Omul – altă poveste de Crăciun
Era prima lui… zăpadă? Aşa îi auzise pe ai lui că se numeşte chestia aia albă şi rece: zăpadă. Nu înţelegea de unde a venit atât de multă încât a acoperit absolut totul într-o singură noapte. Aşezată pe pământ, pe gard sau Casa Vrăbiilor din salcia de peste drum, aducea mai degrabă cu untul ori cu smântâna ce se strângea la gura oalei bunicii Maria de la ţară. Şi ce bună era smântâna ce se strângea la gura oalei bunicii Maria…
Zăpada nu era aşa de bună. Adică, nu era aşa bună de mâncat. Era rece şi se făcea apă imediat de cum o puneai pe limbă. Zăpada era bună pentru alte lucruri, de pildă, să fie dată la o parte cu lopata de nea Grigore de la 2 ori măturată de pe alee de doamna Jeni de la parter.
Nea Grigore era un om tare bun. Îi dădea câte ceva ori de câte ori se întâlnea cu el ba o bomboană de ciocolată, ba o caramea ori câte-un biscuite cu cremă. Doamna Jeni nu îi dădea niciodată nimic, dar îi spunea să nu facă frimituri în scara blocului.
Zăpada mai era bună la făcut bulgări. Nea Grigore îl învăţase. Bulgării erau de fapt nişte mingiuţe care, de cum le făceai, erau numai bune să-ţi reglezi tirul pe pisica cea grasă şi leneşă a lui tanti Jeni. Tot nea Grigore îl învăţase că tanti Jeni nu trebuie să vadă vreodată ori să afle despre aceste acţiuni sportive şi de sezon.
„Hai să facem un om”, i-a spuse nea Grigore, imediat ce pisica a dispărut din raza de acţiune a bulgărilor. „Un ce?”, se întrebă el. Adică unul mic ca el sau unul care să miroasă a tutun ca nea Grigore? „Un ce?”, dădu el drumul gândului pe gură. „Un om de zăpadă, dragule”, îi răspunse râzând gâjâit nea Grigore.
Totul a început cu un bulgăre mic făcut nea Grigore. Apoi, pentru că nu putea sta prea mult aplecat, nea Grigore s-a transformat într-o doamnă educatoare şi i-a spus ce şi cum trebuie făcut.
Omul de zăpadă avea un pix în loc de nas, ochii îi erau nasturii de rezervă de la paltonul lui nea Grigore, iar gura o bucată de şnur desprinsă din covorul lui tanti Jeni.
Începu să ningă. Mai întâi moale, cu fulgi mari ca ieşiţi din maşina de vată de zahăr a lui nea Titi de la colţul străzii, apoi din ce în ce mai des, până aproape că nu-l mai văzu pe nea Grigore ce stătea pe băncuţa de la intrarea în bloc. Era linişte şi auzea cum fulgii cad şoptind unii peste alţii.
Deodată i se făcu foame. Căscă gura şi lăsă fulgii să i se arunce în picuri reci pe limbă. Se întoarse şi o luă către nea Grigore. Zăpada se aşternuse din nou pe alee. Tanti Jeni avea iar de lucru. La fel şi nea Grigore.
Porni cu paşi rari către intrarea în bloc, privind în spate la urmele rămase în zăpada proaspătă.
– Îţi mulţumesc că m-ai făcut om! auzi el o şoaptă de niciunde.
Şi omul de zăpadă îi zâmbi.
CRĂCIUN FERICIT, DRAGILOR!
Universul jucăriilor plecate de-acasă
Clasicul elastic nu mai e d-ăla de chiloţi, ci viu colorat şi creţ:
Nişte crete pentru desenat asfaltul, groase cât piciorul copil:
Un baston cu măciuci pline cu lichid şi cu sclipiciuri, numai bun pentru acrobaţii de făcut cucuie şi împuţinat dinţii:
Şi nişte chestii moi, care aduceau a ceea ce vedeam noi sub microscop la Cercul de Biologie al doamnei Deliu de la Casa Pionierilor din Nehoiu:
Inimă
Umblă vorba că posesorii n-ar simţi nimic din cele lumeşti.
Avers:
Şi revers:
Cu lumina venită din spate
Ultimul număr din Cafeneaua Literară găzduieşte cronica doamnei Liliana Rus despre volumul meu de versuri. Domnia sa mă alătură câtorva nume de mare calibru din tabăra ludicilor îndrăgostiţi, zicând aci de George Stanca, Mircea Dinescu ori Cătălin Ţârlea, lucru ce mă onorează, dar mă şi măguleşte peste poate.
Vă mulţumesc frumos, doamnă, mulţumesc frumos Simona, iar pe voi vă invit, dacă nu ştiţi încă, să citiţi despre cât de faine sunt poeziile mele.
După câteva volume de proză şi o piesă de teatru prezentată la Clubul Dramaturgilor din Bucureşti, Adrian Voicu debutează în poezie cu volumul Una pe inimă, una pe dos, apărut în acest an, la Editura Tracus Arte şi lansat la Târgul de carte Bookfest.
