Cu cântarul la psihiatru – Hai, că-i ultima!

Îl mai ţineţi minte pe pretenarul Amran, nu? Ei, bine, acum câteva zile, primesc un telefon prin care eram invitat la el acasă la o cafea. „Hai, măi, că zunt şi brietenii mei cu care făcut facultate la Timişuara, măi. Am pus de cafia şi şai, ia un taxi şi vino şi tu, măi!”
Problema majoră la băieţii ăştia este cu adresele. N-au hărţi bune ale oraşului, n-au plăcuţe pe străzi, iar dacă au, sunt cu viermi d-ai lor şi habar nu ai care-i locul tău în universul lor. Am găsit un gipies, dar era 400 de dinari şi avea numai harta lui Tripoli, dracu’ ştie cât de exactă. Aşa că, atunci când am considerat că mă împrietenisem destul cu taximetristul, l-am sunat pe Amran. „Măi, brietene, unde eşti, măi? Că mai am buţin şi mă culc, măi, ha-ha!”, se auzi vesel amicul meu. „He-he!”, am părut eu politicos. „Fi-v-ar orientarea turistică a dracu’!”, am continuat eu în gând. Apoi cu glas plin de speranţă: „Tătuţule, poţi să-i spui lu’ ăsta cu taxiul cam pe unde stai?”. „Dă la mine, brietene!”, făcu Amran, sigur pe el. „Aham… Aham… Hmm… Aiua!”, răspunse taximetristul la finalul minutului de explicaţii, dând semne că s-a acordat pe adresă.

La o oră după invitaţia lui Amran, am reuşit să-i dibuim casa. Tupeist, taximetristul s-a aruncat la bani. „Saba dinar!”, îşi încercă el norocul cu un „şapte”. „Saba pe dracu’! După ce că habar n-ai unde-i casa lu’ Amran, mai vrei şi bani. Ce zici de talata (3)?”, râsei eu către Amran. „La, la, mudir (nu, nu, domnule)! Sita!”, coborî el ştacheta cu unul. „Arba (4)!”, mai lăsai în bunătatea mea. „Hamsa (5)!”, făcu el şi îşi întări spusele tăind aerul pe-orizontală cu palma, semn că e finalul. „Da’ te bricebi să negociezi!”, râse Amran după ce plecă taxiul. „Am învăţat de la voi”, râsei eu. „Hai, înăuntru, că doar nu ztăm în faţa borţii”, mă trase el în curtea gazonată.

Trei dintre foştii lui colegi de la facultate, băieţi veseli, plesnind de sănătate şi care nu stâlceau prea tare limba noastră „în adâncuri înfundată”, aşteptau întinşi pe saltele. „Mustfa, Khairi, Sadik”, se prezentară nenii pe rând. „Mohamed, Yussef, Ramadan, Salem”, făceam după un minut cunoştinţă şi cu băieţii lui. M-a luat de mână, am trecut pe un hol mare şi am ajuns într-o bucătărie uriaşă, cu tot felul de ustensile şi aparate. Politicos din fire, m-am prefăcut că scap o exclamaţie de uimire: „Hăăă!”. „Îmi blace ztilul american”, făcu el satisfăcut de încântarea mea. „Ea e Fatima, nevastă-mea”, îmi arătă el o femeie zâmbitoare şi am înţeles pentru ce-i trebuia ditamai bucătăria: ca să aibă loc nevastă-sa să se întoarcă. Era mare, tătuţilor, mare…

