Moartea trandafirului
Mulţumiri multe, Simona!
Mulţumiri, Centrul Cultural Piteşti!
Origine
Doi boi, veri după mame, trăgeau la jug cât era ziua de lungă. Erau de-o fericire de-a dreptul bovină şi nu se plângeau niciodată de normalitatea lor.
Ziua de jug începea devreme, cu puţin înainte de zâmbitul soarelui şi se termina imediat după ce acesta se ascundea după coama pădurii.
Intrau în grajd tăcuţi, mâncau şi dădeau câteva limbi la bolovanul de sare. Apoi îşi linişteau setea din căldare, se aşezau la locurile lor şi rumegau fără griji la ziua de mâine.
Într-o zi, la ei în grajd fu repartizat vărul lor mai mic, viţelul de pension Le Boeuf.
– Cum, voi toată ziua trageţi la jug ca nişte boi? se miră sincer viţelul.
– Exact, tinere, răspunse Plăvan.
– Pentru că suntem exact ceea ce ne spune şi numele de „boi”, continuă Joian.
– Eu nu o să trag nicicând la jug! îşi semeţi Le Boeuf capul. De-aia m-a dat mama la pension, ca să nu ajung ca voi.
– Să ştii că nu-i mai rău decât la tine, la pension, spuse Plăvan înghiţind. După ce termini cu jugul îţi dai seama cât frumoasă e viaţa şi o apreciezi ca atare.
– Mama mi-a spus că eu o să ajung taur, se înflăcără viţelul Le Boeuf. De montă. Sau de concursuri. Sau de orice. Mama spune că dacă îţi doreşti mult un lucru, el se va îndeplini.
– Nu mai ştim ce ne-am dorit tinere, nici nu mai contează acum, doar că am ajuns boi, zâmbi Joian.
– Iar asta nu e vina noastră, spuse Plăvan împăcat şi o luă iar la rumegat.
– Eu n-o să ajung la jug, o să ajung taur de soi, celebru! mugi cu năduf Le Boeuf. Iar când o să ajung acolo, sus, o să-mi fie milă de voi şi de situaţia voastră. De fapt, nici n-o să-mi mai aduc aminte de vremurile astea triste, când am împărţit acelaşi spaţiu, ba, că mai suntem şi neamuri!
– Nu te înfierbânta precum lucerna verde strânsă în căpiţă, îndreptă Joian un corn către viţel. Dinspre mine poţi să fii orice şi să ajungi oricine, dar să ştii de la mine că oricât de sus ai ajunge, mă-ta va rămâne la fel ca mama: o vacă.
O sculă
Abia când se strică vezi ce-ai luat.
Icoana
Icoana era acolo, pe peretele din spatele clasei, încă de când păşiseră pentru prima oară în a doua cameră pe dreapta, la parter, cum intrai în şcoală.
Copiii crescuseră, se schimbaseră, deveniseră prieteni, neprieteni, se mutaseră în bănci, în alte bănci şi renunţaseră la uniforme. Până şi metodele de copiat evoluaseră în ultimii opt ani.
Dar icoana rămăsese aceeaşi şi la locul ei: pe peretele din spatele clasei.
În ultimul semestru din clasa a VIII-a venise o profă nouă de Religie. Nu semăna cu nimic din ceea ce văzuseră până atunci: faţă rotundă, talie groasă, buze groase, voce groasă, sprâncene groase, împrietenite pe viaţă deasupra ochilor rotunzi şi mari, mâini sănătoase, cu ceva pilozităţi şi o fustă kaki, până la glezne.
În ultimile trei săptămâni doamna de Religie le vorbise cu abnegaţie şi patos despre Apocalipsă, demoni şi exorcizare. Următoarele două săptămâni, jumătate dintre ei dormiseră în pat cu mamele şi cu lumina aprinsă.
Gigel făcea parte din această jumătate. Georgel făcea parte din cealaltă, neafectată.
Ultima lucrare de control din clasa a VIII-a a fost la Religie. Nota putea să-i schimbe media lui Gigel şi de aici i se putea schimba tot viitorul. Putea prinde un liceu bun.
Doamna a intrat mai gravă ca de obicei, probabil era răceala ce revenea la ea precum bumerangul la aborigen: o ţinea 6 zile, „cât i-a luat Domnului să făurească lumea”, iar în a şaptea se făcea bine. Lunea o lua de la capăt.
Le-a dat din Apocalipsă. Gigel a înnebunit pe loc. Încurca semnele Apocalipsei cu molimele din Egipt.
Se uită în jur. Jumătate din clasă, poate chiar mai mult, copia pe rupte, majoritatea de pe smartphone-uri.
Avea şi el smartphone. Subiectele îl aşteptau la o atingere distanţă, dar îl oprea ceva, cineva, o forţă nevăzută. Chiar dacă era în ultima bancă, se uită în spate temător.
Colegul lui de bancă, Georgel, copia de rupea bila la pix.
Gigel nu ştia dacă să-l invidieze sau nu. Dădu să deschidă subiectul din smartphone, dar se uită în spate cu teamă.
Georgel terminase.
– Copiază, bă, eşti prosti? îi şopti Georgel apăsat.
Gigel se uită în spate temător.
– Nu copiez, bă, că mă vede icoana. Uite-o cum se uită la noi.
Până la urmă Gigel a intrat la un liceu bun.
După ce a pus deoparte pensia pe 3 ani, un bătrânel a descoperit la ce serveşte UNPR-ul!
La nimic.
Că n-are bani.
