Arhiscurtă în stil propriu
…via Brightie.
Într-o seară, merg la restaurant cu Elice şi Ventuză. Ne-aduce garsonu’ specialitatea casei, nu ştiu ce raţă cu cireşe maraschino. Elice, mare amator de dulciuri, a adunat, fără a ne pune vreo întrebare ajutătoare, toate cireşele şi le-a pierdut pe gât dintr-o înghiţitură.
A doua seară am mers la un restaurant vecin, făinuţ şi slab luminat. “Bă, a fo’ bună raţa aia de-aseară, hai să mai luăm una!”, face plescăind Elice. Şi comandăm. Cum spuneam, era cam întuneric pe masă şi de jur-împrejurul ei. A venit raţa, parcă mirosea altfel, da’ am zis c-o fi de la vreme. Elice s-aruncă din nou pe cireşe, le pune grămadă, face gura pâlnie şi le-aruncă în ea.
Subit, ţăranu’ beleşte ochii extrem, iar dinţii îi aveau albu’ la vedere. M-am aprofundat mai bine spre el şi prin gura larg deschisă am desluşit: “Ahpfă, apfăăă…”.
Am crezut că a făcut alergie la atâta maraschino, al dreacu’ hulpav, ori vreo maraschină d-aia a luat-o mai pe lângă drum şi s-a înecat prostu’. Am pescuit o sticlă de pe tava unui garson trecător şi i-am stors-o lu’ Elice pe meclă. Apoi îl întreb pe garson ce draci de raţă cu maraschino ne-a adus. “No, senor!”, face ăla cu zâmbetu’ pân’ la urechi. “Maraschino finiş tunait! Raţa dumneavoastră a fost cu chili!”
Relaş, tătuţilor, relaş…
A sosit momentul să-mi iau o pauză de la cele de zi cu zi şi să purced într-o aventură de câteva ore la pescuit. Eu n-aveam de niciunele, care este, dar avea un pretenar undiţă şi cârlige. Mi le-a împrumutat, deh! Meritul meu a fost punga cu seminţe, he-he!
Heee… Valuri, mare, linişte, briză, un pescăruş, chestii… Să tot zaci… Totuşi, de cum am ajuns m-am pus pe aranjat scula de peşte şi a de muzică. Cu undiţa a fost mai simplu, dar pentru audiţie am tăiat o sticlă de plastic şi am vârât în ea telefonul. Românu’ zice că la vreme de secetă e bună şi ploaia cu piatră. Eh!, aşa a fost şi audiţia improvizată de mine.
Soarele ardea, muzica mergea, sămânţa se spărgea, peştele nici de-al dreacu’ nu trăgea, dar m-am mângâiat cu gândul că îl speriase barcagii ăştia.
M-am plictisit, după o vreme, şi mi-am făcut un nou amic, destul de timid la început, dar foarte prietenos imediat ce l-am servit cu un rest de sardină găsit pe mal.
Şi soarele tot ardea, muzica, aşa cum ziceam, sămânţa din pungă dispărea, peştele… dracu’ să-l ia, dar m-am mângâiat cu faptul că-l speriase ăştia cu palele lor.
Apoi, dacă tot nu aveam de lucru cu undiţa, m-am benoclat la copilaşii tembeli ce se aruncau de pe stânci. Culmea e că ieşeau tot atâţia cât săreau!
După două ore m-am săturat de cât peşte văzusem la alţii. Pe când îmi strângeam aparatura, doi puştani cătau să se îmbăieze în zona lăsată de mine liberă. Nu am putut să nu mă minunez de noul tip de slip pe care-l purta băiatul din dreapta. Hai, dau o nefiltrată neagră pentru cine se prinde!
Când am părăsit zona m-am salutat cu un “puşcaş marin”, care, evident, avea mult mai mult succes şi nici nadă nu-i trebuia, ci doar să nu i se strice arcul la jucărie.
Singura chestie pe care am prins-o în relaşu’ de vă zisei, afară de pozele astea, a fost o mare arsură pe spate. Futu-l p-ăla care mai merge la peşte d-ăsta!
Bonus: În drum spre hotel, într-o parcare de roabe, am descoperit ilustrarea africană la “Cosaşi odihnindu-se”. Inspirat, artistul contemporan a intitulat-o “Robaşi odihnindu-se”.
Datorie: Gabriela Elena.
Să vă împărtăşesc un secret…
Cap II – Unde se intalnesc regele si cardinalul
Datorii: Flavius, Gabriela Elena, Hobbitu’.
Mulţam fain, Akismet!
Drăgălaşul ucigător de spamuri cu viagre şi porneturi m-a curăţat de vreo 3500 de spamuri, de când m-a trecut Vaxxi pe WordPress. Într-un an şi ceva e mult, să dea boala!
La el acasă statisticile zic că mai bine de 80% din comenturi sunt de la tot felul de labagii. La mine este cu puţin peste 57%.
Acestea fiind spuse, măi, Akismet, eu îţi mulţumesc şi ţie, şi la ăi de te-or făcut aşa viril!
Datorii: Hobbitu’, Gabriela Elena.
Copănoase pe jar şi pe aripile vântului
Nu, nu voi scrie despre picioarele lui Vivien Leigh din cartea lu’ tanti Mitchell (sau ăla a fost film după cartea lui Gable? Nu mai ştiu că a fost demult, he-he!), ci este vorba de încă o ieşire pe bloc, urmând chemarea naturii. Deh! Dacă a venit căldura, unde boala să mergem repede şi eficient cu foamea-n gâţi?
În şedinţa de astăzi vom dezbate nişte copănete de toată frumuseţea, făcute pe jar molcom. Să purcedem, deci!
Auditiv, am dat-o pe ceva greu, real, teutonic şi anume Grave Digger.
Cu metaliferele primprejur, am spălat pulpele, le-am dat la flacăra buteliei voiajere ca le să scap de flocotei, apoi le-am oferit odihna într-un castronel, nu înainte de a le îmbălsăma cu zama de la o lămâie, niţel curry, sare şi piper. În drum spre prepararea grătarului m-am lovit de un mănunchi de mentă uscată, pe care l-am luat şi l-am frecat deasupra copanelor. Apoi le-am acoperit cu un capac. Read more…