Tot restaurantul, “El Torito”, pe numele său artistic, nu e mai mare decât apartamentul de 3 camere pe care-l are sor’mea în Buzău, dar oamenii de aici au demonstrat cu prisosinţă că bunul gust şi căldura sufletească nu necesită arii mari.
Fumătorii dispun de două camere la parter, cu măsuţe de lemn, mici, cochete, de două şi patru locuri, iar la subsol sunt nefumătorii şi toaletele impecabil de curate.

Dacă ne-a plăcut mult de tot intimitatea degajată de loc, chiar dacă pare înghesuit şi gălăgios, fiecare îşi vede de burrito-ul personal, şi mai mult ne-au extaziat produsele servite. N-am fost niciodată în Mexic, aşa că nu pot spune cu certitudine că aşa se întâmplă mâncarea asta la mama ei, dar, cică, nenea Viorel ar importa niscaiva ingrediente chiar de acolo, ba, chiar şi niscaiva bucătari ar fi de prin zona pe unde-şi făcea veacul Pancho Villa.

Ca să nu ni se usuce fălcile până ne venea comanda, am primit un coş cu nachos pe care i-am împrietenit cu un delicios sos salsa, şi pe care i-am topit în mai puţin de un minut. După care am aflat că iahnia de fasole cu carne, “chili con carne”, pe limba lor, e aperitiv, şi încă unul al dracu’ de iute, fierbinte şi bun. Aşijderea a fost şi “quesadilla” Păfurişei, care s-a mai stins la papilă cu o magarita cu suc de fructul pasiunii, o nebunie, nu alta!

Pe ritmuri de “Las Ketchup”, ştiţi, trupa aia de gagici care cânta piesa de mare efect la petreceri “Am SRL, ha, dehe, dehebe tu mahabi” etc. etc., sosit-au şi felu’ întâi, şi ultimul pentru noi: “tacos al carbon”, pentru Păfurişa, şi “enchiladas nortenias”, pentru subsemnat. Ei, bine, “tacos”, ăstea, erau trei clătite strânse la gură, ca batistele babelor folosite pe post de portofel (nerulate, adică), aproape crocante, cu cărniţă de vită şi alte treburi, deosebit de gustoase, iar la mine erau trei clătite moi, rulate, cu cărniţă fragedă de porculete şi alte mirodenii. “Tacos” şi “enchiladas” au venit însoţite de două boluşoare, cât un căuş de palmă, unul cu fasole gătită dumnezeieşte, iar celălalt cu orez aromat.
Evident, că după atâta festin şi muzică sud-americană, am mai ras o margarita simplă, cu niscaiva lămâie, dar foarte bună.

Pe finală, când am cerut nota şi omoram purici pe burţile ţepene (e o vorbă din bătrâni, n.a.), numai ce ne trezim cu patronul, care aducea cu el trei “şaturi” de tequila, acompaniate de tot atâtea “şaturi” de tabasco, câte unul pentru fiecare participant. N-am avut ce face şi le-am scăpat pe gât. Au mers unse, care este, şi ne-au pus capac. Noroc că era frig afară şi ne-am revenit în scurt timp.

Cam asta fu, aşa, pe scurt. Nouă ne-a plăcut tare şi cu siguranţă vom mai merge.

Plus: multă culoare, multă viaţă în decor, intimitate, căldură, personal de mare notă, atent, prompt şi tot timpul cu zâmbetul pe buze, un patron care nu se sfia să dea o mână de ajutor celor două “titireze” de fete, adunând vesela de pe mese sau lucrând discret cu mătura, şi, nu în ultimul rând, margaritele + bucatele EX-CE-LEN-TE!
Minus: nu că ne-am da cunoscători, dar nu am auzit muzică neaoşă mexicană, d-aia cu “a-ia-iaaaaiii, sombrerooo”, că dădea mult prea bine, zău! Dintre mexicanii contemporani, doar pe Thalia am recunoscut-o în vreo două piese, în rest, feluriţi latino, gen Ricky şi ăla a lu’ GeiLo, Marc Antoniu.