N-am apucat să respirăm de două ori că şi-a făcut apariţia un alt nene cu dinţii p-afară, ne-a pasat nişte meniuri elegante cu papiruşi şi beţe de bambus, apoi ne-a lăsat fără haine.
Între două şi patru secunde ne-a luat cât să ne uităm primprejuru-ne, ca să ne lămurim unde-am intrat: muzică în surdină, ceva ce semăna a Budha Bar, lumină difuză, mirosuri orientale, fiecare masă cu candela ei, culori calde, discreţie şi intimitate. Bine, cu intimitatea am stat mai prost, pentru că nişte copii rezultaţi din părinţi tembeli şi-au făcut veacul pe lângă noi chiar de cum ne-am aşezat şi preocuparea lor de bază era să ne stingă candela de pe masă prin suflare de aer pulmonar. Cu gândul la “iluminare şi purificare spirituală”, i-am trimis “exactement” între picioarele mamii lor. Dar, să revenim în platou…

De cum am deschis meniul, am fost întâmpinaţi cu nişte chestii despre „casa armoniei”, „alchimie pentru trup şi suflet”, cum să devenim una cu Universul, dar şi că produsele sunt 100% naturale, aerul pe care-l respirăm e ionizat, lumina este „full spectrum”, similară cu cea solară, iar apa folosită la prepararea băuturilor şi a mâncării este ionizată şi alcalină. Haida-de! Să dea “harecrişnaharehare” a fetiţei Boy George, bicoz, cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai năuci.

Că tot stăteam bine la capitolul buimăceală, ajutaţi din plin de copilaşii crizaţi şi de un grup de trei englezoaice care taman atunci descoperiseră râsul cu gura împreunată la ceafă, a venit un alt nene care părea împreunat definitiv cu atracţiile universale (vezi legea lui Newton răspunzătoare de treaba asta). Râzând la frunze şi la bec, ne-a cufundat mai dihai în ignoranţă: “Ştiţi, acesta nu e un restaurant indian, ci unul ayurvedic.” Văzând că ne uităm la el precum nea Gică la tiramisu, a adăugat lămuritor: “Ştiţi, e legat de ştiinţa antică indiană, ayurveda…”. L-am fericit cu un răspuns categoric, ca să trecem, dracului, la haleală: “Aaa, da! De mâncare aveţi ceva?”. Şi am început, aşa cum ni s-a recomandat de nenea Împăcatu’ Universal, cu băutura. „La una comandată, mai primiţi una din partea casei”. Ne-am aruncat ochii pe papiruşi şi am concluzionat că ne-ar coafa la papile sucul de sfeclă, morcovi şi mentă. Evident, numa’ după ce-am comandat ne-a sărit în globii vederii faptul că sucurile erau la pahar de 150 ml şi costau 13,8 RON bucata.

Uimirea ni s-a dus exponenţial înspre tavan când am trecut la felu’ doi, reprezentat de desert, că, deh!, aşa se mănâncă la ei, la “ayurvezi”. L-am crezut pe Împăcatu’ şi ne-am pricopsit cu una bucată de felie tort “Garbanzo”, înfrăţită cu un castronel conţinător de desert crocant de mere. Garbanzo – neelucidant, desertul crocant – belea!
Peste salate am sărit cu voioşie, dar n-am scăpat de introducerea pe gât a unui „chutney de mere şi curmale” (fructele respective pasate şi fericit împrietenite cu o sumedenie de mirodenii). Habar n-aveam ce mănânc (dar era excelent!), iar limbetele meu se concretizase într-un mare semn de întrebare: în gură îmi dansau toate gusturile posibile, pornind de la dulce, uşor sărat, o idee acru, şi, parcă, un pic iute.

Ca să nu vă mai ţin cu suspansul în epiglotă, aflaţi că supa de linte e de mare savoare, dar nu încercaţi sub nici o formă “curry de spanac, dovleac şi linte”, nici dacă vi-l oferă gratis.
Eu am încununat mulţimea de senzaţii de prin gură prin comandarea unei „lassi”, reprezentând nu o vecină a celebrei căţeluşe, ci o băutură tradiţională indiană (interesantă, trecută în meniu ca digestiv) pe bază de iaurt, apă, ceva dulce şi, bineînţeles, mirodenii dătătoare de întrebări la nervu’ limbii, iar Păfurişa, un ceai negru cu lapte, fierbinte şi dulce mirositor.
După ce ne-am dat duşi de acolo (nu ştiu dacă aţi remarcat faptul că nu am zis nimic de carne), Păfurişa a conchis decisiv în drumul spre maşină: “Auzi, aşa e că ăştia aicea ne-au dat mâncare de elfi?”. Am râs de ne-am spart.

Cam asta a fost experienţa noastră la Casa Satya. Detalii mai multe găsiţi aici, aşa că, nu faceţi ca noi, înainte de a merge acolo citiţi zdravăn şi luaţi-vă notiţe despre conţinutul halelii şi preţuri. Oricum, una peste alta, a fost o experienţă de neuitat efect, merită să o trăiţi, da’ nu vă duceţi acolo fără, minim, un milion jumate, ca să aveţi şi de şpagă. Da’, până la urmă, ce dracu’ mai e un milion jumate?

