Asmara, Eritrea

Legendele spun că, acum ceva vreme, pe când se năştea criza în sânu’ la societatea românească, s-a ivit din luminate minţi şi  neobosite spirite Festivalul de Literatură “Lili”, unde am participat şi eu cu un capitol din “Între două decolări”, ăla cu titlul de mai sus. Întrucât Mădălina a dat prima cu vestea-n mine cum că am luat premiu, daaa, am zis ca să împărtăşesc cu voi şi bucuria, şi respectiva scriere, care, chiar dacă e lungă, sper să nu plictisească prea tare, he-he! Vizionare plăcută!

Eritrea a fost colonie italiană destul de mulţi ani, până prin 1941, când a devenit protectorat englez. Pe la începutul anilor ‘60, Etiopia s-a trezit că-i mai trebuie o provincie şi a anexat-o cu sprijinul marilor puteri occidentale. După trei decenii de lupte, la începutul anilor ‘90, Eritrea şi-a dobândit independenţa. Peisajul a fost deosebit până să ajungem în locul unde legenda spune că regina din Sheba l-a născut pe fiul lui Solomon, Menelik.

Parcă pluteam pe deasupra unei lumi extraterestre, atât de straniu mi se părea ceea ce se înfăţişa dedesubt. Culmile de cremene, înşiruite ca dinţii ruginiţi şi tociţi al unui uriaş ferăstrău, erau întrerupte pe alocuri de câteva depresiuni unde se înşirau timide ceva aşezări omeneşti, asupra cărora se întindeau, fantomatice, umbrele piscurilor din vecinătate. Precum degetele unui muribund care se agaţă de mirajul apei în deşert, albiile râurilor secate în vechime stăteau mărturie a faptului că peisajul arăta cu totul altfel acum mii de ani. Aş putea să bag mâna-n foc despre faptul că am fotografiat Marele Rift African, deoarece cu puţin timp înainte de a începe coborârea, pe partea stângă a direcţiei de zbor, am mers paralel cu o vale de dimensiuni apocaliptice, care s-a înfundat aproape de destinaţia noastră. Ce mi-a întărit şi mai tare convingerea despre imortalizările mele au fost informaţiile aflate întâmplător dintr-o revistă aruncată prin holul hotelului unde aveam să stăm.

Eritrea este traversată de Marele Rift, iar depresiunea Danakil este punctul unde se întâlnesc şi se împing una pe cealaltă trei mari plăci tectonice: Arabă, Nubiană şi Somaleză. Eram pe panta de aterizare, cocoaşele munţilor se mai domoliseră, începuse un fel de podiş cu tot felul de văi şi vâlcele verzi, devenise ceva mai prietenos pentru ochi, când am zărit în capul pistei, lateral stânga, epava unui avion cu patru motoare. Imaginea ne-a dat fiori pe şira spinării şi nu ne-am fi dorit să ajungem pe-acolo atunci când era vremea neprielnică. În faţa aeroportului cam cât primăria dintr-un sat de pe la noi, dominând peisajul, se lăfăia un 767, unicul aeroplan al Eritrean Airlines. În capătul clădirii aeroportului zăceau parcate o jumătate de duzină de avionete pentru împrăştiat prafuri peste culturi.

Câteva elicoptere de provenienţă rusească, Mi-8, dacă mai ţin bine minte, având însemne militare, îşi ridicau siluetele blegite din iarba înaltă. Am fost parcaţi lângă stropitoarele aeriene, ca să nu „încurcăm“ traficul, he-he! Câţiva băieţei săritori au năvălit cu serviciile pe noi şi, după puţin timp, ne luam bagajele şi porneam către aeroport. Abia aşteptam să vedem duty-free-ul lăudat de Dibăcie. „Aveţi duty-free, nu?“, îi scap eu întrebarea tipului care urma să ne treacă prin vamă. Răspunsul lui a sosit precum un ac bine plasat în balonul primit de un copilaş la McDonald’s: „Da, cum să nu, dar acum este închis, că nu a venit nici o cursă!“. Cuvintele tipului mi-au intromisionat un aer de mare neîncredere la ceea ce spusese Dibăcie, iar temerile mele aveau să se adeverească la fix un minut după ce mă lovise ăla cu informaţia.

