Forjele de la OST Fest I – Exodus, Overkill, Dimmu Borgir şi Mötley Crüe

Anul trecut am ratat decisiv OST Fest, nu că a fost la Râşnov, ci că s-au suprapus nişte treburi peste el şi n-am putut sub nici o formă să ajung să-i văd pe Onslaught.
Când am citit pe vreun site metalifer cum că anul acesta OST Fest se va ţine la Romexpo, n-am putut să nu sar pe pereţi de bucurie. Când am citit că vine Mötley Crüe la Bucureşti, am sărit cam un metru de la pământ. Când am citit că mai vine şi Overkill, am mai sărit 50 de centimetri, iar când s-a confirmat şi Exodus, n-am mai putut să sar, dar mi-am dat seama că cel mai frumos vis din adolescenţă răsare în realitate. Vă imaginaţi cu ce bâz! în fizic am aştepat ziua de azi…

Cu ceva vreme înainte mi-am făcut temele în ceea ce priveşte trupele deschizătoare de atmosferă. Din nefericire, cele trei trupe româneşti de până-n Exodus, adică Armies of Enlil, Psychogod şi White Walls, mi-au lăsat şi live aceeaşi impresie ca aceea de pe YouTube, dacă nu chiar mai rău. Dacă sunteţi curioşi băgaţi căutări după.

Cum nu eram defel interesat de evoluţiile respective, am folosit eficient timpul împrietenindu-mă cu nişte cârnaţi cu cartofi prăjiţi. Că tot veni vorba, a fost cam cel mai tare festival din punct de vedere al halelii şi băuturii. În incinta terenului de rocăreală se aflau vreo 10-15 locuri cu haleală (mici, cârnaţi, cefe, pulpe, ba chiar şi mâncare indiană, foarte scumpă de altfel!), corturi cu bănci şi mese unde puteai să bagi la ghiozdănel, bere la greu, Jack Daniels şi Jagermeister.

În fine, s-a făcut linişte pe scenă şi în boxe a început să curgă Dire Straits.
Au început probele de sunet pentru Exodus. Era vreo 4 şi 20. De menţionat că sunetul n-a avut nici pe dracu’ la ai noştri. Nişte neni de pe scenă au început să se dedea la bătut în tobe şi nu s-au mai oprit decât 20 de minute la târziu când s-a auzit în boxe începutul piesei “The Last Act of Defiance”, prima dintr-un album care a făcut istorie: Fabulous Disaster – 1988. Era vremea ca Exodus, alţi tătuţi de thrash, neapreciaţi la adevărata lor valoare, zic eu, să treacă la rupt scena.

Piesele au curs una după cealaltă, Rob Dukes, vocalul, alergând de colo-colo şi îndemnând rocărimea la moshpit şi wall of death. Ceva-ceva a fost, dar cred că lumea aşteptase prea mult să-i vadă şi prefera să savureze la maxim momentele dând paşnic din cap. Am constatat că nici “Piranha” sau “And There Where None” (Bonded by Blood – 1985), nu sună deloc rău live, ca să nu mai zic de superba “A Lesson in Violence” (acelaşi album din ‘85), care rupe de-a dreptul schele şi sechele.

După alte “motherfuckers” ale lui Rob, a sosit vremea pentru “Blacklist”, magnifică piesă de pe albumul de revenire din 2004, “Tempo of The Damned”, apoi a cotit puţin cu altă bucată ce rupe live, “Bonded by Blood” (omonim – 1985). M-am uitat la ceas şi am văzut că mai aveau timp berechet pentru adevărăciuni. “Ce mai vreţi să vă cântăm?”, a întrebat Rob Dukes. “Toxic Waltz!”, am strigat ca şi când ar fi fost ultima strigare personală. Ei, bine, cetăţeni şi cetăţene, taman aia a fost! A fost nebunie prin fizicul meu, să dea boala! Simţeam că fac explozie de cât de fericit eram. Păi, pe piesa asta lăsam găinile lu’ mamaie fără ouă, aşa de tare o ascultam! Sculă de bucată, sculă!
Cu câteva minute de 18:20, Tom Hunting – tobar de carieră, Rick Hunolt – chitară grea, Lee Altus – frate de chitară grea, Jack Gibson – bass, alături de corpolentul Rob Dukes, au încheiat subit şi violent cu o altă piesă care sună os de TRex pe scenă, “Strike of The Beast” (Bonded by Blood – 1985).

