Forjele de la OST Fest I – Exodus, Overkill, Dimmu Borgir şi Mötley Crüe
Anul trecut am ratat decisiv OST Fest, nu că a fost la Râşnov, ci că s-au suprapus nişte treburi peste el şi n-am putut sub nici o formă să ajung să-i văd pe Onslaught.
Când am citit pe vreun site metalifer cum că anul acesta OST Fest se va ţine la Romexpo, n-am putut să nu sar pe pereţi de bucurie. Când am citit că vine Mötley Crüe la Bucureşti, am sărit cam un metru de la pământ. Când am citit că mai vine şi Overkill, am mai sărit 50 de centimetri, iar când s-a confirmat şi Exodus, n-am mai putut să sar, dar mi-am dat seama că cel mai frumos vis din adolescenţă răsare în realitate. Vă imaginaţi cu ce bâz! în fizic am aştepat ziua de azi…
Cu ceva vreme înainte mi-am făcut temele în ceea ce priveşte trupele deschizătoare de atmosferă. Din nefericire, cele trei trupe româneşti de până-n Exodus, adică Armies of Enlil, Psychogod şi White Walls, mi-au lăsat şi live aceeaşi impresie ca aceea de pe YouTube, dacă nu chiar mai rău. Dacă sunteţi curioşi băgaţi căutări după.
Cum nu eram defel interesat de evoluţiile respective, am folosit eficient timpul împrietenindu-mă cu nişte cârnaţi cu cartofi prăjiţi. Că tot veni vorba, a fost cam cel mai tare festival din punct de vedere al halelii şi băuturii. În incinta terenului de rocăreală se aflau vreo 10-15 locuri cu haleală (mici, cârnaţi, cefe, pulpe, ba chiar şi mâncare indiană, foarte scumpă de altfel!), corturi cu bănci şi mese unde puteai să bagi la ghiozdănel, bere la greu, Jack Daniels şi Jagermeister.
În fine, s-a făcut linişte pe scenă şi în boxe a început să curgă Dire Straits.
Au început probele de sunet pentru Exodus. Era vreo 4 şi 20. De menţionat că sunetul n-a avut nici pe dracu’ la ai noştri. Nişte neni de pe scenă au început să se dedea la bătut în tobe şi nu s-au mai oprit decât 20 de minute la târziu când s-a auzit în boxe începutul piesei “The Last Act of Defiance”, prima dintr-un album care a făcut istorie: Fabulous Disaster – 1988. Era vremea ca Exodus, alţi tătuţi de thrash, neapreciaţi la adevărata lor valoare, zic eu, să treacă la rupt scena.
Piesele au curs una după cealaltă, Rob Dukes, vocalul, alergând de colo-colo şi îndemnând rocărimea la moshpit şi wall of death. Ceva-ceva a fost, dar cred că lumea aşteptase prea mult să-i vadă şi prefera să savureze la maxim momentele dând paşnic din cap. Am constatat că nici “Piranha” sau “And There Where None” (Bonded by Blood – 1985), nu sună deloc rău live, ca să nu mai zic de superba “A Lesson in Violence” (acelaşi album din ‘85), care rupe de-a dreptul schele şi sechele.
După alte “motherfuckers” ale lui Rob, a sosit vremea pentru “Blacklist”, magnifică piesă de pe albumul de revenire din 2004, “Tempo of The Damned”, apoi a cotit puţin cu altă bucată ce rupe live, “Bonded by Blood” (omonim – 1985). M-am uitat la ceas şi am văzut că mai aveau timp berechet pentru adevărăciuni. “Ce mai vreţi să vă cântăm?”, a întrebat Rob Dukes. “Toxic Waltz!”, am strigat ca şi când ar fi fost ultima strigare personală. Ei, bine, cetăţeni şi cetăţene, taman aia a fost! A fost nebunie prin fizicul meu, să dea boala! Simţeam că fac explozie de cât de fericit eram. Păi, pe piesa asta lăsam găinile lu’ mamaie fără ouă, aşa de tare o ascultam! Sculă de bucată, sculă!
Cu câteva minute de 18:20, Tom Hunting – tobar de carieră, Rick Hunolt – chitară grea, Lee Altus – frate de chitară grea, Jack Gibson – bass, alături de corpolentul Rob Dukes, au încheiat subit şi violent cu o altă piesă care sună os de TRex pe scenă, “Strike of The Beast” (Bonded by Blood – 1985).
