Din episoadele anterioare aţi aflat că mă pricep şi la chiftele.
Ei, bine, mă muşcă iar microbu’ gastronomic într-o după amiază însorită de febmartie şi mă pun pe făcut “piftele”, vorba unei pretenare bune, care pe lângă suita de calităţi, excelează într-una: e moldoveancă! Enfin…

Produc un număr oarecare (oarecare = vreo opt) şi pentru că afară soarele era cam cu dinţii la vedere, aşez castronu’ cu bunătăţi afară, pe pervaz, după care îmi văd de treabă (mâncatu’ seminţe şi privit la teve cu poola-n tavan). După un timp mi se strânge cavitatea bucală la gură şi mi se face dor de-o chiftea răcoroasă şi săţioasă.
În timp ce mă îndreptam către geamu’ cu “piftele”, zăresc printre panglicile jaluzelei cum o ciurdă de pisici, alea de se tot foot pe la uşa-mi (vezi “Despre sperieturi 1”), stătea ciorchine pe castronu’ meu şi se chinuiau să-l văduvească de capac. “Să vezi ce la fac, ale drecu’ animale rele şi ‘oaţe!”, mă dedau eu la sentimente mai câinoase.

M-apropii tiptil de geam şi “vup!” îl deschid subit şi brusc. Nici dacă aruncam un câine turbat între ele nu săreau aşa! Vreo două au căzut de pe pervaz (Ho! Nu plângeţi că stau la unu şi mai jos e o boltă de viţă-de-vie.), iar restu’ au ţâşnit în direcţii browniene, însoţite de-o miorlăială la unison. În graba cu care au părăsit “scena crimei”, castronul s-a dat pe o parte, a scăpat de capacul care a urmat pisicile căzătoare, iar câteva chiftele s-au aruncat şi ele în gol.

Acuma, asta n-ar fi fost spectacular dacă la masa de sub boltă nu s-ar fi aflat vecina de la parter, la o şuetă cu bărbac-su. Întâi au lovit-o cele două mâţe învinse de gravitaţie, care nici măcar n-au făcut cunoştinţă cu ea, au dispărut mai rapid decât îi aterizaseră în cap. Nici nu terminase bine să chirăie a sperietură că “buf!”, a primit a doua lovitură şi decisiva: capacul de la castron. La câteva secunde, au urmat şi câteva chiftele, aşa, de încheiere.

Eu am auzit chirăiala şi m-am speriat un pic, de ce să mint, mai ales când am auzit zdrăngănitul multiplu al capacului şi asta înainte să atingă cimentul (ştiam cum sună, deoarece îl mai încercasem la rezistenţă cu alte ocazii). Am luat-o tiptil pe scări, am mai drăcuit şoptit vreo două mâţe ce mi se vânturau printre picioare şi am scos uşor capul pe după colţul casei. Peisajul era de Stan şi Bran, să dea boala: baba avea capu’ pe spate şi nu prea mişca, iar bărbac-su stătea alături relaxat şi muşca dintr-o chiftea.

Mi-am găsit oleac’ de curaj şi m-am făcut că duc ceva la gunoi. “Salut!” “Salut!” “Ce frumos e-afară!” “Da, da’ nu e aşa de cald.” “Da’ doamna se simte bine?” “Da, au speriat-o pisicile astea nenorocite că ţi-au dărâmat castronu’ cu chiftele şi au mai căzut şi două animale peste noi, aci. Iniţial a leşinat, da’ acuma se odihneşte după sperietură, e bine”, a încheiat el mestecând impasibil restul de chiftea.

L-am crezut pe cuvânt şi am plecat înapoi, în casă. “Apropo, să ştii că chiftelele sunt foarte bune. Noroc cu pisicile, hă-hă-hă! Ale dreacu’ animale! Diseară o să încep să le prind şi să le mărit pe la Snagov.”
Bilanţ final: pe babă n-am mai văzut-o vreo săptămână, da’ l-am văzut pe imperturbabilu’ de bărbac-su care mi-a confirmat că nevastă-sa îşi revine încet, dar sigur. Pentru a evita pe viitor astfel de incidente, cică ar fi dus deja vreo patru pisici la Snagov.