„Hai, înaboi, la divan”, îmi rupse el legătura vizuală cu monumentul viu. În clipa aia mi-am jurat să nu mai mă ating de şaorma şi să duc o viaţă echilibrată, bazată pe meditaţii, exerciţii fizice, salate şi ceaiuri.
Am intrat în camera de oaspeţi şi m-am alăturat celorlalţi cetăţeni pe divanele ce ocupau trei laturi ale încăperii. „Şi cum e viaţa fără Ceaucescu, măi?”, râse Mustfa. „Mai bine zau şi mai bine?”, punctă isteţ Khairi. „Bentru noi la Timişuara a fost viaţă frumoasă, măi! Cea mai frumoasă!”, zâmbi Sadik către trecut. „Am blecat în obdzeci şi doi, da’ era frumos atunci. Era tot ce vrei, măi! Bani, femei frumoase beste tot, bfaaa! Frumos de tot, măi!”, interveni şi amicul Amran în discuţie. „Şi ce d-aia… cum zicea, măi, la băutura aia bobulară?”, dădu din fălci uriaşul Mustfa. „Zamă de varză?”, râsei eu. „Nu, măi, aia era dubă beţie, a doua zi”, râse Mustfa cunoscător. „Balincă, măi, tot eu mi-aduc aminte”, râse Amran cu privirea pierdută în filmul de atunci. „Acum mai avem doar palincă şi femeile frumoase, he-he!”, le hrăni eu imaginile.

Am mai bârfit cu băieţii o vreme despre neamuri din Bucureşti ori Ardeal, „brieteni” şi colegi de facultate din „Bloieşti”, „Biteşti” ori despre “bădurile” din „Biatra-Neams”. După două ceaiuri minunate cu mentă şi seminţe de migdale, am simţit nevoia să mai dau afară din presiunea vezicală. Faină baia, cu faianţă, arabescuri şi cadă pe colţ cu jacuzzi. Când m-am dus la chiuvetă să mă spăl, am dat cu piciorul în ceva. „Heee! Iote cântar ca al meu! Da’ auzi?”, făcui eu către mine. „Ăsta nu era cântarul care arăta ora de la miezul nopţii, ca ăla al meu, de pe vremuri? Ia să vedem dacă aşa e”, făcui eu bucuros şi, ţup!, dau să sar pe cântar. Nu ştiu ce-am făcut, că am alunecat prima oară, s-a ridicat de-o parte şi, buf!, a căzut pe gresie. „Uf! Bine că nu s-a spart, fute-m-aş pe el cântar prost!”, mi-am şoptit în barbă şi m-am urcat pe el cu grijă. „He-he! Amran!”, strigai eu fericit. „Ţi-am făcut cântarul, mă! Merge!”, ieşii eu bucuros din baie (Pentru cei care au pierdut episodul, îl găsesc aici şi se vor prinde cam ce-a vrut să zică autorul). „Cum merge, măi? Adică arată?”, făcu el îngrijorat. „Da, mă, arată!”, devenii uşor circumspect. „Mustfa, taala!”, îi spuse Amran amicului cât frigiderul Zil să-l urmeze în baie. „Mustfa are be el kile cam cât nevastă-mea şi vreau ză fac o brobă. Dacă arată brost, vreo obdzeci de kile, îl băstrez, dacă arată o zută batruzeci, e broblem mare! Îi scot bateria şi-i zic lu’ nevasta că s-a stricat”, îmi zise Amran. Nenorocire mare! „O sută badruzeci şi nou!”, se plezni Amran cu palma peste frunte. „Haaa! Ăsta cântar nu bun, măi!”, se plezni şi Mustfa. „Ăla de la casa mia arată doar o zută şi badruzeci şi şabde!”, se dădu el dezamăgit jos de pe cântar.

„Ce i-ai făcut, măi?”, se întoarse Amran la mine. „Nimic, mă! M-am urcat pe el, atât”, îmi jucai eu rolul bine. „Măi, ce mi-ai făcut, măi? Bfaaa! Mă mută… nu… mă fufă… Cum ziceţi voi? Aha! Mă fută nevastă-mea, măi!” „Da, te înţeleg!”, zâmbesc eu strâmb cu imaginea sutei jumate de kile chinuite să încapă într-o singură imagine. „Măi, ea era fericită şi eu liniştit, măi, când cântarul arăta 00:00! Acuma, ce fac eu, măi, brietene?”, se uita el la mine căutând o scăpare. „Ia mai fă o dată cum ai făcut!”, se uită la mine invitându-mă pe cântar. Şi-atuncea a lovit ceasul negru şi pisica treişpe, al dracu’ să fie el de cântar arăbesc! M-am dus prea repede, ce s-a întâmplat, nu mai ştiu, că s-a repetat faza de mai ’nainte: am călcat strâmb pe el, cântarul s-a ridicat pe-o parte şi, zbang!, a căzut pe gresie. Singura deosebire faţă de faza precedentă este că talpa de sticlă s-a făcut bucăţi. Pentru curioşi, aflaţi că era sticlă securit, d-aia care se face bucăţele mii şi stele făclii…

