Full Metal Sunday One – Ulytau, NeXus, Thunderstorm, Trooper, Hollyhell

Deşi scria pe bilet că accesul e de la 4 după-masa, la şi un sfert, când am ajuns eu acolo, deja se întâmplau kazahtanezii de la Ulytau. Despre ei nu auzisem până să citesc că sunt deschizători de duminică la Bestfest, dar, spun cu mâna pe inimă, că au fost prima revelaţie metaliferă a zilei de ieri. Ei zic că sunt trupă de folk metal, măcinând o vioară, o dombra (o cobză de pe la ei din sat) şi o chitară.

Mi-au plăcut tare mult băieţii Max Kichigin – chitară, Erzhan Alimbetov – cobză de Kazahtan, iar tipa, Nurgaysha Sadvakasova, pe lângă frumuseţea extrem-orientală, o zicea bine şi din degetuţe pe gâtu’ viorii. Am recunoscut “Jumyr-Kylysh”, de pe albumul  omonim din 2006. Copilaşii nu se încurcă vocal, dar nu au nevoie, credeţi-mă! Sună atât de bine încât am comandat ultimul şi, totodată, primul lor album. Căutaţi-l şi dacă nu v-o plăcea, dau o bere de fiecare piesă care nu vă încântă la urechiuşe.

A doua revelaţie metaliferă s-a manifestat în persoanele băieţilor de la NeXus, care au intrat de-a dreptu’ în pâine cu “I”. Vocea lui Costică Sandu (cred că are cel mai ţapăn gâtlej sonor de pe la noi), metalul revărsat din chitara lui Dan Albu, tocătorul de bass “Katala” Florescu, fundalul inspirat asigurat de clapele lui Andy Vasilescu şi partea bubuitoare realizată de Adi Rugină, m-au făcut să aştept cu mare interes albumul. M-a bucurat nespus sunetul oţelit desprins (cred) din “Nowhere”, “To The Light”, “Grin of Madness” ori “Unbeliever”. Oricum, pe myspace sau aiurea, pe unde mai găsiţi piese cu ei, e vax cu pâine, trebe urmăriţi în concert, deoarece sună ca tunurile din Navarone! Şi se dau bine şi pe scenă, he-he!

Pe Thunderstorm i-am văzut ultima oară acum vreo doi ani, în deschidere la Rage şi Lake of Tears, iar prestaţia lor de-atunci m-a făcut să le cumpăr instant albumul lansat cu acea ocazie. Cântă curat, melodios, se miros influenţele Iron Maiden, Heloween, Judas Priest sau, pe alocuri, Hammerfall, dar piesele nu se pierd în acestea, au personalitate şi forţă. Experienţa scenei s-a văzut de departe, pentru că dacă rocăreii se cam dăduseră duşi pe la bere sau priveau în gol, răpuşi de căldură, bassistul Alex Pascu, nucleul de energie al trupei, dar şi Vlad Necula (voce) au reuşit în câteva minute să strângă lumea lângă scenă şi să-i dea foc.

Nu trebuie uitate nici solourile lui Angrei Gingirof, armonia de fier forjat a chitarei lui Dan Şuţu ori beţele neobosite ale lui Bogdan Enache, cel mai puţin vizibil membru al trupei, dar care şi-a făcut treaba cu vârf şi îndesat. Pe tobe, normal! Bine, şi piesele alese au fost una şi una: “Vise digitale”, “Avertizare”, “Secretele nopţii”, “Timp”, “The Truth Behind the Lie” ori cea pe care mă descompun în molecule, “Ultimul drum”. După ce s-au împrăştiat, Alex Bassistu’ şi Şuţu Armonie au revenit pe scenă şi au dat în populaţie cu CD-uri albumicole Thunderstom. Faini băieţi, şi ăştia!

Pe Trooper i-am văzut mai des în ultimii doi-trei ani decât i-am văzut pe-ai mei, la Nehoiu, he-he! Este exemplul de trupă care s-a dăruit metalului cu totul şi a ţinut-o pe drumul ei în ciuda tuturor greutăţilor. Au pornit acum vreo paişpe ani din Târgovişte şi au ajuns una dintre cele mai iubite şi apreciate trupe metalice de la noi.

Coiotu’ (Alin Dincă – voce), Balauru’ (Aurelian Dincă – chitară de chitară, măi, tată!), Laurenţiu Popa (altă chitară), Oscar (Ionuţ Rădulescu – bass) şi John (Ionuţ Covalciuc – tobe) au ales pentru prima juma’ de oră piese de blănăreală, ca să zic aşa, amintind aci de “Doar a mea”, “Un singur drum”, “Amintiri” sau “17:00”. Şi-au revenit spre final cu piese-stindard pentru metalu’ românesc, cu conţinut foarte ridicat de beton: “Visul meu”, “Tari ca munţii”, “Strigăt”. Pentru că mai era timp de o bucată, au băgat scurt şi un “Highway to Hell”, de a făcut toată rocărimea să se rupă-n plete pe refren.

Coiotu’ a dat-o pe post că o vor pune de o operă rock despre Vlad Ţepeş, cu nebunii, cor, filarmonică şi tot tacâmul. Sper din suflet să nu se ducă şi ăştia dracului…

Holyhell n-am ştiut ce e până nu m-a împins curiozitatea pe myspace. Aşa am aflat un fel de muzică gen Nightwish, Within Temptation, dar, culmea culmilor, cu producător de mare soi, în persoana lui DeMaio de la Manowar.
Un singur album au şi ăştia, de prin 2007, şi cred că l-au cântat integral. Unele piese au fost chiar faine, dar altele m-au lăsat cu ritmul în aer, sincer, habar nu aveam cam ce doriseră ei să exprime acolo, pe limba lor. Plus că fata aia de pe voce, Maria Breon, sună mai bine în studio decât pe scenă, dar ea era foarte fericită şi râdea şi ne pupa după fiecare piesă.

De extrem efect şi carismă a fost claviaturistul Francisco Palomo, care a clăpuit în toate poziţiile posibile şi şi-a călărit orgile de a ieşit zama din ele. Bassistul Jay Rigney era mai imobil decât Sofiltelu’, iar Joe Stump, chitaristul, mi s-a părut un tip prin capul căruia se alergau de zor băşinile, şi asta nu numai din cauza imenşilor ochelari de soare pe care nu i-a scos de pe bornău tot concertul, deşi astrul amintit căzuse sub scenă demult.

Partea de tobe a fost asigurată de Kenny Edwards, supranumit “Rhino”, adică exact acelaşi tip care mai băga pentru Manowar din când în când. Care vasăzică, tobele au mers de-au rupt urechile, he-he!
Într-o concluzie, nu cred că voi deveni fanul lor, chiar dacă e DeMaio pe fir…
Închei lunga şi prima parte a relatării, cu mulţumiri eterne şi din suflet adresate tot Păfurişei, pentru această a doua parte a cadoului (prima fu la Motorhead). Urmează Manowar.

Tags: concerte, metale, muzici