În vizită la Trenul Regal – Evadarea nr. 30
Întâmplător am aflat despre sosirea Trenului Regal în Gara de Nord şi cu mare fericire şi emoţie am mers să-l vedem garat la Linia a 14-a, dacă nu mă înşel, dar oricum, se recunoaşte după locomotivă. Pentru doritori, mai stă acolo până duminică, 13 aprilie, şi se poate vizita începând cu ora 9:00.
Despre istoria Trenului Regal şi compunerea sa puteţi citi pe site-ul Societăţii Feroviare de Turism, aşa că nu insist pe interioarele furniruite cu mahon şi santal, oglinzile din cristal de Boemia, scrumierele şi vazele din alabastru grecesc ori scaunele tapiţate cu piele de Cordoba.
Eu o să vă povestesc despre un personaj autentic, pasionat decisiv de locomotive cu abur şi, după câte ne-a spus, printre puţinii care mai există în România.
Nea Gică Fluieran are 60 de ani, este oltean adevărat din Roşiori şi e mai vioi decât un flăcău numai bun de ieşit la horă. Ne-a întâmpinat cu mare drag şi bucurie în uşa locomotivei cu seria 230, construită la Reşiţa în 1926. Arareori am întâlnit pe cineva vorbind cu atâta pasiune despre meseria sa. A împlinit 25 de ani “de abur”, adică de mecanic conductor, şi 43 de căi ferate. A plecat de la lăcătuş, mecanic de atelier şi mecanic de locomotivă. Ştie fiecare şurub din uriaşa încrengătură de ţevi, robinete, manete şi pistoane şi face de toate, inclusiv electrică.
Nea Gică vorbeşte cu sufletul, cu inima şi cu flăcări în ochi despre locomotiva sa. Sincer vă zic, n-aş mai fi plecat de lângă el şi m-aş fi apucat să-i învăţ meseria pe cale de dispariţie.
“Asta-i valva de păcură, păcura vine prin cădere prin conducta de păcură, trece prin nişte serpentine, se subţiază, deschidem suflerul, pulverizatorul, se pulverizează în camera de ardere. Am făcut presiune, punem schimbătorul de mers pe înainte, bag egalizatorul şi deschid regulatorul” spunea el mângâind fierul rece, dar atât de drag.
Am mai aflat că în cazan avem abur viu, iar în cilindri abur saturat, viteza locomotivei era de maxim 100 km/h, având o rezervă de 7 tone de cărbune şi 4 tone jumate de păcură. Echipa e formată din mecanic şi fochist. Mecanicul se uită pe geam, la drum, fochistul bagă material la focarul de combustibil, cărbune sau păcură.
Marele regret al lui nea Gică este că nu vrea nimeni să-i înveţe meseria şi să întreţină puţinele locomotive care se mai află prin ţară: 2 în Bucureşi, 3 la Târgu Mureş, una la Iaşi şi una la Oradea.
Plus: Preţul modic al biletelor, 9 lei de adult şi 2 de copil, şi şansa de a vedea pe viu un loc încărcat de istorie.
Minus: Locomotivei îi trebuie o revizie la cazan şi merge ca nouă. Într-o zi se poate face reparaţia, dar… De notat că locomotiva originală a fost o locomotivă Pacific, care nu mai există. La Roşiori au fost 120 de locomotive cu aburi. Nu mai există niciuna.
Aviz amatorilor: Trenul se poate închiria la 500 de Euro vagonul, adică 2500 tot trenul. Dacă mai puneţi vreo 10000 de Euro taxe, puteţi să-l aveţi pentru un drum dus-întors Bucureşti-Sinaia.
George Cornilă a apărut cu “Toiagul de stejar”
Pe o vreme numai bună de probat loialitatea câinilor şi a umbrelelor, astă seară, începând cu orele 18 şi ceva, la Cărtureşti MŢR am avut parte de o lansare de mare clasă: George Cornilă, mai vechiul meu pretenar, susţinut îndeaproape de Editura Delfin, şi-a lansat “Toiagul de stejar”, primul vomul din trilogia “Regele lupilor”.
A fost lume ca la nuntă şi numai meteahna căpătată de la ai mei şi accentuată din armată, aia cu punctualitatea, ne-a ajutat să prindem locuri pe scaune.
