişte palme cu ulei de măsline, urmat de o prăfuire discretă cu cimbru, piper, ceva sare, busuioc ori, cel mai simplu, folosiţi praf pentru cartofi prăjiţi. Merge şi aici! ‘Poi (vorba unei foarte bune prietene din Oneşti) am trecut la crestarea cărniţei fragede întru crearea împerecherii fericite a căţeilor  nevinovaţi cu  mai-titratele bucăţele de slăninuţă. După ce am terminat cu împănatul şi aranjarea aproape artistică a bucăţilor de carne în tavă, am presărat usturoiul rămas, dimpreună cu o ploaie fină de ulei şi vreo 3-4-5-6 frunze de dafin.

Sinea mea, foarte pragmatică, mi-a şoptit să scap de garnitură aruncând nişte cartofi în tavă. N-am aşteptat să-mi zică de două ori că m-am şi apucat să tai ţărăneşte vreo două-trei barabule sănătoase, mai de la Moldova, aşa.
E-heee, şi-acuma vine secretul şi încununarea… Ineditul reţetei a constat în cele trei beri, mai puţin una, pe care am băut-o (vezi “Calculele” marelui Horaţiu Mălăele), restul de una-jumate luând drumul tăvii epureşti. Pentru că doream o bere mai dulce şi nu am găsit Redd’s, am performat Beck’s Green Lemon, alcool 2,5%, perfectă pentru nevoile mele culinariceşti.

Pentru culoare, am dezbrăcat prin opărire câteva roşii, pe care le-am bucăţit deasupra celor ce mai erau prin tavă. Că tot aveam la îndemână, am încununat respectivul amestec cu un ştiulete de porumb de lapte. Minunat tablou, parol!
Cât timp m-am împrietenit c-un aspirator, am mai citit din volumul “Lemon Green” al autorului de mare succes, Beck’s, şi am mai tras cu ocheánu’ la un film cu Keánu (hai, că le-am adăugat mişto!), epuretele a stat cuminte, învăluit de splendida, complicata şi inedita compoziţiune. Asta a însemnat către două ore jumate, dacă nu mai bine.

Când ceasurilii m-atenţionară de şapte, am acoperit sculptura culinară cu folie de aluminiu dezvirginată la faţa locului şi am aruncat-o în cuptorul avid, care uitase să mai ia foc de când nu-l mai băgasem în seamă.
După vreo juma’ de oră, aromele au învăluit împrejurimile aragazului şi au început să-mi apară vecinele-gospodinele la uşă, nu numai cele de pe scară, ci şi alea din blocurile învecinate. “Iar gătiţi, dom’ne, că ne lăsaţi făr’ de salivă în glandă şi face bărbaţii ulcer pe duodenul stomacului”. Cu greu am făcut faţă atacurilor. Am scăpat aruncându-le reţeta pe geam.

Ce să vă explic eu în scris, când nici papila, nasu’ sau ochiu’ nu poa’ să exprime în cuvinte?
De două ori am mâncat epurete la viaţa mea, da’ ăsta a fost perfect, “dibere” (varianta mea pentru “divin”, că toată lumea face epurele cu vin), să dea boala! Şi eu nu prea mint când e vorba de haleală, da?

1. General

Detaliu 1

Halire

Tags: , , ,

56 Comments

  • Manole says:

    Nelinistitule, of, of, deci tu mai ai???? Urechi, bre , urechi! 😀 😀 😀

  • Bufniţoiu' says:

    Mmmmm, niiiiiice ;;)
    Mi-ai făcut poftă, maestre. Nu atât pentru cărnet cât pentru “vin aprig” 😀

  • Manole Meşteru’,
    Scap cu ele intacte dacă bag mâncare. 😀

  • Bufniţoiu’,
    Bre, am lăsat-o pe a doua zi, că de la vin nu mai distingeam tava de aragaz. 😆

  • Dupa cum vine firul povestirii, dupa fotografiile elocvente si dupa aclamatiile vecinelor … ha, ha, ha… :“Iar gătiţi, dom’ne, că ne lăsaţi făr’ de salivă în glandă şi face bărbaţii ulcer pe duodenul stomacului”… inclin sa cred ca minunatia aia este intr-adevar un motiv de lauda pentru artistul -bucatar! Felicitari, Maestre, n-ai vrea Dumneata sa ne vinzi mai multe astfel de secrete culinare? Poate asa ma fac si eu gospodina priceputa! Deh, stii cum este, arta se invata “tragand cu ochiul” – ca sa nu zic “furandu-se”! Inca odata, felicitari, Maestre!

  • Mulţumesc frumos, sunt onorat!
    Fac chestiile-astea din plăcere şi la inspiraţie. Nu e ceva “profi”, Doamne fereşte, da’ ies bune, să dea boala! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2022 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.