Forjele de la OST Fest II – HollyHell, Trooper, Europe şi Manowar

Am stat în dubii dacă să mă duc au ba de la început, ţinând cont că pe HollyHell i-am văzut acu’ vreo doi ani, tot cu Manowar, că, deh!, sunt pupilii lor, iar pe Trooper… am şi uitat de câte ori. Dar parcă tot aş mai fi dat din cap pe “Tari ca munţii” şi “Strigăt”. Prin urmare, a câştigat Trooper.

Am ajuns înainte de 16:30 la Romexpo. La controlul rucsacului respectiv am realizat şi de ce era aşa de uşor: uitasem acasă aparatul foto! Nu aveam de gând să mă întorc, chiar dacă pe RATB am trăit premiera absolută şi anume, aerul condiţionat. Aveam să folosesc telefonul.
La cumpărat tricouri era bătălie pe ghereta cu tricouri Manowar. La ailaltă, conţinătoare de Motley Crue (138 lei tricoul), Overkill (120) şi Motorhead (tot p-acolo) era ca-n Piaţa Obor pe 1 ianuarie. O foaie A4 anunţa că “Avem Exodus redus”. M-am uitat şi era 80 de lei. M-am dus şi mi-am luat o apă.

HollyHell a început pe la 17:00, dacă nu mă înşel. M-am dus la ei special pentru Joe Stump, din cauza căruia nu încetez să mă întreb ce caută în trupa aia. Omul e pe mare felie şi dă la mare artă cu pana şi cu degetuţele pe respectivele coarde, dar tanti Maria Breon, după modesta mea opinie, nu are treabă cu vocea, cel puţin nu live.
După ce-am produs câteva poze, a venit un nene din staff-ul Manowar la mine şi m-a rugat să nu mai fac. Motiv pentru care n-am mai făcut, dar cu toată admiraţia pe care o am pentru Joe Stump, am părăsit zona. Am reţinut doar că au cântat şi o piesă de pe albumul ce va să vie, “Darnkess Visible”. Într-o zi o să mă apuc să îi şi ascult.

Motivul venirii mele de la acea oră, Trooper, n-au dezamăgit nici de această dată. Îmi pare rău că nu mai fac piese faine ca pe primul album, heavy şi în forţă. Rocăraşii au produs explozie pe toate piesele cântate, semn că alegerea de a “performa” după HollyHell a fost una inspirată pentru organizatori. Am reţinut două piese de pe “Vlad Ţepeş – Poemele Valahiei” (2009), “Vlad Ţepeş” şi “Solii Turci”, alături de “Old School, Baby!” (Rock’n’Roll Pozitiv – 2008) ori “Nu mai contează” (Electric – 2006).

Referitor la primul album, “Trooper” (2001), după opiniunea mea, cel care posedă oo de tanc, cred că aş putea să văd live la infinit “Tari Ca Munţii” şi “Strigăt”. Dovadă a stat şi faptul că toţi rocăraşii înconjurători şi-au dezintegrat pletele pe respectivele piese.
La 6 şi patruzeci trecute fix, Coiotu’ – voce, Balauru’ – chitara din dreapta, cum te uiţi la scenă, Popa – a din stânga, Oscar – bass şi John – tobe s-au strâns laolaltă, au mulţumit rocăraşilor şi s-au cărat.

După Hotnews, cică Europe ar fi fost de patru ori în România: în 2005 la Braşov (p-asta o ţin minte), în 2006 la vanghelion, în 2007 la Sibiu, cică, tot la un revelion şi în 2010 la Târgu Mureş, la “Peninsula” (şi p-asta o ştiu). O fi. Joey Tempest zicea la un moment dat că e a treia oară în România. Bănuiesc că vanghelionul l-a scos din start din cap, he-he!
Deci, la şi 20, 7 şi 20, au intrat pe scenă, în ordinea numerelor de pe brăţări: Ian Haugland – tobe, John Levén – bass, Mic Michaeli – clape şi John Norum – chitară. După ce-au început “Riches to Rags” (Bag of Bones – 2012) s-a făcut apărut şi Joey Tempest, având la el vocea-i inconfundabilă şi aproape neschimbată. După ce-a prestat “Not Supposed to Sing the Blues”, “Firebox” (Bag of Bones – 2012) şi “Superstitious” (superpiesă de pe Out of This World – 1988), Joey şi-a dat seama că nu are setlist pe niciunul dintre monitoarele de pe scenă.

După ce i s-a adus unul ne-a întrebat dacă n-am vrea nişte “heavy stuff” şi a dat pe post “Scream of Anger” (Wings of Tomorrow – 1984). Probabil i s-o fi părut prea bruscă şi lungă întoarcerea în timp, pentru că şi-a revenit cu două piese de pe “Last Look at Eden” (2009), “No Stone Unturned” şi “The Beast”. S-a agitat substanţial şi tare mi-e că s-a simţit foarte bine. Când a prezentat “Demon Head” (Bag of Bones – 2012) a spus că este primul album care le-a ieşit cu adevărat de rock. Acuma, nu te poţi pune cu gustul omului.

