Wok-ul de la miezul nopţii

Într-un moment de timp situat în jurul unui miez de noapte, mi-aruncam ochiu’ pe la Bucătaru’ Maniac şi al său ghiveci, când m-a izbit în dreptu’ stomacului o foame ca de început de sezon ploios în Serengeti. Cum să împac şi foamea, şi pofta, şi ora la care mă apucase?

Încurajat de pe margine de Păfurişa, am ţâşnit cu nădejde în frigider şi am smuls de acolo doi pectorali de pui achiziţionaţi de ea cu foarte puţine zile în urmă. Cum era noapte, am ales ceva mai “light” ca sunet, oprindu-mă la Def Leppard. Intru de-a dreptu-n naraţiune, că şi-acu’ îmi lăcrimează ochiu’ drept de poftă (e de pe partea cu lobul de creier unde poftele-s mai mari şi mai dese, he-he!).

Pieptul l-am tăiat pe lungime, în fâşii de două degete. Pentru posesorii unor degete serioase, dă ţară (Ho! Nu vă atacaţi, că şi eu sunt de la ţară!), aflaţi că fâşiile aveau lăţimea de 1,5 – maxim 2 cm. Deci, mai puţin de două degete, he-he! Apoi le-am luat la scurtat şi au rezultat minunate cubuleţe pectoralice de pui.

După asta, le-am îngrămădit într-un bol, dimpreună cu ceva usturoi zdrobit, busuioc, alte verdeţuri şi, neapărat, curry, acest condiment care pe mine mă duce instant atât de aproape de Shambala Orientului Extrem. Dacă nu aveţi la îndemână usturoi şi ce vă mai ziceam, încercaţi cu nădejde şi încredere condimentul pentru cartof prăjit de la Kamis ori Galeo. Vă garantez rezultate deosebite.

Se bea un pahar cu ceva (bere, vin, da’ nu tărie, că se duce dreacu’ reţeta!), se numără până la 18 şi se execută câţiva paşi prin casă, pentru ca respectivele condimente să-şi exercite influenţa benefică asupra cărniţei nevolnice.

Într-un wok aflat la îndemâna-mi (mă dau centaur acuma, dar n-am decât un singur astfel de agregat de gătit cu ochii oblici) am prelins nişte ulei din seminţe de boabe de strugure, nu mult, şi l-am aruncat măiastru pe aragaz. După câteva zeci de secunde am prelins şi cuburile cărnoase în uleiul încins. Am amestecat bine cu o spatulă de lemn, întru potolirea groaznicei sfârâieli uleioase. Partea ingenioasă abia acum vine: peste sfârâiala din wok am pus un capac de sticlă. Motivul? Efectul de seră dat de capacul termorezistent combinat cu carnea fină, codimentele alese cu grijă şi uleiul de mare rafinament, vor zămisli cele mai fragede şi mai savuroase cubuleţe de carne pe care le veţi fi mestecat vreodată. Dar eronat zic eu “mestecat”, pentru că se vor topi, pur şi simplu, când le veţi intromisiona în “cutia limbii” (© Paraziţii).

Mirosul rezultat nu poate fi descris decât într-un singur cuvânt: nectardezei! În câteva minute, maxim 20, veţi fi înnebunit toate pisicile din cartier şi pe vecinii care dau găuri prin pereţi sâmbăta dimineaţa, la 8.
Excelentele cubuleţe puicole le-am servit cu o salată simplă compusă rapid şi pe loc din câteva roşii, ulei de măsline şi o ceapă roşie. A fost divină… Că tot nu mai mâncasem panificaţie de ceva vreme, am savurat zama de la salată cu nişte pâine de secară marca “Titan din 1782”. Belea pe papilă, nu alta!
Când am făcut poza abia luasem preparatul de pe foc şi aburea. Cred că puteţi să vă imaginaţi mireasma dumnezeiască ce se ridica din farfurie, ha?

Tags: acasă, bucătărie, fun, reţete cu personalitate