Thrash forever! Death Angel şi Suicidal Angels în Silver Church

Trecuse ceva vreme de când nu mai dădusem din cap pe la un concert metalifer şi cum tocmai ce se anunţau nişte mari thrasheri prin Silver Church, am decis că e momentul să mă agit considerabil.
Aşa că, ieri seară în jur de 8, am descins la minunatul locaş de rocăreală de pe Plevnei.
I-am ratat decisiv pe elveţienii de la Roots of Death, că nu mi-am găsit cheile la Matizac, nici ălea titulare, şi nici rezervistele, iar din Adimiron (nişte macaronari pe felie death metal) am prins vreo două piese neconcludente.

Pe la 8 jumate au intrat nişte băieţi din ţara wafelor (nu mai căutaţi, că zic de Belgia) care m-au chinuit la timpane aproape trei sferturi de oră. Resistance se numesc ei şi pot avea lipici doar la cei care ascultă răutăţi death gen Cannibal Corpse, Napalm Death ori Kataklysm. Lumea s-a agitat destul de mult, ba s-au produs şi nişte “moshuri” sporadice.

Pe la 9 ş-un sfert, aşa, au apărut meseriaşii de la Suicidal Angels, nişte greci despre care dacă nu aţi auzit, e musai să o faceţi acum! Băieţii au intrat cu voltaj adevărat în manifestare, forţă de buldozer în sunet şi se vede de la mare distanţă că rădăcinile sunt înfipte adânc în Slayer, Kreator, Sepultura ori Sodom. Sună beton armat cu mult, mult metal, vă zic! Parcă eram într-o dinamită care exploda în fiecare secundă, să dea boala!
Vajnicii urmaşi ai lui Odiseu au dat în noi cu piesele de pe ultimul album, unul de extremă forţă şi frumoase aduceri aminte (anii ’80, când se făcea thrash de calitate garantată). Nebunia a fost totală şi izbiturile mosherilor au fost resimţite şi de persoana-mi de câteva ori. Am savurat la maxim “Reborn in Violence”, “Search of Recreation”, “Dead Again”, “Bleeding Holocaust” ori “Beggar of Scorn”.

Au fost minunaţi şi, zic eu, au un mare viitor pe felia lor, mai ales că albumele au crescut subtanţial în valoare, iar ăsta, ultimul, “Dead Again”, poa’ să se bată cu orice album de referinţă al marilor trupe de gen.

Respect extrem pentru vocalul Nick Melissourgos, care văzând ce bumbăceala dracului e în faţa scenei, în pauza dintre piese i-a rugat pe rocări să se manifeste în aşa fel încât să nu se lase cu răniţi.

După o jumătate de oră de acordări de chitare şi tobe, pe la 10 jumate au intrat în plină forţă băieţii care mă încântau pe vremea liceului, zic aci de tătucii nedrept uitaţi ori, mai bine zis, subevaluaţi, de la Death Angel.
Au răsărit pe scenă dur şi rupător de timpane, cu sunetul metalifer din San Francisco Bay Area (zonă de extrem impact metalic), agitându-se la greu cu “I Choose the Sky” de pe ultimul lor album, “Relentress Retribution”. În mod clar, de la primele mişcări, s-a văzut că băieţii sunt puşi pe spectacol adevărat.

Mark Osegueda şi-a tras un rasta de tot respectul, mai lung decât el, şi le-a zis de nota 20, ca pe vremuri, când îmi spărgea înaltele de la boxele bulgăreşti şi făcea să cadă pana de pe găinile lu’ mamaie.
Chiar de nu i-ai ascultat vreodată, dacă-i vezi în concert îţi vor merge drept la ventriculul răspunzător cu metalul. Iar dacă asculţi şi ultimul lor album, vei rămâne de-a dreptul cucerit! Sună os de os, tată!

Death Angel fac parte din acea rară categorie a trupelor care devin mai ţapene odată cu trecerea anilor. Iar pe scenă explodează pur şi simplu, taman ca dinamita la extracţiile de suprafaţă! Habar n-am ce mănâncă şi cum dracu’ s-au menţinut în această formă de zile mari, cert este că rup urechile, scena şi ochiu’, surori şi fraţi!

Tătuţii au trecut prin toată istoria lor şi m-au încântat la ochi, suflet şi auz cu “Mistress of Pain”, “Thrashers”, “Evil Priest” (The Ultra-Violence – 1987), “Bored” (Frolic through the Park – 1988), “Seemingly Endless Time” (Act III – 1990), “Thrown To The Wolves” (The Art of Dying – 2004) “Dethroned”, “Buried Alive” (Killing Season – 2008) ori “River of Rapture”, “Truce”, “Relentless Revolution” (Relentless Retribution – 2010).

A fost, cred, primul ori printre puţinele concerte unde nu am văzut picior de bodyguard lângă scenă, asta permiţând rocărimii să se apropie total de băieţii prestatori de metalifere, dar şi scena să vină către noi, “bătrânii” thrasheri aproape săltând peste noi în evoluţie.

Show-ul s-a terminat la 00:10 fix şi a fost tare, tare fain! M-am încărcat teribil la baterii şi m-am bucurat peste măsură să constat că metalul de calitate încă mai mişcă. Şi încă extrem de bine, he-he!

Thrash forever, surori şi fraţi!

Renatei: Ce-am descris aici sunt muzici din filmele pe care le-am făcut aseară. Deci, m-am achitat, ha?

Datorii: Teo Negură, Gabriela Elena.

Tags: concerte, metale, muzici