Am rămas cu un pic de amăreală în suflet, pentru că din cauza căcaturilor cu sonorizarea, (ba amuţea vocalul , ba piereau chitarele, ba se întâmpla ceva cu tobele), băieţii au trebuit să-şi scurteze concertul… Poate o vrea Dumnezeu să vină şi ei cum au fost cei de la Slayer, cu un concert propriu. Aşa cum aţi remarcat, Gary Holt e cu Slayer, locul lui fiind ocupat de mai vechiul coleg de trupă, Rick Hunolt.
Ce să vă zic? Habar nu aveam că ăsta era numai începutul problemelor cu sunetul. La Overkill avea să fie mult mai rău, pentru că Dave Linsk a rămas fără sunet pe chitară vreo două piese spre trei. Slavă Domnului că au făcut nu ştiu ce şi Linsk a revenit în vână de metal.
Revenind la istorie, cu Overkill a fost dragoste la prima audiţie cu neegalabilul “The Years of Decay” (1989) şi nu visam că o să-i văd vreodată. Nici acum 23 de ani şi nici acum 4 ori 2 ani, când s-au anulat concertele la care erau invitaţi.
Au intrat în pâine cu 30 de minute întârziere din cauza sunetului de la tobe, dar au dat-o bine cu “Come and Get It” (The Electric Age – 2012). Intrarea s-a făcut în ordinea Ron Lipnicki, tobe, Derek Tailer, chitară de susţinere, Dave Linsk, chitară de mâna întâi şi DD Verni, tătuţul trupei şi al bass-ului. Bobby “Blitz” Ellsworth, vocea care a pus etichetă trupei, a stat ascuns pe după o boxă şi, când au început tocatul la instrumente, a explodat pur şi simplu pe scenă. Ce a urmat, mi-a fost greu să cred! Parcă stăteau pe cabluri de 380V, aşa se mişcau. În 30 de ani nu au pierdut nici un strop de energie, parol! Blitz glumea că i-ar mai plăcea să mai aibă 59 de ani, dar, credeţi-mă, omuleţii ăia au doişpe cilindri în W, să dea boala!
“Bring Me the Night” (Ironbound – 2010) a cotinuat încălzirea, iar “Elimination” (The Years of Decay – 1989) a fost piesa la care m-am dezintegrat total. De parcă n-ar fi fost destul, continuat cu “Wrecking Crew”, sculă de piesă de pe cel de-al doilea album, “Taking Over” (1987). Mi-am tras sufletul pe “Electric Rattlesnake” (The Electric Age – 2012) şi am reluat exaltarea pe “Hello From the Gutter” (Under The Influence – 1988) şi distrugătoarea “Ironbound” (omonim – 2010).
În timp ce mulţumeam cerului, ei îşi vedeau de treabă cu “Old School” (ReliXIV – 2005) şi am avut vreme să mă relaxez pe “In Union We Stand” (Taking Over – 1987). “Rotten to the Core” (Feel The Fire – 1985), una dintre piesele stindard, a făcut loc pentru altă piesă de categorie grea, “Fuck You” (omonim – 1987), cu care şi-au încheiat tăvălugul de metal bubuitor. Sper din suflet să revină şi cu un concert adevărat.
Cuvintele sărăcesc când e vorba de descris senzaţiile pe care le-am trăit. Simţeam cum îmi sar firele de păr de fericire, vă spun pe cuvânt metalifer!
Dimmu Borgir nu mi-au spus nicicând prea multe, dar, privindu-le show-ul, mi-am dat seama de ce o trupă de black metal are o aşa de mare priză la public: au costume şi machiaj fain, sunetul este de belea şi mai sunt şi excelenţi instrumentişti. Ce mai, jos pălăria!
Din ce-au cântat am recunoscut şi mi-au plăcut “Puritania” (Puritanical Euphoric Misanthropia – 2001), “Progenies Of The Great Apocalypse” (Death Cult Armageddon – 2003), “Gateways”, “Dimmu Borgir” şi “Ritualist” (Abrahadabra – 2010).
S-a lăsat din nou Dire Straitsu’ în boxe şi până pe la 22:00 omuleţii au trebăluit pe scenă. Aproape de 10 fix numai ce coboară din tavanul scenei un ditamai cearceafu’ negru şi iese la iveală o cogeamite roata pe care erau fixate tobele celui care-i dădea interviuri Pamelei Anderson, Tommy Lee.
N-am fost lăsaţi prea mult să admirăm multitudinea de lumini şi fascicule care se mişcau în toate direcţiile şi culorile, pentru că au dat în noi cu ce altceva dacă nu cu “Wild Side” (Girls, Girls, Girls – 1987). Ei, da! Sunet beton, frate! Simţeam bass-ul lui Nicky Sixx şi tobele lui Tommy Lee în fiecare celulă a stomacului, iar chitara lui Mick Mars dădea ţânţarii cu capu’ de asfalt! Instrumentele s-au auzit într-un fel magistral şi spun asta fără să exagerez. La urechea mea de necunoscător, mie aşa mi s-a părut.
