Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!

De-abia ce m-am întors de la Polivalentă, unde a avut loc concertul de promovare al ultimului album Sepultura. Sunt fericit…
Asta fu cam a treia vizită a tătuţilor thrash-ului sud-american, eu văzându-i prima oară acum 6 ani fără câteva luni, care vasăzică prin 2003, la Arenele Romane.

Noi n-avem în ţara asta o sală capabilă să susţină concerte metalice, dar ai noştri organizatori se încăpăţânează să arunce trupe deosebit de grele, ca Sepultura, într-o sală de sport, ca Polivalenta. În mod clar se auzea mai bine pe hol, acolo unde se vindea bere, suc, cd-uri şi tricouri. Important este că, ştiind piesele favorite, aveam habar şi despre ce se cânta pe scenă.

Dacă în urmă cu 6 ani, Arenele gemeau de popor, acuma, pe terenul de sport al Sălii, se strânseseră câteva sute de rocăraşi, iar prin tribune mai găseai vreo două sute. Dar, la un concert metal, niciodată nu contează cantitatea de auditoriu, ci calitatea lui. Şi nici de această dată, mica, dar vioaia masă de rockeri nu a dezamăgit: moshing, viermuială şi pogo ca la balamuc, ba chiar şi ceva crowd surfing.

Am nimerit (fii-mea şi moa), cam pe la jumătatea concertului (orele 22:30), şi se cântau aiureli de-ale lui Kisser (Andreas Kisser – chitaristul şi liderul grupului, după plecarea lui Max Cavalera la sfârşitul anului 1996). Pentru mine, personal, Sepultura s-a cam terminat de când a venit negrul ăla urât şi uriaş (Derrick Green), cu voce desprinsă din tenebrele iadului. Prin urmare, gust cu mare drag perioada dintre “Schizophrenia” şi “Roots”, cu apogeul absolut “Beneath the remains”, album de mare inspiraţie, virtuozitate şi forţă, neegalat şi neegalabil de nici o “sepultură” ce va să vină. Aşa că, în timp ce se derula o chestie de pe “Dante XXI” (2005), parcă, ne-am aşezat, cuminţi, în sală. Fii-mea era pe deplin fascinată de spectacolul de lumini, fum, rockerii ce dădeau din plete, decibelii ce ne copleşeau fiinţele, dar, mai ales, de statura impunătoare şi vocea lui Derrick Green (“Tati, de ce dracu’ e ăla cu microfonu’ aşa de urât?”, ţipa ea la mine. “Era mai mişto solistu’ dinaintea lui, să ştii”, îi întorceam eu ţiparea) aşa că, nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei patru prestatori de “thrash metal intelligent”, cum îşi descriu ei stilul.

Aşa cum bănuiam, a fost un show pe cinste, dacă nu ca anvergură, măcar, din plin, ca atmosferă şi forţă degajată. Parcă ştia nentu’ Kisser că venisem io, ăla din vechea gardă, pentru că a decretat subit şi brusc, că ar dori nişte cântări de pe vremuri. Iar peste mine a năvălit sublimul: “Dead embryonic cells” (Arise – 1991), “Troops of doom” (Morbid visions – 1986), “Escape to the void” (o mare raritate pentru concerte, de pe primul album Sepultura ascultat de mine, Schizophrenia – 1987), “Mass hypnosis” şi, piesa pe care eu o iubesc cel mai mult din repertoriul trupei, “Inner Self” (Beneath the remains – 1989), “Refuse/Resist” şi “Teritorry” (Chaos A.D. – 1993), “Arise” (Arise – 1991). Seara de metal pur s-a consumat în ritmurile înnebunitoare ale superpiesei dărâmătoare de ziduri, “Roots” (Roots -1996, ultimul album cu Max Cavalera).

Să vă mai povestesc că a fost pentru a doua oară în viaţă când am TRĂIT pe viu “Inner Self” şi “Roots”? Să vă mai spun că a fost primul nostru concert (fii-mea şi io)? Să vă mai subliniez că mititica s-a transpus în atmosferă, a dat din cap și din mânuțe, s-a simţit extraordinar, dar că, mai ales, favoriţii ei de până în acel moment, Tokio Hotel, au căzut, cel puţin pe locul secund, în favoarea celor de la Sepultura? “Tati, ăsta a fost cel mai tare concert de rocări la care am fost!” “Păi, ai mai fost la vreun concert de rocări?” “Nu, da’ ăsta a fost cel mai tare! Sepultura rocks, tati!” Pot să nu-i dau dreptate? Eu, la anii ei, împreună cu băieţii din Coastă (un cartier din Nehoiu), căutam caprele lu’ mamaie, rătăcite prin pădure… Pe vremea aia “mamaie’s capra rocks”, he-he!
Închei cu o mare, mare bucurie în suflet şi vă zic: metalu’ nu moare, nici nu se predă!

... other posts by Neliniştitu'