Am intrat în „aerogară“, ca să zic aşa, am dat bineţe la doi vameşi sictiriţi de realitatea în care-şi practicau meseria şi tot ne lungeam pupilele după lăudatul duty-free, chiar şi închis, măcar să-l localizăm. Nu aveam cum să-l ratăm, la cât de limitat era spaţiul în care intrasem. Samuel, tipul de la handling, văzându-ne cu ochii după vrăbii, s-a simţit dator să ne alunge dilema din fiinţe. „Uite, aici e free-shop-ul, dar e închis, după cum vă spuneam“, ne-a zis omu’, arătându-ne cu ochii într-o direcţie. Ne-am stors pupilele în direcţia indicată, da’ tot nu ne-am prins. „Unde p*la mea arată ăsta, mă, că nu e nimic aci, afară de casa aia de bilete“, făcu Sacâz idignat peste măsură. După câteva momente, nu foarte multe la număr, Samuel avea să-mi ridice bănuiala la rang de certitudine.

Chiar aia de-i zicea Sacâz „casă de bilete“ era free-shop. Că tot aveam drum pe lângă locaţia cât o gheretă unde-ţi faci abonament pe toate liniile, am făcut inventarul de pe cele 3-4 rafturi, cât încăpuseră înăuntru: vreo trei cartuşe de ţigări, câteva sticle de whisky şi parfumuri, lipsă. „Unde-i, bre, duty-free-ul ăla de ziceai că ne rupe în produse?“, întrebă Sacâz în direcţia lui Dibăcie. „Cred că l-am confundat cu Addis Abeba, să ştii“, se dezvinovăţi Dibăcie şi degajă elegant pe lângă coechipierul meu lipsit total de presiune în jambe. „Da’ cred că au preţuri bune“, am remarcat cu voce tare, în timp ce mă îndreptam râzând către maşina lui Samuel. Hotelul era făţos, cu multe flori şi palmieri împrejur, iar personalul era amabil şi zâmbitor. Se cunoştea patina italienească de pe pardoseală, pereţi, feronerie şi ce materiale de construcţii şi finisaje mai importau ăştia de la macaronari.

Totul era făcut cu bun-gust şi plăcut ochiului nostru profan. În timp ce aşteptam să ne primim camerele, Dibăcie a venit cu propunerea de a da o raită prin capitală: „Vine cineva în oraş să căutăm pielăraie?“. „Cre’ că să căutăm pielea de pe p*lă, ca free-shopu’ ăla marele şi bogat!“, îmi şopti Sacâz cu năduf. Am căzut pe loc de acord că dezamăgirea trăită la aeroport cere o relaxare în compania unei beri, la piscină, iar Dibăcie putea să ia fetele, ca victime sigure, la plimbarea prin oraş după piei de cai morţi. Când s-au deschis uşile liftului am dat peste o ceată de mici chinezoi, care cred că trecuseră prin câteva dinastii, că cel mai „tinerel“ trecea bine de suta de ani. Am crezut că vor să coboare, dar foarte joviali, ne-au făcut semn să intrăm. Noi, că nu, ei, că „ţe-ţe-ţe“, „ţi-ţi-ţi“, până la urmă ne-am strecurat în lift, cu tot cu bagaje. „Le-o plăcea la înghesuială la mamaile astea consumatoare de orez“, făcea Sacâz către mine, zâmbindu-le micilor orientali cu gura până-n timpane.

A urmat o nebunie cu liftul, care oprea la toate etajele, mai puţin la al nostru. Moşuleţii şi băbuţele cu ochii căzuţi către baza nasului tot îi dădeau cu „ţiondes“, „ţiomping“, „ţiobag“, apăsând haotic pe cele cinci butoane mari şi late câte avea liftul. Într-o finală, sătul de cele 2-3-4 drumuri câte făcusem până şi de la parter către etaje aiurea, Sacâz a luat problema pe deget, s-a întins peste căpşoarele ninse de vremuri şi a hotărât definitiv traseul liftului: „Ia nu vă mai agitaţi, mă, în p*la mea, că io am mai fost cu liftul până acum, am şi la bloc, nu vreau să mă plimb. Ho! Uite aici mergem şi pe urmă vă zic io ce să faceţi!“.

