Stelu

Lică intră în mica dugheană uşor, de parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva.

În fiecare miercuri, „la jumătatea săptămânii”, după cum zicea el, se ducea la prietenul său de-o viaţă, Stelu, şi cumpăra cu doi lei un bilet la Loto. Şi asta de ani de zile.

– Ia, mă şi tu, îi zicea Lică prietenului său. Că dacă nu-ţi iei, nu câştigi. Adică tu de ce nu vrei?

– Lasă, mă, Lică, oi câştiga eu pe altă parte, zicea Stelu de fiecare dată, că ăştia-s bani nemunciţi, nu trag la mine.

Nici banii munciţi nu trăseseră la el. Pe vremuri Stelu lucrase la Cooperativă. Taică-său fusese mijlocaş înainte de venirea comuniştilor. Avusese trei perechi de boi, vreo zece pogoane de pământ la câmp şi tot atâtea de păşune şi livezi.

Cooperativa le luase pământul de la câmp, iar când a vrut să le ia şi livezile, ia-le de unde nu-s, că taică-său se pusese cu toporul pe ele şi în două zile nu mai rămăsese nici umbră de pom, numa’ iarba dintre ei. Până au venit ăia de la judeţ să măsoare, pomii erau tăiaţi şi adunaţi, aşa că n-au avut ce face şi au declarat păşune pământul unde fuseseră livezile.

Îl duruse inima o lună pe taică-său că tăiase mândreţe de pruni ungureşti şi meri domneşti, da’ cel puţin rămăsese cu pământul. Cooperativa nu era interesată decât de pogoanele de la câmp şi alea de livezi, păşunile le lăsau oamenilor, că nu dădeau producţie la hectar.

Aşa că Stelu moştenise nişte pogoane cu iarbă, din care nu scosese nicicând mare lucru. De primăvara târziu până înspre toamnă, lăsa nişte ciobani să-şi pască oile pe pământul lui, iar ei îi dădeau brânză. Nu multă, vreo doi-trei putineie, cât să-i ajungă iarna. Nici din fân nu scotea mare brânză, aşa că nu se poate spune că banii îl iubiseră vreodată pe Stelu.

Se însurase târziu şi din dragoste cu una, Mira, de la vreo două sate mai dilavale de el. Ar fi putut s-o ia pe una din satul lui, tac-su avea avere frumoasă, Moskvici, cai, pământ la câmp, combină, da’ era proastă şi urâtă. Lică-i spusese să caşte ochii şi buzunarul, că dragostea nu-i ţine de foame, da’ el se luase cu Mira.

După câţiva ani, nu foarte mulţi, odată cu consumul de căpşuni pe un câmp din Spania, s-a consumat şi dragostea Mirei faţă de Stelu, făcându-l pe acesta să realizeze câtă dreptate avusese Lică atunci când îi spusese că „un om informat e un om protejat”. De-atunci nu se mai lipise nici un suflet de al său.

La Cooperativă treaba mergea din ce în ce mai prost, din cauză că ăştilaţi, pe care-i crezuse buni şi de partea lui, vânduseră ori furaseră tot ce mai rămăsese de la comunişti.

Anii trecură şi nu putea să-i zică „pensie” la cât îi dădeau ăştia după câţi ani lucrase la Cooperativă. Ca să poată trăi, la fel ca orice întreprinzător de după ’89, îşi deschisese propria „afacere cu jocuri de noroc”, că aşa îi plăcea să-i spună. De fapt luase de la unul o dugheană de tablă şi intrase pe fir cu cineva de la Loterie ca să vândă bilete Loto Prono contra unui comision modic. După un an, ăia de la Loterie i-au spus că nu-i mai dau bilete preferenţiale, că nu vindea mare lucru şi nu era rentabil.

Stelu continuase pe cont propriu afacerea cu lozuri din puţinii bani primiţi de la stat şi din ce scotea pe păşunat, dar chestia asta nu-l îmbogăţise nici pe el, nici pe alţii. De-a lungul vremii nu câştigase nimeni mai mult de câteva zeci de lei.

Lică, prietenul său de-o viaţă, îi susţinea periodic afacerea, cumpărând în fiecare săptămână câte un loz.

– Ia, mă, Stelule, dă şi mie un loz d-ăla care după ce că-i de doi lei, mai e şi necâştigător, zâmbi Lică, întinzându-i banii.

– Ţi-am mai zis, mă, nu-s de vină lozurile că ai tu mână proastă, îi răspunse Stelu, luând banii.

– Lasă, mă, că toate pe care le-am cumpărat de la tine sunt cu „ne” în faţă.

– Da’ ai mai cumpărat de undeva şi ţi-ai umplut căciula cu bani? ridică Stelu dintr-o sprânceană.

Lică făcu un pas către Stelu şi ridică cu un gest dojenitor lozul.

– Eu nu cumpăr decât de la prieteni, mă, nu de la orişicine. Măcar dacă pierd un ban, să ştiu la cine să mă duc.

– Numai sensibil nu te ştiam, zâmbi Stelu cu subînţeles.

Lică privi lozul atent în lumină.

– Nici nu-l mai desfac, mă, că precis iar e d-ăla. Ia, na, desfă-l tu! zise el întinzându-i lozul lui Stelu.

– Nu mă bag la norocul altuia, mă, se feri Stelu. Fă-ţi-l cu mâna ta, zâmbi el.

Lică se întoarse din nou cu faţa la lumină, mai privi lozul puţin, apoi îl rupse cu mişcări moi pe partea cu gaură. Îl desfăcu uşor, uşor, precum un jucător de poker ce-şi filează cărţile, apoi respiră împăcat.

– Mda… oftă el văzând rezultatul. Ţine-l tu şi p-ăsta, continuă întinzând lozul lui Stelu.

Acesta luă bucăţica de hârtie, se mai uită o dată la ea, apoi o mototoli şi o puse într-o cutie de sub tejghea pe care pe care scria mare cu pixul „NE”.

– Atuncea, eu o să plec, mă, zise Lică făcând ochii roată. Când ajunse la uşă se întoarse de parcă fusese lovit de o revelaţie.

– Mă, Stelule, mă, tu te-ai întrebat vreodată de ce n-ai avut noroc?

– De ce, mă, Lică? se prefăcu Stelu interesat.

– Pentru că în fiecare zi îl vinzi altora, mă, zise Lică dând din cap înţelept. De-aia!

Şi ieşi pe uşă uşor, de parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva.

Tags: Când o fi ciorba gata, cărţi, lucru, poveşti