După derularea unui clip de prezentare a volumului, George ne-a mărturisit dragostea pentru citit, istoria neamului, mituri şi Sarmizegetusa, punctând regretul că miturile dacice nu sunt la fel de cunoscute precum cele scandinave sau saxone, nefiind cu nimic mai prejos decât acestea. Apoi ne-a povestit cu a împletit istoria locurilor cu mitologia, încercând să evite controversele şi despre cum simţea nevoia să scrie o astfel de carte, la fel cum simţea nevoia să o şi citească. “Romanul este o viziune asupra lumii dacă miturile ar fi fost adevăruri şi dacă viaţa de zi cu zi ar fi făcut casă bună cu fantasticul”, a adăugat el. A încheiat cu speranţa că miturile noastre vor ajunge la fel de faimoase ca cele universale, zmeii vor deveni celebri ca orcii, balaurii ca dragonii şi că românii aveau nevoie de o astfel de carte.
Cristian Tiberiu Popescu, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Hyperion, a apreciat publicarea unei astfel de cărţi drept un act de curaj al Editurii Delfin, motiv cu care l-a felicitat pe Alex Popa, Managing Partner în cadrul editurii. În expunerea domniei sale, domnul Cristian Tiberiu Popescu a apreciat acţiunea romanului nu ca o întoarcere la originile neamului, ci ca o redescoperire a valorilor sale, o aducere la actualitate a comorilor culturale de care dispunem ca naţie.
Criticul literar Ana-Maria Cornilă-Norocea a închis seria vorbitorilor, evidenţiind valoarea şi stilul artistic al scriiturii autorului. În opinia domniei sale, autorul reuşeşte să creeze personaje puternice ori episoade existenţiale autentice, dar să şi păstreze farmecul excepţional al elementelor fabuloase, mitice ori istorice, îmbinate atât de armonios în derularea acţiunii romanului. A încheiat urându-i lui George să aibă succes la Hollywood ori, măcar, la Cannes, cu ecranizările după romanele sale istorico-fantastice.
După ce-am luat autograf, finalul a fost de mare soi, Alex Popa nelăsându-ne să plecăm şi invitându-ne la a proba ceva din zecile soiuri de canapeuri, prăjituri şi fructe, ceaiuri, şampanie rosé şi cafele ce aşteptau cuminţi în holul de la intrare.
A fost tare frumos, atmosferă caldă, prietenoasă, iar bruschetele, prăjiturile şi ceaiul negru cu lapte au încununat o lansare pe cât de faină, pe atât de gustoasă.
Multiplele felicitări merg către George, pentru acest prim volum fantastic din “Saga dacică”, dar şi în direcţia lui Alex Pop, Oanei Necula şi restului echipei Editurii Delfin pentru reuşita unui eveniment cum n-am mai trăit în ultimii ani.
Poze de la eveniment găsiţi aici.
Amorurile lui Matizel
Tot umblând prin oraş, Matizel s-a amorezat de una de la ţară, cam smotocită şi cu pleoape handmade.
Băţoasă foc, ţăranca, n-a vrut să-i dea nici numărul, aşa că Matizel, în drum spre casă, s-a abandonat între planetarele uneia adevărate, de capitală. Cică el n-a vrut, dar l-a implorat cu plăcuţa de înmatriculare. Văzând că nu-l cred, mi-a arătat poza ei.
Răzvan Nicula a dezvăluit “Pedeapsa cerului”
După cum vă anunţasem aici, astăzi, de la ora 15:00, a avut loc lansarea ultimului roman semnat Răzvan Nicula, „Pedeapsa cerului”.
Atmosfera de afară a fost una de-a dreptul demnă de titlul minunatului roman, dar odată ce reuşeai să ajungi la adăpostul mai sus amintit, totul se schimba: căldură, lume bună, muzică bună şi televiziune cu circuit închis.
Prieteni mai mari sau mai mici, tineri, bătrâni şi copii au venit să-i fie alături lui Răzvan într-un număr aşa de mare, încât personalul locului a fost nevoit să împrumute scaune de la Hanul lui Manuc.
După ce lumea s-a liniştit preţ de vreo jumătate de oră şi s-a acomodat termic cu interiorul, ajutată fiind şi de ceaiuri, cafele ori tării care se puteau servi de la bar, s-a dat startul lansării.
Pentru cei care nu aveau acces vizual direct la vorbitori, întregul eveniment a fost filmat şi transmis pe circuitul video al pub-ului, lucru inedit, pentru mine cel puţin, fiind prima oară când reuşeam să vorbesc cu mine însumi în direct.
