Muzeul Bucureştiului – Evadarea 7
De la Piaţa Universităţii, cum priveşti spre Unirea, pe dreapta, imediat cum ieşi din gura de metrou, dai în impunătorul edificiu ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscut sub şi sub numele de Palatul Şuţu.
Deşi nu pare foarte mare pe dinafară, odată ce i-ai trecut pragul te impresionează spaţialitatea interiorului. 6 lei am plătit pe intrare, am trecut rapid prin expoziţia de fotografie a italianului Augusto Cantamessa de la parter şi am admirat îndelung magnifica oglindă de Murano montată în 1862 de către Karl Storck, la bifurcaţia braţelor scării centrale. Deasupra oglinzii este montat medalionul de lemn al soţiei lui Grigore Şuţu, Irina. Un lucru pe cât de curios pe atât de interesant: în oglindă se observă un ceas uriaş montat deasupra scărilor, ceas care, bineînţeles, este construit pe dos, astfel încât să arate normal când i se proiectează imaginea în oglindă. Nu am avut cum să ratăm frumosul policandru cu 24 de sfeşnice comandat de Costache Şuţu în 1836, apoi câteva minute bune am rămas într-o stare vecină cu beatitudinea privind minunata lucrătură a tavanului.
Numai în dreapta este deschis publicului şi astfel am dat în prima sală a muzeului, Salonul Roşu, care reconstituie tipicul saloanelor din Bucureştii secolului al XIX-lea, unde celor câteva splendide piese de mobilier le ţineau compania tablourile lui Costache Şuţu, al fiului său, Grigore şi al soţiei celui din urmă, Irina, fiica marelui bancher Ştefan Hagi Moscu.
Nedumeriţi total am trecut prin expoziţia “In memoriam – Marcel Chirnoagă”, plină de lucrări grafice care înfăţişau tot felul de animale, oameni, oameni şi animale, oameni-animale care se împerecheau în cele mai năstruşnice poziţii. Nu sunt atât de rafinat în a gusta arta de gen. Brrr…
Sala de arheologie este plină de obiecte casnice şi rituale începând din Neolitic (cultura Gumelniţa, Boian, Dudeşti) şi până în epoca dacilor şi a romanilor, împingând ideea că traficul durează în Bucureşti de acum câteva mii bune de ani.
Sala Evului Mediu evocă, printre altele, legendele legate de numele urbei noastre, principalii candidaţi fiind binecunoscutul strămoş al lui Gigi “Prisonbreak”, Bucur, sau voievozii Radu cel Frumos şi Mircea cel Bătrân. Totuşi, câştigătorul (pe care l-am putut admira şi în copie), este actul emis pe vremea lui Ţepeş, în septembrie 1459.
Cele mai valoaroase obiecte din perioada feudală le reprezintă, fără echivoc, Biblia lui Şerban Cantacuzino, expusă în original şi reprezentând prima Biblie tipărită de către Mitropolia Ţării Româneşti (1688) şi magnifica sabie a domnitorului de care se leagă crearea celui mai cunoscut şi mai frumos stil artistic românesc, v-aţi prins, este vorba de Constantin Brâncoveanu.
Tot aici, pe lângă armuri, giuvaericale sau obiecte de uz casnic am putut admira ceea ce numai în cărţile de istorie vedeam sau în filmele cu haiduci: costume boiereşti şi de domniţe.
În drum spre Sala Unirii am întâlnit, pe lângă sumedenia de documente şi hărţi de epocă de pe pereţi, o bârnă de vreo trei sute de ani din Podul Mogoşoaiei, o bucată de pavaj din lemn de pe vremea apogeului fanariot (sec. XVIII-XIX) şi multe, multe felinare de caleaşcă şi pentru iluminatul stradal.
Ultima sală, cea a Unirii, înfăţişează prin documente scrise, hărţi şi obiecte transformările profunde prin care au trecut Bucureştii secolului al XIX-lea. Pe lângă luleaua lui Cuza, sabia de Toledo a regelui Ferdinand, trusa de birou a familiei Rosetti sau trusa de campanie a generalului Ieremia Grigorescu, cel mai tare m-au impresionat “biroul de primar” şi “ustensilele” Societăţiide Transport Bucureşti (biletele de tramvai, ghidul tramvaielor şi, cireşele de pe tort, insignele de controlor, he-he!).
Plusuri: la un preţ ridicol îţi poţi bucura ochiul cu această bijuterie arhitectonică şi poţi admira obiecte de valoare inestimabilă. Cinste celor care au făcut şi încă se mai luptă pentru a fi posibil acest lucru! Deşi nu e voie să faci poze, supraveghetoarele sunt foarte relaxate şi nu te urmăresc la fiece pas.