Nenea Vince Neil este la fel de carismatic, dar mai cuminte un pic, iar vocea e pe undeva, departe, pierdută prin trecutul lui. La burtica ce-o posedă, nici n-au cum să mai scoţi ce scoteai acum 20 de ani, să fim serioşi. Dar eu am fost superferice că am putut să stau la câţiva metri de el şi de cei care au făcut istorie în metalul frumoşilor ani ’80.
Au urmat, pe lângă cele două bunăciuni care-şi mişcau formele pe uriaşa scenă, “Live Wire”, “Too Fast for Love” (Too Fast for Love – 1981), “Saints of Los Angeles” (omonim – 2008), “Shout at the Devil” (omonim – 1983) (asta a avut o proiecţie mişto de tot în spate!)
“Don’t Go Away Mad”, “Same Ol’ Situation” (Dr. Feelgood – 1989), “Looks That Kill” (Shout at the Devil – 1983), “Piece of Your Action” (Too Fast for Love – 1981), “Primal Scream” (Decade of Decadence – 1991) şi “Smokin’ in the Boys’ Room” (Theatre of Pain – 1985).
La un moment dat lumea a dispărut de pe scenă şi în boxe a început un mare bass să se audă. Apoi s-au produs nişte tobe şi s-a luminat Tommy Lee şi a început să se rotească cu tot cu stativul de tobe pe uriaşa chestie circulară ce semăna cu Stargate. Lumini, fum, ritm, beţe aruncate etc. Show-ul a fost fain şi măreţ.
După ce nea Tommy a luat un românaş ca să-l plimbe cu tobele prin aer, au trecut la lucruri serioase şi multaşteptate de sufletul meu, ca “Dr. Feelgood” (omonim -1989) şi “Girls, Girls, Girls” (omonim – 1987). Evident, bunăciunile s-au dedat la împrăştieri de craci şi fese pe toată scena.
S-a făcut iar întuneric şi pe scenă a apărut un pian din oglinzi mici, ca faianţa de pe artezienele de pe vremuri. S-a aprins un bec şi a apărut Tommy Lee cu două sticle de şampanie cărora le-a golit conţinutul peste cei de lângă gard.
Sosise momentul pentru “Home Sweet Home” (Theatre of Pain – 1985), la care s-a alăturat şi restul trupei. A cântat lumea, s-a veselit şi aşa venit rândul altei piese de forţă: “Kickstart My Heart” (Dr. Feelgood – 1989). În timp ce se desfăşurau imagini cu aorte pe imensul panou din spatele lui Tommy Lee, Nicky Sixx, purtătorul de bass, a început să stropească peste cei din faţă cu un lichid roşu. Cu puţin timp înainte de a se termina piesa, băieţii din staff au adus nişte găleţi pe scenă. S-au dovedit a fi pline cu lichid roşu, dar acesta fapt a fost constatat numai la finalul concertului, câdn Nicky Sixx a luat găleţile şi le-a aruncat conţinutul în public. La 23:45 au dispărut cu totul, fără bis-uri şi alte chestii.
Fain, frumos, lumini, veselie, spectacol adevărat! Simt că a fost prima şi ultima oară când i-am văzut pe Vince Neil, voce, Nicky Sixx, bass, Mick Mars, chitară şi, evident, Tommy Lee – tobe. Deh! Au totuşi 30 de ani de viaţă metalică…
Sunt fericit… Mi-am retrăit cu maximă savoare, energie şi bucurie o bună parte din adolesenţă. De-aia am vrut să ştiţi cum e.
Hai, somn uşor! Ne vedem la Europe şi Manowar., n-am mai putut să sar, dar mi-am dat seama că cel mai frumos vis din adolescenţă răsare în realitate. Vă imaginaţi cu ce bâz! în fizic am aştepat ziua de azi…
Datorie: Teo Negură.
Aranjate
Depozit
Cărţi şi lectură
Faine, utile
Înfrăţite
Reviste
Reviste online
Care-a dat-o ultimu’
- Vin Sărbătorile – împreună cu Editura Lebăda Neagră – Adrian Voicu on Vin Sărbătorile împreună cu Editura Lebăda Neagră
- Ticket; Transfer #NA18. WITHDRAW => https://telegra.ph/Go-to-your-personal-cabinet-08-25?hs=4fad52804c87e677cafbbafa924e479b& on După 5 ani la Bookfest împreună cu multe povestiri și mulți prieteni
- Conflictul – Adrian Voicu on Conflictul
- Două roșii pe cântar, weekendul sosit-a iar! – Adrian Voicu on Două roșii pe cântar, weekendul sosit-a iar!