“Love Is Not the Enemy” (Secret Society – 2006) următoarea cântată, sună tare bine live, dar albumul nu mi-a plăcut. În schimb cu “Girl From Lebanon” de pe “Prisoners in Paradise” (1991), lucrurile stau mult mai bine. Din nefericire n-au cântat-o decât pe-asta, deşi ar fi sunat beton şi “All or Nothing”, “Halfway to Heaven” sau “Talk to Me”. În fine… “Carrie” şi “Rock The Night” au fost strigate de absolut toţi rocăreii prezenţi, iar momentul a fost sublim.

“Last Look at Eden” (Last Look at Eden – 2009) a făcut pregătirea pentru finala, dar magistrala “The Final Countdown” (omonim – 1987). Au zis că suntem aşa şi pe dincolo şi că mai vin. Eu zic că sigur mă mai duc, că prea a fost fain.

Cu ceva minute după ora 21:00, să fie vreo 15-20, s-au introdus în scenă tătuţii decibelilor, Donnie Hamzik – tobe, Eric Adams – voce, Karl Logan – chitară, conduşi de însuşi Metal Hammer Golden God, stăpânul bass-ului diabolic, omul care a transformat trupa Manowar în show metalic, Joey DeMaio.

Show-ul a început cu “Manowar” (Battle Hymns – 1982), care sună perfect în concert, iar eu o iubesc de-a dreptul. Pur şi simplu îţi taie respiraţia! “Kill With Power” (Hail to England – 1984) a fost prima piesă care m-a dedat la a gusta din plin Manowar, acum vreo 20 şi ceva de ani. Tot albumul e superb, dar asta sună ca sosită cu dedicaţie direct din Iad, trecând prin tine cu viteza unui tren-ghiulea japonez. Pentru că un concert Manowar nu e doar metal, e forţă pură, forţă care răzbate din boxele uriaşe şi care-ţi face să tremure corpul până la desprinderea lanţului ADN.

“Sign of The Hammer” (omonim – 1984) nu îmi place, dar m-au lovit din plin cu “Fighting The World” (omonim – 1987), “Kings of Metal” (omonim – 1988) şi, bineînţeles, “Metal Warriors”, de pe inegalabilul “Triumph of Steel” (1992).
Apoi nea Logan a băgat un solo de respiro pentru restul trupei, iar eu abia aşteptam să termine ca să bage alte greutăţi. Şi au venit: “Brothers of Metal” de pe “Louder Than Hell” (1996), ultimul meu album preferat, apoi “Call to Arms” (Warriors of The World – 2002) mi-a încins din nou fizicul până spre fierbere. După show-ul cu chematul puştiului pe scenă, dat chitara, adus şi vreo două gagici de antren, a urmat o altă greutate de pe “Louder Than Hell” şi anume “Gods Made Heavy Metal”.

După ce DeMaio a anunţat o mică problemă pe nu ştiu unde şi ne-a îndemnat să ne luăm câte-o bere până rezolvă problema, a revenit cu un solo caracteristic.
“Hand of Doom” (Warriors of The World – 2002) a intrat în boxe precum meteoritul de-a trimis dinozaurii în muzee. A urmat ceva de pe ultimul album, cred, că n-a sunat defel cunoscut, apoi imediat după, Joey DeMaio mi-a dat ocazia de relaxare a muşchilor gâtului, pentru că a început obişnuita cuvântare în limba română, spusă de o tanti în cască. Zic tanti, pentru că din eroarea care este au inversat microfoanele şi aia s-a auzit ceva vreme în boxele scenei.

“Warriors of The World United” m-a pus rapid în mişcare şi mi-a readus aminte, în caz că uitasem, câtă forţă brută degajă bass-ul de iad al lui Joey DeMaio. A urmat o altă noutate, apoi Eric Adams a dat recital pe “The Power” (Lounder Than Hell – 1996).
La bis m-au omorât cu o piesă etalon, una dintre cele mai distrugătoare din arsenalul Manowar, dacă nu cea mai cea: “Hail and Kill” (Kings of Metal – 1988). Apoi Eric a dat din nou clasă cu vocea, iar restul trupei l-au acompaniat în forţă pe “Nessun Dorma”.

Şi-au revenit brutal de metalic şi în forţă extremă cu rapida “Black Wind, Fire and Steel” (Fighting the World – 1987). Simţeam că se apropie finalul şi după execuţia impecabilă a respectivei piese, DeMaio a început să-şi execute bass-ul, oferind “victimele” fanilor.
Au mulţumit, au plecat, iar lumea a rămas să asculte “The Crown and The Ring” şi să privească multitudinea de artificii. Cel mai mişto a fost  că finalul piesei a coincis cu o ultimă şi uriaşă explozie de artificii. Sincronizare perfectă pentru un show de excepţie.
Cu 20 de minute înainte de miezul nopţii am purces către casă fericit şi plin de metal adevărat.

Hail to Metal, dragilor, şi noapte bună!
Mâine e o altă sărbătoare metaliferă.

Datorie: Teo Negură.

Tags: concerte, metale, muzici