Am rămas cu un pic de amăreală în suflet, pentru că din cauza căcaturilor cu sonorizarea, (ba amuţea vocalul , ba piereau chitarele, ba se întâmpla ceva cu tobele), băieţii au trebuit să-şi scurteze concertul… Poate o vrea Dumnezeu să vină şi ei cum au fost cei de la Slayer, cu un concert propriu. Aşa cum aţi remarcat, Gary Holt e cu Slayer, locul lui fiind ocupat de mai vechiul coleg de trupă, Rick Hunolt.

Ce să vă zic? Habar nu aveam că ăsta era numai începutul problemelor cu sunetul. La Overkill avea să fie mult mai rău, pentru că Dave Linsk a rămas fără sunet pe chitară vreo două piese spre trei. Slavă Domnului că au făcut nu ştiu ce şi Linsk a revenit în vână de metal.
Revenind la istorie, cu Overkill a fost dragoste la prima audiţie cu neegalabilul “The Years of Decay” (1989) şi nu visam că o să-i văd vreodată. Nici acum 23 de ani şi nici acum 4 ori 2 ani, când s-au anulat concertele la care erau invitaţi.

Au intrat în pâine cu 30 de minute întârziere din cauza sunetului de la tobe, dar au dat-o bine cu “Come and Get It” (The Electric Age – 2012). Intrarea s-a făcut în ordinea Ron Lipnicki, tobe, Derek Tailer, chitară de susţinere, Dave Linsk, chitară de mâna întâi şi DD Verni, tătuţul trupei şi al bass-ului. Bobby “Blitz” Ellsworth, vocea care a pus etichetă trupei, a stat ascuns pe după o boxă şi, când au început tocatul la instrumente, a explodat pur şi simplu pe scenă. Ce a urmat, mi-a fost greu să cred! Parcă stăteau pe cabluri de 380V, aşa se mişcau. În 30 de ani nu au pierdut nici un strop de energie, parol! Blitz glumea că i-ar mai plăcea să mai aibă 59 de ani, dar, credeţi-mă, omuleţii ăia au doişpe cilindri în W, să dea boala!

“Bring Me the Night” (Ironbound – 2010) a cotinuat încălzirea, iar “Elimination” (The Years of Decay – 1989) a fost piesa la care m-am dezintegrat total. De parcă n-ar fi fost destul, continuat cu “Wrecking Crew”, sculă de piesă de pe cel de-al doilea album, “Taking Over” (1987). Mi-am tras sufletul pe “Electric Rattlesnake” (The Electric Age – 2012) şi am reluat exaltarea pe “Hello From the Gutter” (Under The Influence – 1988) şi distrugătoarea “Ironbound” (omonim – 2010).

În timp ce mulţumeam cerului, ei îşi vedeau de treabă cu “Old School” (ReliXIV – 2005) şi am avut vreme să mă relaxez pe “In Union We Stand” (Taking Over – 1987). “Rotten to the Core” (Feel The Fire – 1985), una dintre piesele stindard, a făcut loc pentru altă piesă de categorie grea, “Fuck You” (omonim – 1987), cu care şi-au încheiat tăvălugul de metal bubuitor. Sper din suflet să revină şi cu un concert adevărat.
Cuvintele sărăcesc când e vorba de descris senzaţiile pe care le-am trăit. Simţeam cum îmi sar firele de păr de fericire, vă spun pe cuvânt metalifer!

Dimmu Borgir nu mi-au spus nicicând prea multe, dar, privindu-le show-ul, mi-am dat seama de ce o trupă de black metal are o aşa de mare priză la public: au costume şi machiaj fain, sunetul este de belea şi mai sunt şi excelenţi instrumentişti. Ce mai, jos pălăria!
Din ce-au cântat am recunoscut şi mi-au plăcut “Puritania” (Puritanical Euphoric Misanthropia – 2001), “Progenies Of The Great Apocalypse” (Death Cult Armageddon – 2003), “Gateways”, “Dimmu Borgir” şi “Ritualist” (Abrahadabra – 2010).

S-a lăsat din nou Dire Straitsu’ în boxe şi până pe la 22:00 omuleţii au trebăluit pe scenă. Aproape de 10 fix numai ce coboară din tavanul scenei un ditamai cearceafu’ negru şi iese la iveală o cogeamite roata pe care erau fixate tobele celui care-i dădea interviuri Pamelei Anderson, Tommy Lee.