Am reuşit să coborâm la etajul ce ne făcea trebuinţă, iar Sacâz, sfătos, a băgat capul înăuntru, a apăsat pe „parter“ şi le-a explicat pe limba lui: „Şi până la parter, când se stinge becu’, nu mai apăsaţi pe nimic, că vă faceţi concediul în lift, în p*la mea!“. „La Ţedong al vostru nu aţi pupat tehnica asta, a urcatului la etaj fără scară!“, a mai adăugat el făcându-le cu mâna la vreo două mamaie ce-şi arătau gingiile, scuipând de-a valma mai multe consoane de mulţumire. Câteva zeci de minute mai târziu, întinşi pe şezlonguri, priveam la doi mierloi ce se îmbăţoşau pe marginea piscinei şi ne desfătam cu o bere locală, aburită la trup. Aflam dintr-un articol de ziar că italienii investiseră adevărat aici prin deceniul al treilea al secolului trecut, când Asmara era cunoscută drept „Piccola Roma“.

Colonizată de macaronari pe la la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenită capitala Eritreei încă din 1897, Asmara intrase într-un amplu proces de reconstrucţie. Mussolini, dorind să refacă Imperiul Roman în Africa, a băgat fonduri serioase în zonă, iar oraşul a beneficiat din plin de asta. Începând cu 1935, timp de şase ani, italienii reuşiseră să facă din Asmara un oraş modern, un exemplu de planificare zonală şi funcţionalitate pentru nivelul secolului XX, devenind sursă de inspiraţie pentru multe alte oraşe ale lumii. Bulevarde largi mărginite de copaci, pieţe spaţioase, pizzerii, baruri, clădiri cu design futurist, fuseseră create pentru a transforma capitala Eritreei în Roma Africii. Toate acestea au dus ca oraşul să fie propus pentru a fi trecut în patrimoniul UNESCO, dar, din cauza lipsei de fonduri şi a sărăciei, există pericolul ca multe din clădirile care făceau vâlvă în anii ’30 ai secolului trecut, să se deterioreze iremediabil. „Auzi, bă, chestie!“, mă întrerupse Sacâz din lectură.

„Cine dreacu’ vine să-şi mănânce pensiile la Asmara, dacă nu chinezii de se alergau cu Gingis Han pe la ei, pe Marele Zid? Sau or fi japonezi, că aveau şi aparate foto?“ N-am băgat în seamă confuziile care-i măcinau existenţa partenerului meu şi mă încercau păreri de rău că n-am dat curs invitaţiei copilotului de a vedea oraşul şi a verifica veridicitatea celor scrise în articol. Am golit berea concomitent cu îndreptatul atenţiei către ieşirea de la bar, unde se întrezărea fizicul lui Dibăcie. Se întorsese din oraş şi avea o mină ca ieşit dintr-un cinema unde rulase un film prost. „Ţi-ai lăsat sacoşele în cameră?“, l-am întrebat cu adânc subînţeles. „Ce cumpărături, bă?“, dădu el a lehamite din mânuţă. „Am mers fix dampuţea p-acolo, că în afară de o biserică, o bancă mai pricopsită, aşa, şi o clădire ciudată pe care scria Fiat, nu au nimic ăştia aici.“