- Autografe la Festival du Livre de Paris 2024 – Adrian Voicu on Autografe la Festival du Livre de Paris 2024
- O seară de ”nu mă uita”! – Adrian Voicu on O seară specială
- Aniversare – Adrian Voicu on La aniversară
- E weekend, ”Acceleratorul de Particule” se aude la goFm – Adrian Voicu on ”Acceleratorul de Particule” e din nou la goFm
- “Le paradoxe du bouton d’ouverture de la porte” est là – Adrian Voicu on “Le paradoxe du bouton d’ouverture de la porte” est là
- ”Acceleratorul de Particule” continuă la Radio goFm – Adrian Voicu on ”Acceleratorul de Particule” continuă la Radio goFm
7 Comments
Trupele romanesti. Meh, umplutura, zic mersi ca nederanjanta totusi.
Exodus si Overkill. Imi pare rau pentru problemele tehnice pe care le-au avut, dar oricum s-a vazut clar ca-s la alt nivel…
Dimmu Borgir. Nu inteleg mai mult de doua vorbe din ce spune Shagrath (caruia ii multumesc pentru sticlele cu apa care m-au udat, ca aveam nevoie sa ma racoresc), n-am putut sa le ascult niciodata albumele, da’ sa ma ia dracu’… live imi suna mereu bine. Am seeeeetlist. 😀
Motley Crue. In afara de faptul ca am apreciat momentul de “parc de distractie” cu Tommy Lee si de de faptul ca le sunt recunoscatoare pentru faptul ca nu m-am simtit niciodata asa in siguranta la intoarcerea acasa – aratam ca o creatura iesita din iad cu parul ud si siroaie rosii din cap pana in picioare asa nu cred ca avea cineva curajul sa se apropie de mine macar… pot spune neh! Da, au avut de toate… mai putin muzica si bun gust. Muzical, mie nu mi-au spus nici cat cele trei trupe romanesti. E drept ca pe mine nu m-a prins niciodata muzica lor. Sincer, am fost surprinsa ca am recunoscut toate piesele, nu credeam ca am ascultat atat Motley Crue… desi e drept ca am trecut prin cateva concerte asa de pregatire pentru toate trupele mai importante inainte de OST. Nici atunci nu mi-au spus nimic. Guess they’re not my cup of tea and we’ll leave it at that.
PS – “too fast for love” stii a ce mi-a sunat live? A “too fat for love” si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca i se potriveste…
Next: Europe (mi s-au parut suuuper concertele prin care am trecut inainte de OST, suna brici baietii) si Manowar (scurtati discursurile si sa nu indrazniti sa nu ma fericiti iar cu Hand of Doom).
[…] maxime: Adi Voicu, Daurel, Gabriela Savitsky, G1B2I3 45.958950 23.570869 Share […]
He-he! În sfârşit întâlnesc pe cineva dintre cunoscuţi care să fie de acord cu mine. 😀
Pentru mine nu contează că ăla nu sună ca acum 30 de ani ori că ălălaltul nu ştiu cum arată ori cum se mişcă. Pentru mine sunt, au fost şi vor rămâne trupe de suflet, pe care le-am iubit şi le voi iubi. Faptul că am avut şansa să le văd înainte de a nu mai fi a însemnat totul.
Motley Crue nu mai e nici pe departe ce-a fost, dar i-am văzut, am trăit piesele dragi mie, alea câteva câte au scos şi ei, he-he! La cum arată Mick Mars e clar că asta a fost singura şansă să-i văd în trupă completă. 🙂
So, hai Europe! 😀
N-ar conta daca ar suna totusi bine. Motley nu mi-au sunat bine.
PS – Gagicile Trooper arata mai bine 😛
Ai gusturi bune la femei, recunosc. 😀
De acord cu thrasherii de la inceput. Nu-s de acord cu Motley-ul care…ei bine, nu s-au numarat oricum printre preferatii mei, nici cand erau in plina glorie 🙂
Tătuţule, dacă mă duc la un concert şi trupa respectivă bagă o parte dintre piesele mele preferate, eu sunt mulţumit. Dacă trupa care este bagă toate piesele mele preferate, concertul e perfect. Asta s-a întâmplat la Slayer, deocamdată.
La Motley Crue a fost ceva similar. Vreo patru piese îmi plac teribil (Kickstart, Dr. Feelgood, Wild Side, Girls), dar n-aveam cum să ratez această unică ocazie. Alături de Warrant, Poison şi alţii ca ei, au făcut istorie pe vremuri. Fie ea şi la nivel de concert. 🙂