12 Comments
Pff, ce frumos. Şi ce frumoase sunt evadările matale 🙂 Felicitări!
Am văzut, nu demul, pe A3 parcă, un documentar “dedicat” Bucureştiului şi potenţialilor turişti. Printre altele prezentau şi Palatul Şuţu
Mulţam, Bufniţoi! Dacă e voinţă şi timp, poţi să vezi şi chestii frumoase în minunata capitală.
Am fost la Sutu acum ceva timp, la vernisajul unei expozitii de gravura. Superba incinta 🙂
Cred că e una din clădirile norocoase, de care încă au grijă.
N-o fi revendicata?
Bre, am citit pe undeva că nişte moştenitori au făcut-o donaţie sau cam aşa ceva. Ideea ce se desprindea de acolo era că nu se mai revendică în veci, că nu mai are cine.
“… şi am admirat îndelung magnifica oglindă de Murano montată în 1862 de către Karl Storck, la bifurcaţia braţelor scării centrale..”
Asta chiar a sunat mai mult decat frumos . Aproape epic 🙂 Dincolo de citat, parca am trai aceeasi stare zilele astea.
Am fugit cateva zile in Sibiul natal cu niste treburi. Nu vreau sa laud, nu vreau sa dau dimensiuni nemeritate dar, chit ca se gaseste mai rar sau mai greu, sa stii ca mai exista frumos in tara asta mult prea plina de gri.
eu, cel putin, asa cred.
Mulţam fain, nene Wolf. “Evadările” sunt o dovadă că încă mai cred că există frumos în lumea gri care ne înconjoară. Iar Sibiul mă va face întotdeauna să oftez…
In chiar curtea Bisericii Evanghelice ridicate la 1520 (in germana, Evangelische Stadtpfarrkirche) unde am copilarit – fiind nascut si crescut in “orasul de jos”, foarte aproape- am gasit o cafenea (sa zicem) ascunsa in zid) aparuta dupa ultima mea vizita acasa. Wien Cafe se numeste.
Nu fac reclama, nici recomandari de posibile vacante
Pur si simplu s-a intamplat sa ma ..lovesc de ea si cum aveam nevoie de o cafea tare, am intrat.
Imagineaza-ti, plecat din tinutul lui “bre, doamnã”, asteptand comanda, auzeam in jur germana, franceza, italiana. si intre clientii de la mese si intre ei si personalul cafenelei. Nu doar ca mi-a venit sa fiu mut; asa am si ramas.
Mi-era sa nu se destrame visul
🙂
Nu-mi mai povesti, că eu sunt îndrăgostit de oraşul ăla, mai ales de partea aia veche. Nu e cafeneaua de lângă Casa Luxemburg, aia cu terasa de lângă Podul Minciunilor? Acolo am fost de câtvea ori astă-vară şi am visat în compania unei cafelute şi a suavei muzici iscate dintr-un cvartet de coarde… Este feeric, Sibiul… şi boem… şi romantic… şi perfect!
Nu, nu chiar. Deja ti-am zis ca e mai noua ca aia
Te intorci cu spatele la Podul minciunilor, o iei inainte spre scarile de la Butoiul de Aur, (cele abrupte) si cand ajungi in buza lor pe stanga e Casa Calfelor;casa care are intrare in stanga scarilor si se intinde pana deasupra lor. Acolo faci stanga
Intri, cum are veni, in curtea Bisericii Evanghelice (prin spate) iar cafeneaua e cam la 50-60 de m de unde ai facut la stanga. Intr-unul din zidurile din dreapta
Imposibil de ratat. Ziua are si o mini terasa vizibila din exterior, seara auzi neaparat note de pian din interior.
Unii zic ca e cu specialitati vieneze, altii ca e nemaipomenit de culturala si sediu a scriitorilor locali (consacrati sua wannabe) iar altii ca mine, pur si simplu raman muti
Cafele ca la mama acasa, placinte facute ca acasa si niste toalete in care, vorba catzavencilor, poti dormi
Bre, e imposibil să nu ştiu, că am bătut zona la greu, acolo mi-a rămas sufletul. Acuma stau cam prost cu memoria, că am nişte examene mâine şi poimâine, da’ cum ajung în Sibiu (şi neapărat o să ajung lunile-astea, he-he!) o să fac poze doveditoare, ca să transfer o părticică de vis şi aci.