„Păi“, făcu Sacâz ochi, „nu ziceai matale că e doldora de pantofi, sandale, poşete şi hăini de piele?“ „Se pare că din nou am făcut o confuzie de locaţii, să dea dracu’!“, se resemnă Dibăcie aşezându-se lângă noi şi aprinzându-şi o ţigară. „Las’ că au bere bună, uite colea! Şi e şi ieftină! Dă-i dreacu’ de pantofi, hî-hî!“, râse Sacâz aprinzându-şi o ţigară. Am mai făcut prezenţa la piscină vreo jumătate de oră, că începuse să se lase cu răcoare, şi am decis că n-ar strica un „relaş“ scurt în camere. La lift, gaşca de chinezoi multiseculari parcă ne aşteptau. Când ne-au văzut au început să zâmbească şi să se agite din membruţele superioare, să mergem cu ei. „Bă, ai dreacu’ lilipuţi, ăştia se plimbă de-atunci cu liftu’, să dea naiba!“, râse Sacâz. Ne-am făcut că uitasem ceva la recepţie şi am luat-o pe scări. Cele două mii şi ceva de metri la care se afla oraşul şi-au spus cuvântul pentru că, după două etaje urcate pe propriile şi neantrenatele picioare, abia mai vedeam să băgăm cartela-n uşă. După odihna binemeritată şi o cină copioasă, ne-am retras în barul de noapte din vecinătatea restaurantului.

Frumuşel barul, mare, spaţios, cred că era şi discotecă după ce boxe atârnau prin colţuri de tavan. Decorul, însă, era cam prea roşu, cu două plasme aruncate pe pereţi, iar o mulţime de localnici se exprimau în faţa lor despre un meci de fotbal. N-am trăit prea mult atmosfera incendiară, vreo cinci minute, pentru că în momentul când s-a terminat meciul, parcă s-a dat alarma, numai eu cu Sacâz mai făceam pe consumatorii. Având atâta spaţiu la dispoziţie şi vreo trei picoliţe binevoitoare foc, pentru început am dat în noi cu o tequila de la azteci, cu sare şi lămâie, întru dezmorţirea simţurilor. „Da’ după asta ce merge frate, că a fost ca bliţu’! Păpuşea“, făcu Sacâz un semn discret către o tanti ce aranja o masă din vecinătate, „mai adă-ne şi câte-o bere locală, pliz!“ „Şi câte-un Jack Daniel’s“, am continuat eu într-o limbă pe care o înţelegea fata. „Bă“, începu Sacâz dezlegat la vorbă şi producând un nor de fum pe narete, „ţi-am zis-o p-aia cu amicu’ de la Utilitară?“

Nu a aşteptat răspunsul meu negativ, că şi-a dat drumul la bandă. „Deci, aveam un amic din armată, de la Sibiu, care o ardea pe la Utilitară, pe vremea lu’ Ceauşescu, zic. Dădea cu prafuri peste cartofi sau ce dracu’ legume aveau ăia de-i angajau. Aşaaa… Ce se gândeşte el, cum să facă un ban cinstit, ia să pârlească din benzina de avion dintr-o cisternă aruncată pe un câmp.“ A făcut o pauză strategică pentru a degusta ce ne adusese fata, având o oarecare nedumerire la cantitatea de whisky din pahare. „Ce dreacu’ ne-a pus, bă, asta aici, a umplut paharul de gheaţă şi l-a murdărit cu puţin whisky!“ „E «american style». La tine, la ţară, nu a ajuns“, l-am lămurit eu rapid. „Zi cu cisterna!“ „Aşa!“, făcu el plescăind satisfăcut. „Deci, băiatu’ ăsta pusese ochii pe cisternă, da’ era şefu’ de ceapeu (CAP – Cooperativă Agricolă de Producţie, pentru cei care n-au apucat vremurile) ce măsura benzina din cisternă cu o stinghie de lemn, de vreo doi metri şi ceva. O băga pe sus, pe gaură, şi-i făcea un semn la sfârşitul fiecărei zile când zburau ăştia la împrăştiere.

