Noaptea albă a muzeelor – Evadarea 9

Muzeul Literaturii Române

Sanctuarul literaturii române se află în “Casa Kreţulescu”, impunătoarea clădire de la începutul bulevardului Dacia, la nici 2 minute de mers pe jos de Calea Victoriei.
Dumitru Panaitescu (Perpessicius), cunoscutul academician, critic literar şi editor al operei eminesciene, are ideea înfiinţării unei astfel de instituţii pe la începutul verii anului 1957, iar 20 de ani mai târziu muzeul se mută în actuala locaţie, unde încercam, cu greu, să pătrund.
La parter, într-o sală mare se desfăşura din plin “Noaptea de muzică şi poezie” cu concursul poeţilor contemporani Cornelia Savu, Mihai Gălăţanu, Ioan Pop, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, Paul Vinicius, Bogdan Popescu, sub prezentarea lui Traian Coşovei. Fundalul sonor era asigurat de „jazziştii” Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Era lume ca la o lansare de carte şi cald de nu se poate. Faină atmosferă, se citea poezie, se râdea se comenta, dar nu am rezistat decât 5 minute, pentru că eram în pericol de mare coacere.

Etajul mi-a rezervat cea mai frumoasă privelişte, anume aceea a existenţei unor cărţi de valoare inestimabilă. Şi aduc aminte câteva:  „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir, „Cartea românească de învăţătură” a lui Varlaam, „Liturghierul” lui Macarie (1508), un hrisov din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Bogdan al II-lea, „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Miron Costin, „Psaltirea” lui Dosoftei sau „Gramatica românească” a lui Ienăchiţă Văcărescu. Asta pe lângă numeroasele copii de scrisori, fragmente de manuscris, piese de mobilier şi obiecte personale ce au aparţinut lui Sadoveanu, Bacovia, Macedonski, Vlahuţă, Coşbuc sau Heliade-Rădulescu.
Am plecat de-acolo cu sufletul plin şi cu dorinţa de a reveni în vremuri normale, lipsite de aglomeraţie.

Plus: datorită „Nopţii muzeelor” s-a produs o abatere de la regulă şi am făcut poze la greu. Fără bliţ.
Minus: lume multă şi îmbulzeală.
Regret: am aflat prea târziu că a fost acolo şi o anume organizatoare de cenacluri online.

.

.

.

.

.

.

Muzeul Naţional „George Enescu”

Cunoscut publicului avizat drept „Palatul Cantacuzino”, clădirea Muzeului „George Enescu” reprezintă un rival pe măsura Palatului Şuţu, vizitat acum ceva vreme.
Palatul Cantacuzino este opera arhitectului Ioan Berindei, cel care ne-a lăsat şi Palatul Culturii din Iaşi sau Observatorul Astronomic din Bucureşti, şi a fost construit la începutul secolului trecut pentru unul dintre cei mai bogaţi oameni ai acelor vremuri, Gheorghe Grigore Cantacuzino.
Mi-am făcut loc prin mulţimea ce adăsta pe scări şi am pătruns în somptuoasa clădire care găzduieşte muzeul încă din 1956, prin actul de donaţie lăsat de Maria Enescu după moartea compozitorului.

Concertul formaţiei vocal-instrumentale de muzică veche „Anton Pann”, care se desfăşura în aula palatului, adunase zeci de cetăţeni. Căldura pe care o întâlnisem la Muzeul Literaturii părea o boare de seară faţă de ce era aici. Am admirat din fugă arhitectura deosebită şi picturile murale executate de iluştri artişti din prima jumătate a veacului trecut (Nicolae Vermont, Frederick Storck) şi am trecut la vizitarea sălilor.

Am putut admira şi fotografia în voie obiectele personale ce au aparţinut compozitorului, printre care şi vioara pe care acesta a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, diplome, pianul, medalia Lengiunii de Onoare şi o mulţime de partituri ale operelor sale („Rapsodiile Române”, „Poema Română”, poemul simfonic „Vox Maris”, „Oedip”).

Plus: ca la Muzeul Literaturii.
Minus: multă lume care, cred, venise din club şi n-aveau ce căuta acolo, ca, de pildă, un meltean, acordeonist după  înfăţişare, care-şi impresiona piţipoanca încercând pianul Steinway. În momentul când le-am atras atenţia, s-au zdrobşit, dar i-am biruit ajutat de un mare număr de oameni normali.

.

.

.

.

.

.

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi

Fostă casă de negustor armean, apoi consulat argentinian, apoi sediu de ambasadă pakistaneză, clădirea cu aer medieval din strada Londra nr. 39 devine muzeu în primăvara lui 2003.
Se pare că există doar patru muzee de gen în toată Europa, dintre care unul e al nostru. Eh, ne mândrim? Ne mândrim! Şi asta din cauza contestatei familii Năstase, Adrian şi Dana, care, vă vine au ba să credeţi, au înfiinţat acest muzeu, punând la dispoziţia obştei sute de exemplare de hărţi, litografii şi gravuri, unele dintre ele datând de aproape cinci secole!

În cele 16 săli dispuse pe două nivele am admirat (şi pozat, sic!) hărţi din diferite ere, începând cu cea mai veche, care reprezintă Peninsula Balcanică şi este zămislită în 1521 şi până la planurile Bucureştilor din perioada de după Dej. Am trecut prin diferite zone ale Europei înfăţişând ţări, teatre de război, cursul Dunării, apoi hărţi de la Marea Neagră, hărţi ale Imperiului Otoman sau ale principatelor române din diferite veacuri.

La etaj am învăţat un cuvânt care mie-mi rima cu „redută”. Este vorba de „vedută” iar DEX-ul zice că e „vedere, privelişte, perspectivă din care se priveşte un peisaj, un oraş (în pictură, desen sau grafică) (< it. veduta)”. Ceea ce l-am şi crezut, deoarece cam aşa arătau litografiile respective.

Plus: curat, materialul prezentat este conservat perfect, organizarea sălilor este impecabilă.
Curios: nu există nici un neam de carte.
Respect: familiei Năstase pentru ideea şi concretizarea unui lucru unic în România şi printre puţinele din Europa.

.

.

.

.

.

.

Notă: am dorit să văd şi Muzeul Naţional de Artă şi pe cel de Artă Contemporană. Am renunţat în urma vizionării celor câteva sute de persoane care aşteptau să intre. Şi asta se întâmpla între orele 2 şi 3 dimineaţa.

Tags: muzee, timp liber