Plus: decor cald, muzică ambientală în perfectă armonie cu interiorul, mâncare inedită, arome deosebite, care-ţi pun centrii responsabili cu gustul şi nasul în mare dificultate, serviciu de mare rafinament, iar la sfârşit ţi se oferă un pliant care te învaţă cum să combini mâncărurile sănătos.
Minus: scumpuţ la produse, idioţenia unora care vorbesc sau râd atât de tare încât tremură pânzele agăţate de tavan, plus tot felul de copilaşi răsfăţaţi, pe care părinţii îi lasă de capul lor prin restaurant, de se duce dracu’ toată armonia ayurvedică şi contopirea universală propovăduită de un astfel de loc.

Tot restaurantul, “El Torito”, pe numele său artistic, nu e mai mare decât apartamentul de 3 camere pe care-l are sor’mea în Buzău, dar oamenii de aici au demonstrat cu prisosinţă că bunul gust şi căldura sufletească nu necesită arii mari.
Fumătorii dispun de două camere la parter, cu măsuţe de lemn, mici, cochete, de două şi patru locuri, iar la subsol sunt nefumătorii şi toaletele impecabil de curate.

Dacă ne-a plăcut mult de tot intimitatea degajată de loc, chiar dacă pare înghesuit şi gălăgios, fiecare îşi vede de burrito-ul personal, şi mai mult ne-au extaziat produsele servite. N-am fost niciodată în Mexic, aşa că nu pot spune cu certitudine că aşa se întâmplă mâncarea asta la mama ei, dar, cică, nenea Viorel ar importa niscaiva ingrediente chiar de acolo, ba, chiar şi niscaiva bucătari ar fi de prin zona pe unde-şi făcea veacul Pancho Villa.

Ca să nu ni se usuce fălcile până ne venea comanda, am primit un coş cu nachos pe care i-am împrietenit cu un delicios sos salsa, şi pe care i-am topit în mai puţin de un minut. După care am aflat că iahnia de fasole cu carne, “chili con carne”, pe limba lor, e aperitiv, şi încă unul al dracu’ de iute, fierbinte şi bun. Aşijderea a fost şi “quesadilla” Păfurişei, care s-a mai stins la papilă cu o magarita cu suc de fructul pasiunii, o nebunie, nu alta!

Pe ritmuri de “Las Ketchup”, ştiţi, trupa aia de gagici care cânta piesa de mare efect la petreceri “Am SRL, ha, dehe, dehebe tu mahabi” etc. etc., sosit-au şi felu’ întâi, şi ultimul pentru noi: “tacos al carbon”, pentru Păfurişa, şi “enchiladas nortenias”, pentru subsemnat. Ei, bine, “tacos”, ăstea, erau trei clătite strânse la gură, ca batistele babelor folosite pe post de portofel (nerulate, adică), aproape crocante, cu cărniţă de vită şi alte treburi, deosebit de gustoase, iar la mine erau trei clătite moi, rulate, cu cărniţă fragedă de porculete şi alte mirodenii. “Tacos” şi “enchiladas” au venit însoţite de două boluşoare, cât un căuş de palmă, unul cu fasole gătită dumnezeieşte, iar celălalt cu orez aromat.
Evident, că după atâta festin şi muzică sud-americană, am mai ras o margarita simplă, cu niscaiva lămâie, dar foarte bună.

Pe finală, când am cerut nota şi omoram purici pe burţile ţepene (e o vorbă din bătrâni, n.a.), numai ce ne trezim cu patronul, care aducea cu el trei “şaturi” de tequila, acompaniate de tot atâtea “şaturi” de tabasco, câte unul pentru fiecare participant. N-am avut ce face şi le-am scăpat pe gât. Au mers unse, care este, şi ne-au pus capac. Noroc că era frig afară şi ne-am revenit în scurt timp.

Cam asta fu, aşa, pe scurt. Nouă ne-a plăcut tare şi cu siguranţă vom mai merge.

Plus: multă culoare, multă viaţă în decor, intimitate, căldură, personal de mare notă, atent, prompt şi tot timpul cu zâmbetul pe buze, un patron care nu se sfia să dea o mână de ajutor celor două “titireze” de fete, adunând vesela de pe mese sau lucrând discret cu mătura, şi, nu în ultimul rând, margaritele + bucatele EX-CE-LEN-TE!
Minus: nu că ne-am da cunoscători, dar nu am auzit muzică neaoşă mexicană, d-aia cu “a-ia-iaaaaiii, sombrerooo”, că dădea mult prea bine, zău! Dintre mexicanii contemporani, doar pe Thalia am recunoscut-o în vreo două piese, în rest, feluriţi latino, gen Ricky şi ăla a lu’ GeiLo, Marc Antoniu.