Dimineaţa o băga iar, să vadă dacă nivelul e la semn. Ce crezi că l-a trăsnit, bă, pe român? Tăia din capu’ băţului cu ferăstrăul, exact cât golea el din cisternă. Venea ăla dimineaţa şi, pac!, găsea benzina la semn. S-a prins ceapistu’ numa’ când a scăpat băţu’ în cisternă, că devenise prea scurt, hî-hî! Ai dreacu’ români! Îţi dai seama că n-a mai făcut nici pe dreacu’, că ăştia s-au cărat la timp cu avionu’!“ Concomitent cu al doilea pahar de Jack Daniel’s a urmat o altă istorisire. „Eram deasupra Africii, nu mai ştiu unde dreacu’ mergeam, da’ ţin minte că veneam de la Nairobi. Avuseseră ăia dimineaţă, la breakfast, o fasole cu cârnăciori, ca la noi, la ţară, să dea boalilii! M-am umplut definitiv cu vreo două porţii şi, după câteva ore, eram plin de băşini ca un dirijabil. Stăteam să plesnesc, nu alta! Mă mai duceam pe la toaletă, da’ la un moment dat, când mă tăia groaznic pe maţ, era ocupat. Ce să fac, ce să fac, las’ c-o mai ţin un pic. M-am dus în cockpit, eram cu Meserie şi Lăscărică, piloţi. Stewardese, nu mai ştiu.

Cum stăteam eu aşa, simţeam că nu mai pot s-o înfrânez şi, s-a produs evenimentu’, am scăpat-o fără sonor, pe crac în jos. Am mai stat un pic şi am ieşit, că mă usturau ochii. Intră una dintre fete în cockpit să-i întrebe pe piloţi dacă vor mâncare sau suc, ceva, şi iese d-acolo buimacă. «Bă», zice, «s-au căcat ăştia pe ei, parol! Tu nu simţi nimic, că şi aici pute, să dea naiba!» Eu, nimic, tăceam ca peştele sub piatră. A venit ailaltă şi, la fel, că cine dracu’ a fost la toaletă sau de unde vine mirosul ăla groaznic. «Din cockpit, vine!», îi sugeram eu voalat. «Miroase a echipaj, hî-hî!» Au golit un spray d-ăla odorizant, da’ parcă tot mai rămânea ceva. Până la urmă s-a prins una dintre ele, că prea o luase pe firu’ băşinii şi se dădea de ceasul morţii, iar eu mustăceam întruna. M-au înjurat două zile, hî-hî! Ce dracu’ să le fac, bă, să-mi crape maţu’? Mai ales că am prins toaleta de câteva ori ocupată şi nu mai puteam să le ţin. Mişto a fost cu piloţii, că fiecare dintre ei credeau că celălalt s-a băşit. La un moment dat s-au întrebat, că n-au mai rezistat de «aromă», iar condiţionarea nu făcea faţă să scoată din avion ce furnizam eu pe ţeavă.

Au întrebat-o pe una dintre fete, ce dracu’ au făcut pasagerii la budă, ce le-au dat de mâncare, de rup toaleta în halul ăla! Îţi dai seama ce mi-am luat când m-au dat alea în fapt!“ Oprindu-ne din râs pentru a da pe trompetă şi ultimul gât de whisky, a continuat: „Uite-aşa, i-am învăţat pe toţi cum să împartă o băşină-n două, hî-hî!“ Văzându-mi nedumerirea din privire, m-a lămurit pe loc, într-un hohot sănătos de râs: „O tragi pe nări, bă, hî-hî-hî!“. Ginul tonic a dat naştere la altă întâmplare. „Eram la Bruxelles cu Meserie, Proletaru şi Cumătru, parteneru’ meu. Era seara, pe la nouă, şi căutam un loc unde să dăm din fălci. Ăsta, Proletaru, voia cu orice preţ să meargă la strada aia unde stau curvele în vitrină. Când am ajuns acolo, s-a rupt de noi şi s-a dus repede să-şi lipească pupilele de geamurile cu p*zde la vedere. Eu cu Meserie şi Cumătru mergeam mai agale, că n-aveam chef de vizionări, ne era foame de ne simţeam stomacele în urechi.

