6

Curajosul

Posted by Neliniştitu' on 27 July 2014 in La gura sobei |

Era o dimineaţă frumoasă, cu muşte multe, soare zâmbitor şi un vânticel numai bun să te îmbie la zbor.

– Stai aici, încă nu e vremea, îi zisese tata după ce-i vârî un muscoi cât toate zilelele pe gât.

– Î-gî-hî! apucă el să înghită.

– Să fii cuminte, puiule, da? îi spusese mama după ce-i vârî o omidă grasă-grasă şi verde-verde pe gât.

– A-gî-hî! apucă el să respire.

Urmă încă o muscă fragedă, apoi un greiere umflat, apoi o omidă mai costelivă, apoi încă un… Şi totuşi, vântul ăsta… „Uite ce uşor îi poartă pe mama şi pe tata”, îşi zise el.

Sări pe marginea cuibului, privi în jos, apoi numără în gând. „O bătaie de aripă, două bătăi de aripă, trei bătăi de aripă…” şi sări în gol.

Nu-şi aminti de ce rămăsese cu senzaţia că materia de jos era moale, verde şi pufoasă. Oare omizile i-or fi indus ideea asta?

Impactul îl ameţi zdravăn. Câteva clipe nici nu-şi dădu seama că-l strigă ai lui. Se ridică uşor după o piatră. Părinţii săi se agitau în jurul a doi oameni care-şi beau cafeaua. Unul înalt, cu burtă şi păros, unul mic, firav şi frumos.

– Mamă! Tată! se iţi el pe piatră.

– Stai acolo! Stai acolo, nu miş…. apucă el să-l mai audă pe taică-său.

Omul mare se ridică şi veni către el cu uriaşele mâini întinse.

– Fugi, ascunde-te! se auzi maică-sa, care se învârtea pe lângă omul mare.

Nu aşteptă să-i mai spună o dată şi se făcu nevăzut în iedera de lângă gard. Îl văzu pe omul mare dând crengile la o parte, iar piciorul imens călcă la o lungime de cioc de el. Brusc, îl cuprinse frica, o frică pe care n-o simţise niciodată şi care-l paraliză. Închise ochii să nu mai vadă nimic. Inima îi bătea groaznic de tare. Avea senzaţia că omul mare o s-o audă şi o să vină drept la ascunzătoarea lui.

– Taci, taci că ne prinde! îi şopti el inimii, acoperind-o cu aripioarele. Dar inima nu-l asculta cum nu l-a ascultat nici când i-a dat ghies din cuib.

– E numai vina ta! şopti el supărat, dând cu ciocul în piept.

– Sssst… Nu-i vina ei, dragul meu, auzi vocea caldă a mamei. Aşa suntem noi făcuţi.

Apoi simţi o aripă protectoare cum îi acoperă căpşorul plin de gânduri. Vru să zică ceva, dar fu oprit. Încă nu trecuse pericolul cel mare şi păros. Se ghemui la pieptul mamei şi parcă niciodată nu-i fusese atât de bine.

Oftă cu sete şi regretă pe loc toate boacănele făcute în decursul fragedei sale vieţi ce abia aduna o duzină de răsărituri de soare. Îşi promise în gând şi cu aripile încrucişate că n-o să-şi mai supere părinţii niciodată-niciodată.

– Cresc din ce în ce mai repede, îşi auzi tatăl oftând.

– Tată! strigă el, îmbrăţişându-l.

– A fost cât pe ce, puiule, spuse taică-său, mângâindu-l pe căpşor.

– Curajosul meu drag, o auzi pe maică-sa din spate.

– Am fost curajos, nu? Am fost? făcu el încântat.

– Puiule, între curaj şi prostie e un hotar atât de mic, că nici nu-ţi dai seama când l-ai trecut, îi spuse maică-sa serios.

– Iar asta te poate costa viaţa, adăugă taică-său.

Îşi aminti durerea ce-i săgetase aripa dreaptă la aterizarea pe pământ şi simţi că-i iau penele foc de ruşine. Ce-o fi căutat să se lase păcălit de vânt? Sau de inimă? Sau de ambele?

Îşi ridică spăşit privirea. Siguranţa cuibului se pierdea în frunzişul de deasupra lor.