N-am fost lăsaţi prea mult să admirăm multitudinea de lumini şi fascicule care se mişcau în toate direcţiile şi culorile, pentru că au dat în noi cu ce altceva dacă nu cu “Wild Side” (Girls, Girls, Girls – 1987). Ei, da! Sunet beton, frate! Simţeam bass-ul lui Nicky Sixx şi tobele lui Tommy Lee în fiecare celulă a stomacului, iar chitara lui Mick Mars dădea ţânţarii cu capu’ de asfalt! Instrumentele s-au auzit într-un fel magistral şi spun asta fără să exagerez. La urechea mea de necunoscător, mie aşa mi s-a părut.

Nenea Vince Neil este la fel de carismatic, dar mai cuminte un pic, iar vocea e pe undeva, departe, pierdută prin trecutul lui. La burtica ce-o posedă, nici n-au cum să mai scoţi ce scoteai acum 20 de ani, să fim serioşi. Dar eu am fost superferice că am putut să stau la câţiva metri de el şi de cei care au făcut istorie în metalul frumoşilor ani ’80.

Au urmat, pe lângă cele două bunăciuni care-şi mişcau formele pe uriaşa scenă, “Live Wire”, “Too Fast for Love” (Too Fast for Love – 1981), “Saints of Los Angeles” (omonim – 2008), “Shout at the Devil” (omonim – 1983) (asta a avut o proiecţie mişto de tot în spate!)
“Don’t Go Away Mad”, “Same Ol’ Situation” (Dr. Feelgood – 1989), “Looks That Kill” (Shout at the Devil – 1983), “Piece of Your Action” (Too Fast for Love – 1981), “Primal Scream” (Decade of Decadence – 1991) şi “Smokin’ in the Boys’ Room” (Theatre of Pain – 1985).

La un moment dat lumea a dispărut de pe scenă şi în boxe a început un mare bass să se audă. Apoi s-au produs nişte tobe şi s-a luminat Tommy Lee şi a început să se rotească cu tot cu stativul de tobe pe uriaşa chestie circulară ce semăna cu Stargate. Lumini, fum, ritm, beţe aruncate etc. Show-ul a fost fain şi măreţ.
După ce nea Tommy a luat un românaş ca să-l plimbe cu tobele prin aer, au trecut la lucruri serioase şi multaşteptate de sufletul meu, ca “Dr. Feelgood” (omonim -1989) şi “Girls, Girls, Girls” (omonim – 1987). Evident, bunăciunile s-au dedat la împrăştieri de craci şi fese pe toată scena.
S-a făcut iar întuneric şi pe scenă a apărut un pian din oglinzi mici, ca faianţa de pe artezienele de pe vremuri. S-a aprins un bec şi a apărut Tommy Lee cu două sticle de şampanie cărora le-a golit conţinutul peste cei de lângă gard.

Sosise momentul pentru “Home Sweet Home” (Theatre of Pain – 1985), la care s-a alăturat şi restul trupei. A cântat lumea, s-a veselit şi aşa venit rândul altei piese de forţă: “Kickstart My Heart” (Dr. Feelgood – 1989). În timp ce se desfăşurau imagini cu aorte pe imensul panou din spatele lui Tommy Lee, Nicky Sixx, purtătorul de bass, a început să stropească peste cei din faţă cu un lichid roşu. Cu puţin timp înainte de a se termina piesa, băieţii din staff au adus nişte găleţi pe scenă. S-au dovedit a fi pline cu lichid roşu, dar acesta fapt a fost constatat numai la finalul concertului, câdn Nicky Sixx a luat găleţile şi le-a aruncat conţinutul în public. La 23:45 au dispărut cu totul, fără bis-uri şi alte chestii.

Fain, frumos, lumini, veselie, spectacol adevărat! Simt că a fost prima şi ultima oară când i-am văzut pe Vince Neil, voce, Nicky Sixx, bass, Mick Mars, chitară şi, evident, Tommy Lee – tobe. Deh! Au totuşi 30 de ani de viaţă metalică…

Sunt fericit… Mi-am retrăit cu maximă savoare, energie şi bucurie o bună parte din adolesenţă. De-aia am vrut să ştiţi cum e.

Hai, somn uşor! Ne vedem la Europe şi Manowar., n-am mai putut să sar, dar mi-am dat seama că cel mai frumos vis din adolescenţă răsare în realitate. Vă imaginaţi cu ce bâz! în fizic am aştepat ziua de azi…

Datorie: Teo Negură.

Tags: concerte, metale, muzici