Varza şi argintul viu

Imaginaţi-vă o după-amiază mult-aşteptată, cu adieri fine şi-un soare moale, cu păsărici triluitoare şi bere neagră, rece. Eu şi Greierică, maifrendu’ meu din copilărie. “Bă, hai să mergem pă la ai mei, că n-am mai fo’ de mult”, zice Greierică. Eram în Nehoiu de vreo două zile şi îmi planificasem să-mi iau la vizionat prietenii de pe vremuri. Azi venise vremea pentru Greierică, personaj care-mi bântuise existenţa toţi anii de şcoală primară.

Părinţii lui stăteau la trei case şi ceva de unde locuiesc ai mei, doar treceam gârla şi eram la tanti Firica şi nea Cucu în bătătură. Tanti Firica era o femeie aprigă şi degrabă a ţi-o da în smalţu’ dinţilor dacă-i cântai pe altă voce decât p-a ei, iar nenea Cucu, săracu’, era un om blând şi bun, care nu vroia să recunoască, decât parţial, că din armăsar de rasă fusese transformat de nevastă-sa în catâr de povară. Oricum, o vizită la părinţii lui Greierică era o experienţă demnă de emisiunile despre supravieţuirea în medii ostile, he-he!

Ajungem la locaţia respectivă, cam pe amurg, aşa. Dăm cu “săru’ mâna” în stânga şi dreapta, ne pupăm, schimbăm două-trei impresii despre viaţă, vremuri şi ai mei, apoi hai să ne punem la masă. Acu’, lăsând la o parte păcatele lu’ tanti Firica, era maestră în asamblatul produselor comestibile şi îi rezultau nişte mâncăruri cu gusturi şi arome de concurs. În ziua respectivă avusesem norocul să prindem varză călită cu afumătură şi roşii, o minunăţie absolută, nu alta! Acompaniată de nişte ardei iuţi şi stinşi cu ceva ţuică de-a lu’ nea Cucu, ce să mai zic? Merita cu prisosinţă turuiala perpetuă exercitată de mă-sa lu’ Greierică pe trompetele lui Eustache din capu’ meu.

Pe când mă concetram să-i răspund la o întrebare legată de haiducia organelor statului (că era şi o politiciană ce ardea conversaţii cu pasiune), mi s-a părut că am descoperit în farfurie un ingredient care nu-şi avea locul acolo. Era suspect şi se prezenta sub formă de bobiţă metalică. Pofta de varză s-a dat dispărută instant. Văzându-mă că nu-i răspund şi că număr măraru’ din farfurie, tanti Firica s-a autosesizat nervos: “Ce e, ce nu-ţi convine?”. “Ce e asta?”, am întrebat timid, plimbând mărgica fluidă pe margine farfuriei. “Eh, ce să fie, dragă”, făcu nervoasă din cale-afară mă-sa Greiericului. “Nişte mercur, na!” Dacă îmi ieşea un caşalot din cana cu apă, nu cred că eram la fel de surprins. “Hmmm, măică-mea face varza altfel”, am încercat eu o glumă. “E varză cu metale, bă, hă-hă!”, râdea bou’ de Greierică. “E special pentru rocări ca tine, hă-hă!”, a continuat el. Am râs şi eu strâmb, da’ nu m-am mai atins de varză, ci am ras rapid două ţoiuri cu ţuică, ca să uit.

Ulterior am aflat ce se întâmplase chiar de la tac-su lu’ Greierică. Nea Cucu găsise un termometru d-ăla, de pe vremuri, de băgat în gură, subţiori sau cur (după caz ori dispoziţie) prin magazie şi, vrând să vadă dacă mai e bun, s-a dus deasupra oalei cu varză să-i facă proba. Evident, acesta a făcut un insesizabil pâc! şi dramul de mercur a dispărut în oală. Tanti Firica, vigilentă din fire, l-a văzut pe nea Cucu amuşinând oalele şi l-a prins în fapt cu măsurătoru’ de grade corpolente. A dat cu vreo doi, maxim trei draci după el şi a făcut pierdut definitiv mercurul amestecând varza cu o lingură de lemn. “Nu ţi se pune-n cur, dragă! Doar nu aruncam o oală de varză pentru nişte mercur, acolo!”, a încheiat ea povestea.

Încă mai mişc, mai am dinţi, păr, vederea mi-a slăbit un pic (sparg nuci de cocos acuma, he-he!), deci mă-sa lu’ Greierică a avut dreptate şi de această dată. A dracu’ muiere!

Tags: fun, haios, poveşti, râzi