– Degeaba te uiţi în sus, îi spuse taică-său. Eşti prea mic ca să ajungi înapoi şi prea mare ca să mai stai acolo.

În timp ce-l mângâia uşor pe căpşor, tatăl văzu un vierme nepoliticos care trecu pe lângă ei.

– Tu nu ştii să saluţi, mă? Ai? Şi de ce n-ai pălărie? îi strigă tatăl şi, hap!, îl înhăţă numaidecât. Ia-l şi p-ăsta! îşi întoarse taică-său atenţia către el, îndesându-i viermele pe gât.

Maică-sa se apropie şi îl cuprinse cu aripile pe după umeri.

– Dragule, acum trebuie să ne-asculţi, dacă vrei să te bucuri de viaţă. Trebuie să fii cuminte şi puternic. Şi să rezişti. Noi vom fi tot timpul prin preajmă.

– Dacă o să fii cuminte, în al treilea răsărit de soare o să poţi să ieşi să vezi lumea cea mare, îi spuse taică-său încântat, ridicând larg aripile.

Lumea cea mare? Ce-i aia „lumea” şi e mare? Uaaa! Trebuie să fie ceva tare frumos dacă îl încântase aşa de tare pe taică-său. Abia aştepta să vadă ce înseamnă asta, mai ales că era şi mare.

„Trei răsărituri”, îi veniră în minte cuvintele lui taică-său. Trei răsărituri? O eternitate!

Dar oare ce-o fi dincolo de pietrele-astea mari? Dacă e începutul la „lumea cea mare”? Scoase capul încetişor. Uaaa! Câte păsări, câte gâze, cât albastru… Mai mult chiar decât verde… Adică, asta o fi „lumea”?

Dădu să facă un salt pe piatră, dar privirea, fără să vrea, cătă în sus. Îşi aduse aminte de cuib, de „zborul” său de-o clipă şi, mai ales, de impactul ameţitor. Încă îl mai durea aripa dreaptă.

Se retrase cuminte la locul lui şi oftă. Până la urmă, nici nu-i chiar aşa de mult trei răsărituri. Uite, deja soarele a plecat la culcare, iar taică-său îi aducea încă un vierme prost-crescut.

Tags: , ,

6 Comments

  • Liliana says:

    🙂 La noi “curajosul” a fost in vara asta un pui de randunica, parintii isi facusera cuib in garaj. Asta i-a fost norocul, ca de fiecare data cand voia sa isi ia zborul si cadea il punea barbata-miu la loc. Insa mai devreme sau mai tarziu toti puii vor sa vada cum e sa zboare la fel ca parintii lor, asa ca nu ai ce sa le faci :).
    In ceea ce priveste textul – am in coltul ochiului o lacrima usor amuzata. Cred ca ma doare si pe mine putin aripa aia care il doare pe pui…si ma tot intreb de ce…
    Si ca fapt divers, nu imi pot opri un zambet vazand ca pui textul asta aici la scurta vreme dupa ziua de nastere a fetei tale :). Sa iti traiasca, si eu zic sa stai linistit – cred ca e suficient de “cu picioarele pe pamant” ca sa stie cand si cum sa zboare ;).

  • krossfire says:

    Si atunci tatal ii spuse: Cand vei auzi chemarea metalului fiule, atunci vei fi pregatit! (in rest, toate bune :)) ).

  • Liliana,
    Mulţumesc frumos, Lili!
    Pupăciuni şi plecăciuni! 🙂

  • Krossfire,
    Cam aşa ceva, he-he! 😀
    Numai bine să-ţi fie! 🙂

  • Bordelezu says:

    Tuţule,
    Eu când scriu înseamnă că e de bine, Adrian Voicu e scriitor, o nouă confirmare. Literatura scurtă e arta miniaturiştilor, e grafica făcută pe bobul de orez.
    PS Am descoperit aici, la comentarii, un nou poet, cu reale perspective, i-am şi postat pe blog. A postat prima. Îi urez succes.

  • Tătuțule, bine ai revenit și mulțumesc frumos! Cuvintele tale mă onorează foarte.
    Liliana este o poetă consacrată și cu vechi ștate în ale versuirii, dar și o dragă prietenă. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copyright © 2008-2022 Neliniştitu' All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.