Eu am paralizat printre cioburi şi indicatorul digital care arăta 00:00. “Ptiu! ‘tu-ţi gâţii mă-tii, acu’ arăţi bine!”, strigai eu în sinea mea. „Bravo, măi, l-ai salvat! Iote, Amran, arată zero, măi!”, izbucni Mustfa în hohote. Ceilalţi doi se ţineau cu mâinile de uşă, ca să nu cadă de râs. Numai eu cu Amran eram cu feţele de zugrăveală. „Brietene”, zise el într-un târziu, după ce ieşiseră ceilalţi din baie, „asta e mai rău, decât dacă mergea!” „O rezolvăm, nu-ţi face griji! Mâine o rezolvăm!”, îl bătui eu pe umăr. „Măi, nu înţelegi că zeara trebuie să fie cântar în baie?”, rosti el convingându-mă că soluţia mea nu are viitor. „Trebuie ză-i zbun că tu l-ai zbart!”, făcu el după un minut de gândire. „Hait! Iote cum iar mă fac eu de căcat! M-a blestemat ăla care mi-a schimbat cântarul, e ceva în aer, nu se poate!”, îmi strigam eu în gând.

„Zi şi tu că l-a spart unul dintre copii, nu eu! Ce boala, mă Amran, io sunt musafir, mă!”, îl luai eu cu frumosul intrând în camera cu divane. „Măi, brietene, cum ză bun cobil ză minte, măi? Ce zice Allah?”, se aşeză el lângă Mustfa, care scutura şuncile de râs la auzul soluţiilor salvatoare. „Nu să mintă copilul, mă, să zici tu că l-a spart copilu’!”, îi oferii soluţia. „Care?”, deveni el circumspect. „Nu ştiu, boalii! Ai patru, alege unul mai neascultător, mai puşlama, mai făcut din greşeală, nu ştiu, că doar sunt ai tăi, tu trebuie să fii la curent cu ei.” Stătu o secundă pe gânduri apoi se încruntă la mine: „Măi, buşlama nu era ceva de mâncare be la voi?”. Am stat o secundă pe gânduri dacă să râd au ba, dar am insistat pe ideea mea. „Păi, oricum minţeai, că voiai să-i scoţi bateria şi-i spuneai că e stricat, nu?” „Era altceva, nu era minciun curat!”, zâmbi el.

După ce-am mai dezbătut un ceai, ca să nu mai pierdem vremea, să vină seara şi să intre Amran la înghesuială, am supus la vot şi am ales cea mai elegantă variantă: am luat un taxi, am ajuns la hotelul meu, am luat cântarul cel bun, ne-am dus la magazinul de cântare. Acolo l-am crăcănat p-ăla în logică când i-am zis să ne dea cântarul ce-l cumpărasem eu de la el acum ceva vreme, ăla care arăta 00:00 şi i-l adusesem înapoi. Culmea! Îl mai avea! A râs de s-a îndoit, n-a prea înţeles de ce îi dăm un cântar bun pe unul prost, dar, na! Sigur au şi ei e zicala cu căcatul şi cu gustul omului.

„Măi, tu eşti brieten adevărat, măi!”, mi-a spus Amran fericit, când s-a văzut cu cântarul mincinos în braţe. „Când mai vii be la mine?”. I-am dat un răspuns evaziv. Am decis să ne vedem în oraş. E mai sigur pentru amândoi…
Nu mi-am mai luat cântar. Am descoperit un atelier de reparat cântare mecanice, d-alea de marfă. Când vreau să mă-nveselesc, mă duc în vizită la ăia d-acolo.

Datorii: Vania, Gabriela Elena, Flavius, Şilavarăcald, Zaqk, Noapte bună copii.

Tags: Decolări II, fun, poveşti, râzi