Firiţă Carp, şeful de la Editura Detectiv Literar, şi-a manifestat încrederea că Răzvan Nicula va deveni un nume puternic al literaturii române contemporane, impresionat fiind de tema abordată şi abundenţa de simboluri şi mituri care se regăsesc în scrierea tânărului scriitor. La sfârşitul cuvântul său, domnul Carp a mărturisit că i-a plăcut aşa de mult „Pedeapsa cerului”, încât se întreba dacă domnia sa mai are rost sau nu să mai scrie vreodată ceva.
Domnul dr. Marian Nencescu, cercetător la Institutul de Filosofie din București, a făcut o amplă trecere în revistă a miturilor legate de transformarea omului în lup, pornind de la o ramură dacică stabilită în zona Covasna-Harghita-Braşov, acum mai bine de trei milenii şi jumătate, şi care se pare că au legătura strânsă cu construitea Acropolelelor ateniene. Am aflat lucruri interesante despre licantropie şi despre faptul că „liceu” vine din latinul „lyceum”, care-i luat din grecul „lykeion”, care vine de la Apollo Lyceus, „Apollo lupul”, care ar veni, la rândul său, de la dacii noştri de vă zisei mai înainte.
Domnia sa a încheiat cu convingerea că o variantă mai concentrată a romanului s-ar putea transpune foarte bine în film.
Fiind al treilea sau penultimul în ordinea vorbirii, am punctat faptul că “Pedeapsa cerului” e un roman complex, un roman al misterelor unde etnografia rurală face casă bună cu etnofolcloristica şi mitologia. Personajele, chiar dacă nu-s native locului, sunt asimilate prin obiceiurile şi legendele din zonă.
„Pedeapsa cerului” poate fi privit şi ca un mare roman de dragoste ori de căutare a dragostei, deoarece fiecare dintre personaje îşi caută iubirea, libertatea şi liniştea multvisată oferite de acestea.
Este o carte a înţelepciunii populare, o carte ce strânge legende, mituri şi superstiţii îmbinate maiastru în acţiunile personajelor. Marele merit al autorului este acela că reuşeşte să îmbine atât de natural fantasticul cu cotidianul, superstiţia cu realitatea şi mitul cu viaţa ordinară a personajelor. Este o carte care te va face să te gândeşti mult mai des la Dumnezeu decât ai făcut-o până la momentul citirii. Ceea ce pe mine m-a făcut, după cum am şi recunoscut de faţă cu auditoriul.
Vedeta evenimentului, Răzvan Nicula, a mulţumit călduros tuturor prietenilor care au fost prezenţi, dar şi celor care n-au putut să vină din varii motive, dar îi vor lua romanul la citit. Înainte de a porni către mulţimea nerăbdătoare de autografe a zis că aşteaptă critici şi laude. Nu ştiu câte critici vor fi, dar sunt sigur că vor fi foarte multe laude.
Câteva poze de la prefericitul eveniment găsiţi aici.
Debut personal la Clubul Dramaturgilor
Prieteni români şi de alte naţii, oameni buni şi alte personaje, cu mare emoţie şi profundă bucurie vă fac un anunţ pe care aşteptam a-l face de ceva vreme: la trei zile după ce Shakespeare îşi va aniversa cele patru secole şi jumătate, adică marţi, 29 aprilie, la ora 18:00, sunteţi invitaţi la spectacolul-lectură “Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”.
Da, este titlul primei piese de teatru semnată de mine.
Evenimentul se va desfăşura sub egida Clubului Dramaturgilor şi va avea loc în Sala Mare a Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru Nr. 38 (în capătul Străzii Ermil Pangratti, cum veniţi dinspre TVR, lăsând Calea Dorobanţilor în spate, vezi harta de mai jos).
Oana Berbec, Silviana Visan, Larisa Enache şi Ionel Barac vor da viaţă personajelor, Radio România Cultural va asigura înregistrările şi sonorizarea, iar eu vă garantez că va fi cea mai faină zi de marţi pe care aţi trăit-o în ultimii ani, oricâţi ar fi. Las la latitudinea fiecăruia numărul.
Nu vă fie teamă că uitaţi, o să mai revin eu cu un anunţ după Paşte.
Mulţumiri maestrului Horia Gârbea, preşedintele Filialei Bucureşti – Dramaturgie, Institutului Cultural Român şi Radio România Cultural pentru transpunerea visului personal într-un cadru atât de select.
