Ultimul album Megadeth – revanșa lui Dave Mustaine
Personal, ca unul care a luat Megadeth de la origini, de pe vremea când Dave Mustaine avea vocea unui copil căruia i-ai spart mingea care ți-a spart geamul de la baie, nu credeam că o să mai apuc ziua în care să aud un album Megadeth atât de legat, coerent și uns cu toate alifiile metalifere, fără să sune a „hai să mai scoatem un rahat de album, ca să mai luăm niște bani de la fraieri”.
Pentru că, să fim serioși, majoritatea trupelor ajunse la vârsta asta ori scot albume de adormit copiii, ori trăiesc exclusiv din tricouri și insigne cu numele lor.
Dar nu și Dave.
După vreo 43 de ani, Mustaine încă mai are benzină-n pistoane, presiune în instalație și suficient chef de scandal cât să producă unul dintre cele mai faine albume ale sale, fără să miroasă a naftalină și fără să pară că cineva i-a pus limitator de viteză.
Din capul locului vă spun că sunetul chitarelor e mai greu decât o stea neutronică la apus, e un sunet de lavă groasă, dospită, de-ți lipește difuzoarele de pereți și vecinii de spitalul de la Socola.
Dirk Verbeuren bate-n tobe mai ceva ca un călugăr la toacă, care tocmai a descoperit că i-a rămas ceasul în urmă și întârzie la slujbă.
Omul nu cântă, demolează.
Comparativ cu el, unii foști toboșari Megadeth par că băteau în masă la restaurant, așteptând ospătarii să le ia comanda.
Teemu Mäntysaari taie solourile mai ceva ca laserul de la Măgurele.
După opinia mea, tipul e un pic mai viril decât Marty Friedman, nu ca stil, ci ca intenție.
Friedman te seducea, în timp ce Teemu te ia de guler, te trântește pe scaun și-ți arată care-i treaba cu chitara.
Bass-ul lui James LoMenzo e ca un motor de TAF (tractorul ăla de merge pe drumuri imposibile): nu-l vezi, dar dacă se oprește, se prăvălesc buștenii peste tine.
Pe albumul ăsta, vocea lui Dave, în sfârșit, nu mai e într-un război civil cu inginerii de sunet, ba chiar se pupă excelent cu metalul, pe alocuri fiind mai tăioasă decât pachetele lui Bolojan și mult mai convingătoare decât orice discurs motivațional de pe LinkedIn.
După această minunată introducere, să trecem și la piese.
1. Tipping Point
Dragii moșului, piesa asta intră în album ca o ușă delicat deschisă de trupele SWAT cu berbecul.
Începe calm, te lasă să crezi că știi ce urmează, apoi te ia pe sus ca un interviu la ANAF.
După 30 de secunde, solourile sar pe tine din toate părțile, tobele aleargă pe pereți, iar metalul vine din toate direcțiile ca facturile după sărbători.
Cea mai tare piesă de pe album și de mai multe decenii încoace.
Fără discuții și absolut niciun dubiu.
2. I Don’t Care
E un punk thrash la care strofele și refrenul sunt de nota 3–4.
ÎNSĂ, după minutul 2:10, Teemu intră și spune: „Ia, dați-vă un pic la o parte!”.
Solo-ul rupe, Dirk bate de parcă e urmărit de fisc, iar Dave jonglează armonii ca un pizzaiolo napolitan cu cinci ristretto la bord.
Ascultați de la 2:10.
„Restul e tăcere”, cum zice un titlu celebru de film.
3. Hey, God?!
Thrash metal de vorbit cu tavanul și chiar mai sus.
Ritm greu, sunet plin și un refren care te prinde fără să țipe.
E genul de piesă pe care o asculți o dată, și încă o dată, și încă o dată…
A doua ca valoare pe album, fără prea mult scandal.
4. Let There Be Shred
Titlul spune tot, ca-n Biblie.
Aici nu se filozofează, nu se explică, nu se negociază.
Teemu aleargă pe grif cu solouri mai ascuțite decât lamele Gillette, iar Dirk îl ține din spate cu bocancul apăsând până la fund pedala de accelerație.
O piesă mai vie decât o lumânare în noaptea de Înviere.
Merge s-o asculți lunea, înainte de a pleca la serviciu.
5. Puppet Parade
Început ca Almost Honest, dar pe steroizi.
Strofele sunt atât de heavy, că-ți vine să-ți verifici tensiunea.
Refrenul mai lasă un pic din presiune, dar, per total, piesa ține bine linia orizontului.
Ideală înainte de ședințe, interviuri sau întâlniri cu oameni care ți-au furat ideile zicând că sunt ale lor.
6. Another Bad Day
Refren bun, restul mai plimbăreț.
Dar solourile… Mamă-mamă!
Aici Teemu și Dave se joacă de-a „cine-o rupe mai elegant”.
Și amândoi câștigă.
7. Made to Kill
Dirk intră în tobe ca un marfar fără frâne în gară, Dave vine cu un riff mai greu decât turnul din Pisa dacă ar cădea invers, Teemu sare de colo-colo pe chitară, iar piesa nu mai slăbește deloc.
Metal cât clopotele de la Catedrala Neamului și thrash autentic, cu miros proaspăt de anii ’80.
8. Obey the Call
Sună ca alarma de dimineață într-o unitate militară.
Apoi vine peste tine ca o coloană de tancuri care n-a primit ordin de oprire.
Perfectă înainte de: ședințe cu directorul, discuții incomode, bilanțuri lipsite de sens sau mers la dentist.
9. I Am War
Titlu agresiv, piesă surprinzător de melodioasă.
Război și pace în același timp.
Solourile nu sunt cântate, sunt livrate prin artilerie.
10. The Last Note
Thrash nostalgic, un fel de testament thrash al lui Dave.
Da, sună ciudat, dar funcționează.
Mai multă atmosferă, mai puțin uragan.
11. Ride the Lightning (bonus)
Revanșa lui Dave, punct.
Sincer și cu mâna pe aortă, îmi place mai mult varianta lui Dave: e mai rapidă, mai curată și mai heavy decât toate cele pe care le-a avut Metallica de-a lungul vremii.
O actualizare a trecutului, o imortalizare a unei piese legendare.
12. Nobody’s Hero (Digital Expanded Edition Song)
Piesa aia care nu te caută; stă pe canapea și te lasă să vii tu.
La început pare gri, apoi începe să se lipească de tine ca oboseala bună.
Din aceeași familie cu A Tout le Monde, In My Darkest Hour și Trust.
Solourile, ca de obicei, fac deliciul piesei și abia îl aștepți pe Teemu să iasă din colțul lui și s-o rupă pe genunchi.
Nu, nu e final de Megadeth, pentru că Dave Mustaine pare genul de om care o să scoată albume și din purgatoriu, dacă e cazul.
Cu albumul ăsta, Megadeth nu doar că își reconfirmă statutul, dar mai și arată degetul mijlociu timpului.
Pentru că, da, Megadeth încă merge.
Al naibii de bine.
Mulțumim, Dave, mulțumim, Megadeth!