La un moment, Meserie priveşte către direcţia Proletarului şi zice: «Bă, s-a întâlnit Proletaru cu un român!». «După ce ţi-ai dat seama?», am făcut eu curios. «Uite, nu mai dă din mâini!». Aşa era! Ştii că Proletaru e tare-n engleză ca frâna de barcă şi vorbea cu alea din vitrină pe româneşte, când, tipu’ de-alături, care-şi lipise şi el ochii de geam, vine şi-l întreabă: «De unde eşti, mânca-ţ-aş p*la matale?». Ne-am spart în două de râs. Era un ţigănuş de prin cartierul Proletarului, hî-hî!“ Am ajuns în camere după miezul nopţii, rămânând singurii şi ultimii ocupanţi barului cu pricina. În dreptul camerei, m-a oprit. „Hai să-ţi mai zic una, înainte de culcare. După ce-am fost noi la Libreville, ajunge Colesterol şi Urgentu cu avionu’. Deschide geamul Colesterol şi vine negrişorul ăla de l-am învăţat noi carte, mai ştii, nu? Ei, vine ăla la geam şi zice: «Ce faci labagiule?». La care Colesterol se întoarce la Urgentu şi-l întreabă: «Bă, de unde mă cunoaşte ăsta pe mine?». A fost urgie de veselie, m-am spart în două de râs, mi-a povestit Cumătru!“ A doua zi am intrat în duty-free-ul minunat de unde Sacâz, ca să nu plece chiar aşa, cu mâna goală, şi-a luat un cartuş de ţigări la acelaşi preţ ca la Addis, Bamako sau Lomé, free-shop-urile cu preţuri meseriaşe.

După ce-am decolat, mă trage deoparte şi-mi şopteşte misterios: „Să-ţi zic faza de azi dimineaţă cu oul lui Dibăcie de la «breakfast», că tu n-ai venit. Fii atent!“, se aplecă el după o sticlă de apă. „Deci, azi dimineaţă, cu ochii cârpiţi de somn, mă întâlnesc la restaurant cu Chiflă şi Dibăcie. La o masă mai lungă, aşa, era unu’ care făcea omlete sau ouă-cu-ochi şi avea la stânga şi la dreapta două grămezi de produse d-astea, din curu’ găinii. Mai încolo era o chestie d-aia ca o clocitoare, unde-ţi fierbeai ou’ cât voiai. Se duce Dibăcie în zonă şi ia un ouţ din grămadă. Ăla, preparatoru’ de omleţi, îl întreabă oareşce, da’ ăsta nu-l bagă în seamă. Am venit toţi la masă şi am început să dăm fălci la produse. Dibăcie îşi pune ou’ pe-o farfurioară cu muştar şi, pac!, îi f*te o lingură în cap. La ou, adică… Ou’ face o mişcare de crăpare, da’ evită să cedeze. Dibăcie, insistent, îl apucă cu mânuţa şi, pac!, îi mai f*te una. Asta a fost de graţie, că ou’ şi-a dat sfârşitul între degetele lui.

Cum dracu’ l-a ţinut, cât de strâns, n-aş putea să-ţi zic, pentru că s-a dovedit că luase un ou crud şi, pe lângă faptul că s-a făcut fleaşcă între degete, i-a sărit şi pe cămaşă. Eu cu Chilfă ne-am îndoit de râs, îţi imaginezi!“ Printre sughiţuri de râs am reuşit să-l întreb: „D-aia avea, mă, ăsta cămaşa udă pe burtă, am crezut că a plouat pe traseul lui“. „Eee, pe dreacu’! S-a dus pe urmă la omletar şi l-a făcut de coco-moco, că de ce nu i-a zis că ălea sunt ouă crude. Ăla, săracu’, s-a apucat să dea pe el cu apă minerală, să-i scoată din gălbeneală. Zicea Chiflă, că s-a dus şi el la eveniment, că omletaru’ cică i-ar fi spus că alea sunt ouă crude şi trebe băgate în maşinărie să se fiarbă, da’ l-a lăsat în pace, că Dibăcie n-a schiţat vreun gest. Credea că vrea să-l mănânce crud. Ai văzut câtamai pata are pe coteţ? A dat ăla cu sifon pe el, hî-hî!“

Tags: auzite ori văzute sau citite, haios, Între două decolări, poveşti, râzi