Volumul se deschide cu prima sa parte, intitulată „Poezii mai dichisite, pentru suflete îndrăgostite”, care este un fel de „gramatică” a iubirii/îndrăgostirii, realizată într-o frazare rapidă, cu versuri clare, precise, cu un palpit al cuvintelor care mă duce cu gândul la tabăra ludicilor îndrăgostiţi.
Poeziile sunt scrise cu prospeţimea pe care doar un tânăr vrăjitor o poate avea. Fără îndelungi prelucrări ale limbii, ele curg simplu, făcând abstracţie de „moda” timpului şi de gustul criticilor de astăzi. Exprimarea este lejeră, aproape populară şi tocmai acest lucru imprimă un farmec aparte poeziilor, care se adresează mai ales celor ce au nevoie de muzica unui menestrel romantic şi de o lume mai puţin scorţoasă.
„Mi-e sufletul corabie nebună (…) / E linişte şi nu mai plec de-aici” – spune poetul, cu însufleţirea omului viu, cunoscător al lumii limpezi, detaşate, plauzibile şi aventuroase, care se întinde în toate direcţiile, precum o reţea de drumuri perfect vizibile.
Ca un vas mereu plin, gata să se răstoarne, poezia lui Adrian Voicu este un fel de oraţie adresată iubirilor – trecute, prezente şi viitoare – neobosite, curioase, flexibile şi sigure. Măcar în acest fel poate topi urâtul şi răul din lume, iar leacul să-i fie iubita „cea cu buze caramel”: „nu mai voi aspirine”, „să rubinim cu toamna în inel”, „să uit, să iau un tren ce n-are nicio gară”.
Cea de-a doua parte a cărţii, pe care Adrian Voicu o numeşte „Poezii mai naive, pentru amorezi şi dive”, are aerul poeziei lejere, bulevardiere, cu tumultul trăirilor pe înţelesul tuturor. Este poezia care cântă în gura mare, care-şi arată, fără şovăială, simţurile. Parcă ar spune: sunt aşa cum sunt, priviţi-mă!, acordaţi-mi atenţie!
„Am stat sub geamul tău, Elviro,
(căci ea stă la etajul doi),
Nenumărate nopţi, pe vânt, pe ploi,
Plângând, strigând, cântând iubirea noastră,
Tot aşteptând un semn, un licăr la fereastră.
Sunt eu, truverul, al tău stihuitor plouat (…)
De hainele aş stoarce, aş umple trei găleţi.”
(Serenadă umedă)
În această a doua parte a volumului, pasiunea, inocenţa, vocaţia celui blestemat să iubească plenar, la soare, a celui care stă în vârful picioarelor şi priveşte, apucă, greşeşte şi o ia de la capăt, sunt „jocuri” pentru care nu este nevoie de descifrare.
Poezia „pentru amorezi şi dive” poate fi asemuită cu un ospăţ, cu o petrecere şi o beţie de dragoste tare, până la ultimele consecinţe.
Cu lumina venită din spate, din tabăra ludicilor îndrăgostiţi – George Stanca, Mircea Dinescu, Cătălin Ţârlea etc. – Adrian Voicu lansează, cu îndrăzneală şi naturaleţe, o poezie „de-apuse vremi”, de drag şi dragoste, într-o sarabandă lirică în care cititorul contemporan se va regăsi cu siguranţă.
Visul făinii – pâine neagră de casă
Pentru realizarea acestui preparat minunat la gust şi îndrăzneţ la aspect, aveţi nevoie de antren. Vă recomand cu încredere o trupă veche, dar bună, nemţească, dar metalică: Bonfire.
Cât dau băieţii din chitare, căutaţi prin casă ingredientele: făină albă, făină neagră, ulei de măsline, drojdie, sare, un pic de lapte plus maşina de făcut pâine.
Cântăriţi 200 de grame de făină albă, de moară, şi 300 de grame de făină neagră. Fiind mai norocos la fire, am găsit de-asta neagră, cu tot cu seminţe felurite, la IKEA. Se numeşte Brödmix Flerkorn şi se prezintă la cutie de 700 de grame. Aşaaa…
Puneţi un pahar sănătos (250 g) de apă călduţă în cuva maşinii, apoi adăugaţi o măsură jumate de drojdie, făinurile, uleiul, sarea şi picul de lapte. Faceţi o cruce călugărească, daţi maşineta pe programul de pâine ţărănească, apoi selectaţi cantitatea şi gradul de coacere (eu am dat-o pe „foarte copt”).
După 3 ore jumate a ieşit ceea ce vedeţi în poză. Miroase ca fosta brutărie din Nehoiu, şi e bună rău.
Pont: tăiaţi felii subţiri şi ungeţi-le cu untură. Sau, dacă sunteţi mai de la centru, folosiţi smântână vărsată, de la vreo tanti din piaţă. E nebunie curată!
PS: Urmează pâinea cu ceapă, măsline, seminţe de dovleac şi ce mi-o mai da prin cap.
